Cu câteva zile înainte de Crăciun. O vreme bolnăvicioasă, mult prea caldă pentru această perioadă, nedreaptă pentru cei care îşi doreau un Crăciun alb, cu ninsori şi zăpadă. Ieşisem de la serviciu şi mergeam fără chef prin parc. Mă plimbam în singurătate, cu sufletul gol, plictisit cumva de Crăciunul ce încă nici nu venise. Aceeaşi aglomeraţie prin magazine, oameni mai săraci ca în alţi ani cheltuindu-şi ultimii bani pe cadouri sau mâncăruri pentru mesele de sărbători. Vor urma eternele ospeţe cu rudele pe care le vezi de câteva ori pe an, discuţiile de complezenţă, somnul greu şi neodihnitor în nopţile ce urmează exceselor culinare din această perioadă. Doar mergeam prin parc fără să mă gândesc la lucruri vesele, pentru că aşa era cadrul, lipsit de veselie. Trecând pe lângă fântâna arteziană, acum oprită, am auzit o voce în spatele meu. Zâmbind ca întotdeauna, fata din parc mă ajunse din urmă. Privindu-mă cu ochii ei mari, fără să adauge nimic, o porni alături de mine pe aleile întortocheate ale parcului. De fiecare dată când ne întâlnim sunt unele momente în care nu vorbim nimic, dar încă de la început am trecut uşor peste tăcerile stânjenitoare. Pentru a se simţi bine doi oameni nu trebuie să vorbească în continuu. Am ieşit din parc şi ne-am continuat drumul pe străzile oraşului trist, cu oameni grăbiţi şi plini de griji. I-am spus ce simt referitor la Crăciun şi mi-a dat dreptate, spunându-mi chiar că ea este anti Crăciun.
Pentru a ne înveseli puţin, mi-a propus să intrăm într-un local pentru a bea ceva. Ne-am pus hainele în cuier şi ne-am aşezat la una din mesele libere. Localul era puţin populat, oamenii probabil fiind la cumpărături, ori poate neavând bani pentru asemenea distracţii în această perioadă a anului. Ne-am aşezat faţă în faţă, pe două scaune de piele neagră. În difuzor se auzea în surdină, Little wing a lui Jimi Hendrix. O fată ce încă părea în liceu ne-a adus meniurile.Fata din parc a comandat un shake de 19 lei, iar eu o Coca Cola cu aromă de vanilie care costa 7 lei. Am stat tăcuţi până au venit băuturile, ascultând Frühling in Paris a celor de la Rammstein. Afară chiar părea o vreme de primăvară. M-am gândit că 19 lei este un preţ foarte mare pentru un shake, dar e treaba fetei din parc ce doreşte să bea şi câţi bani are de cheltuit. Totuşi, după ce au sosit băuturile nu m-am putut abţine :
- Crezi cã pot sã beau şi eu un pic?
- Te rog, zâmbi fata din parc şi-mi întinse paharul.
- Trebuie să ştiu ce gust are un shake de 19 lei.
Am luat paharul şi am vrut să scot paiul, dar fata din parc m-a oprit :
- Poţi să foloseşti paiul meu. N-am paraziţi intestinali.
- Poate am eu, i-am răspuns.
- Nu-i nimic. Mă descurc, îmi zâmbi în continuare, privindu-mă cu ochii ei mari.
Am sorbit de două ori şi chiar mi s-a părut un shake extraordinar de bun.
- La naiba, ăsta e un shake excelent !
- Ţi-am spus eu !, jubilă fata din parc.
- Nu ştiu dacă merită 19 lei, dar e un shake al naibii de bun.
Am discutat tot felul de nimicuri până ne-am terminat băuturile, după care fata din parc mi-a spus că stă în apropiere şi dacă vreau pot merge la ea să mâncăm ceva. Nu mai fusesem la ea acasă, nici măcar nu ştiam dacă stătea cu părinţii, sau dacă avea un iubit, ori poate fraţi. Nu o întrebasem şi nici nu mi se părea interesant de ştiut. Am acceptat invitaţia.
Se întunecase. Şoferii blocaţi în trafic claxonau furioşi.Pietonii treceau în viteză pe lângă noi cu pungile pline. Am mers liniştiţi vreme de câteva minute, nebăgând prea mult în seamă ce este în jurul nostru. A trebuit să ne oprim la Mic.Ro pentru a cumpăra o pungă de tagliatele şi caşcaval. Apoi, imediat este blocul în care locuieşte fata din parc, într-un apartament de două camere ce pare mobilat destul de recent. Ea a dat drumu la muzică de pe un laptop. OMD - Sailing on the seven seas.Ne-am dus în bucătărie pentru a prepara ceva de mâncare. Ea s-a ocupat de tagliatele, în timp ce eu am aranjat pe o farfurioară ceea ce găsisem în frigider. O jumătate de conservă de ton, un ardei, câteva feliuţe de şuncă de Praga şi o găletuşă încă nedesfăcută de brânză Almette.Este vorba despre brânzica ambalată în ceea ce seamănă cu un hârdău.În timp ce tăiam pâine, de la laptopul din sufragerie se auzea Bruce Springsteen - Dancing in the dark. Fata din parc purta un tricou cu Bugs Bunny ronţăind un morcov şi geanşi de culoare albastru deschis.Îşi desfăcuse părul şi nu arăta rău deloc.Oare chiar nu are un iubit ? Mi-am adus aminte de un fluturaş publicitar primit de la sectanţi şi m-am gândit să-i povestesc şi fetei din parc :
- Am primit mai demult nişte pliante de la misionari d’ăştia de pe stradă. Printre altele scria ca Iisus a spus că nu trebuie să te uiţi nu ştiu cum la femei pentru că atunci deja preacurveşti cu ele în gândul tău. Oare e un fel de sex spiritual ? Eu am descoperit sexul spiritual înainte de misionarii ăştia. Numai că sexul meu spritual e o chestie mult mai complicată. Nu înseamnă să te uiţi după femei şi să zici : „Mamă, ce fund şi ce tâţe”. Mie nu mi-a plăcut să fac asta niciodată şi cred că colegii mei din copilărie credeau că sunt homosexual.
- Iar mă provoci la discuţii religioase. Ei bine, nu este nicio invenţie, pentru că omul are tendinţa să se uite mereu peste gard la ce nu este al lui. Şi, da, sexul tău spiritual ar fi cea mai perversă modalitate de trădare atunci când ai deja o parteneră şi nu ea este perechea ta şi la sexul ăsta care ar putea fi mai intim chiar decât celălalt. Sexul ăsta pe care zici că l-ai inventat tu, este atât de vechi, cam cât de vechi sunt visele şi reveriile şi toţi le avem de când lumea şi pământul. Nu te mai lăuda atât cu el! Şi vezi că e şi foarte periculos, pentru că ăsta nu are limite. Poţi să-l faci imposibil de egalat în realitate şi atunci ce însemană asta ? Că şi tu trăieşti pentru lumea cealaltă, a nevăzutelor. Mie mi se pare mai sănătos să zici în sinea ta, ce bunăciune de femeie şi cu asta basta, decât să aştepţi să ajungi acasă şi să o savurezi în toate modurile posibile. Ce zici? Eu mi-am dat cu părerea, poate nu e aşa. Deci cum e sexul tău spiritual?
- Iar încurci borcanele. Sexul spiritual nu are legătură cu onania. Vezi cum judeci omul greşit? Ţi-am zis eu vreodată că mă interesează aspectul fizic al femeilor? Nici nu-ţi mai explic nimic, pentru că nu se poate explica în cuvinte. Eşti prea entry-level în domeniu ăsta.
- Nicidecum, n-am zis nimic de onanie, absolut, nici de vreo treabă cu mâinile sau mai ştiu eu ce alte obiecte. În cel mai rău caz mă refeream cu atingere la onirism, dar nici măcar pentru că era vorba mai mult de o stare autoindusă, dar în fine, sunt atât de nouă în domeniul ăsta. Totuşi tu eşti mai darnic cu mine şi o să-mi spui, nu-i aşa?
- Nu am ce să-ţi explic. E o invenţie de-a mea. Cum se ridică sufletele noastre şi ies din noi sub formă de umbre, cum mai vezi în filme. Iar umbrele astea fac dragoste în timp ce noi, oamenii, stăm calmi şi ne vedem în continuare de ale noastre. Poate nici nu ştim că spiritele noastre fac dragoste sau sex sau ce vor. Iar tu îmi zici că eu mă masturbez uitându-mă sau gândindu-mă la femei. Sexul spiritual e o chestie drăguţă, să recunoaştem.
- Iar intri în treburi grele, unde eşti ca într-o beznă cu trei, patru sau n dimensiuni. Omul este format din carne, oase, sânge, deci apă. Omul are în puterea lui anima, sufletul şi duh, dumnezeirea.Uite un exemplu concret. Debilii mintali au numai anima suflet, sunt blocaţi instinctual. Animalele au şi ele tot un fel de anima cam de aceaşi factură, căruia totuşi îi lipseşte cu desăvârşire caliatatea asta tipică omului de a se individualiza. Nu cred că este posibil, om fiind, să faci involuntar sex spiritual şi să nici nu ai habar, în timpul ăsta tu să faci curăţenie, mâncare. Unul din cei doi ştie prea bine ce face.Fără să te superi, dar tu nu înţelegi multe. Dacă eu ţi-aş spune că voinţa unui om poate subjuga un alt om, poate că ţi se pare aberaţie şi că da, cu trupul în patul tău de acasă poţi să vii în patul altui om care să nu ştie ce e cu el. Ştii faza cu zburătorul şi cu fata care se întreba cum de firele-i sunt rupte.He,he. Sunt lucruri grele, lucruri periculoase. Ştii că ţi-am vorbit eu odată de respiraţie. Cu respiraţia din yoga ajungi oriunde, oricând, oricum, cu sau fără voia altuia. Se numeşte control. Cât eşti viu eşti în control, când eşti mort nu-ţi mai aparţi decât dacă o meriţi.
- Câtă rigiditate nemţească.
- Se numeşte realitate. Nu ştiu la ce te aştepţi tu de la mine. Poate să zic : Vai ce frumos, deosebit, având în vedere că este super safe nu vrei să facem şi noi? Şi să-mi flutur rapid, dar totuşi seducător de graţios, genele mele date cu rimel scump.
- Huh ? Ce să facem ?
- Nu ştiu.
- Recunoaşte că mă iei drept cine ştie ce pervers. Mai devreme ai insinuat că sunt labagiu. Acum cine ştie la ce te mai gândeşti in ceea ce mă priveşte.
- Deci, să lămurim. Perverşi sunt oamenii toţi în general. Sunt şi oameni puri, tare rari. De masturbare n-am zis absolut nimic, zău. Ziceam de lumea visului, adică onirică.
- Încă ceva. Să ştii că sexul spiritual nu se referă la înfăţişarea fizică. Spiritele sunt mai mult nişte umbre, aşa. Dacă vrei să faci sex spiritual cu cineva nu trebuie să-ţi fluturi genele tale date cu rimel scump şi nici pleoapele date cu fard franţuzesc.
- Spiritele sunt mai mult decât o umbră, sunt ceva ce te inconjoară peste tot, chiar dacă nu o vezi, energia. Să înţeleg că tu ai ajuns la ceva extraordinar, să vezi sufletul gol, goluţ cum e el. Al meu cum o arăta dezbrăcat de trup? Cred că e apetisant. Ha,ha. Am greşit, am vrut să spun electrizant.
Ne-am oprit în acest punct cu discuţia. Oricum nu înţelegea prea bine ce vreau să-i explic, iar eu obosisem şi îmi era deja foame. Fata din parc preparase nişte tagliatele foarte gustoase, ori poate eram eu prea înfometat. Găsise în debara o sticlă de vin alb, Jidvei Gewurztraminer, din care turnă în două pahare cu picior. Am mâncat şi am băut în linişte, în timp ce din sufragerie, de la laptop se auzea vag Blues Traveler - Canadian Rose. După ce am terminat cu masa, ne-am mutat în sufragerie şi ea a deschis televizorul. Începuse deja un film şi a vrut să ne uităm. M-am uitat şi eu deşi nu sunt adeptul filmelor al căror început nu l-am prins. Era vorba despre un om care doreşte să se sinucidă în Ajunul Crăciunului, dar este oprit de un înger care îi arată cum ar fi fost lumea dacă el, respectivul sinucigaş, nu s-ar fi născut niciodată.Filmul era destul de lung, iar la un moment dat fata din parc a adormit. Am învelit-o cu o cuvertură şi m-am întors în bucătărie. Am cotrobăit puţin prin dulapuri în speranţa că voi găsi ceva dulce, dar în afară de un pachet de cereale Kelloggs Frosties, o cutie galbenă de ceai Earl Grey şi puţin zahăr întru-un borcan nu am găsit nimic. Mi-am făcut o cană de ceai şi am băut-o uitându-mă pe geam. Aceeaşi vreme potrivită pentru octombrie, nu pentru Crăciun. După ce am terminat ceaiul, am clătit ceaşca, am spălat şi celelalte vase, am curăţat masa şi m-am dus pe canapea lângă fata din parc care dormea dusă.Filmul se terminase, aşa că am stins televizorul. Întreg apartamentul s-a cufundat în beznă. Mi-am tras un colţ de cuvertură şi am adormit după puţin timp.
Consiliul profesoral al liceului se reuni într-o şedinţă extraordinară ce avea ca scop discuţii despre elevii cu probleme din semestrul ce trebuia să se încheie. Domnul Noţingher, profesorul de limba şi literatura română, luă cuvântul, adresându-se celorlalţi colegi profesori :
- Am să dau citire unui fragment din teza elevului Becheru Mihai, de la clasa a X a H, cu profil uman. Fiţi vă rog atenţi la ce-l duce mintea pe acest tânăr :
Spiritele lor înlănţuite se ridicară deasupra întregului oraş. De acolo, de sus, luminile oraşului, aprinzându-se şi stingându-se, semănau cu podoabele unui imens brad de Crăciun. Nu le era frică, pentru că erau doar două umbre luminoase ce-şi părăsiseră puţin mai devreme trupurile, undeva jos într-unul din punctele de întuneric ale marelui oraş. Încă mai păstrau conturul corpurilor lor, îmbrăţişaţi fiind, diferenţindu-se corpul unui bărbat de cel al unei femei. Goi amândoi. Se sărutară, mai întâi pe buze, apoi cu toată gura. El îi cuprinsese sânii în mâini. Erau calzi şi moi, deşi erau făcuţi doar din fum. Percepţile lor erau reale şi simţeau totul ca nişte oameni obişnuiţi, doar că trupurile lor erau undeva jos, cine ştie prin ce apartament singuratic. "Sărută-mi sânii! Sărută-mă peste tot!" se auzi vocea ei abia şoptită. Cei doi nu se opriră multă vreme, iar când ajunseră la punctul culminant fulgi de zăpadă începură să cadă din cer. Ningea cu fulgi mari peste întreg oraşul şi totul se acoperi de zăpadă. Ei erau în continuare acolo sus uitându-se liniştiţi la peisaj. Şi coborâră abia în zori, când îşi ocupară la loc corpurile inerte până atunci, de ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
miercuri, 29 decembrie 2010
marți, 21 decembrie 2010
Nice Dream : Capitolul al patrulea - Toți se cafteau în stil kung fu
de Eufrosin Potecă
Am strănutat și gândul îmi zboară la chinezul cel mucos. Căldura se strecoară prin nările noastre zgândărind sinusurile irascibile.
Printre clădiri înalte, moderne, se înalță hotelul unde vom petrece două nopți. Are un aspect modern, cu o recepție luxoasă și caldă ca un vagin primitor. Liftul ce ne transportă până la etajul 13 ne îmbibă cu miros de pește putred. În cameră descoperim că baia are pereți transparenți de sticlă exact în dreptul dușului acoperiți de o draperie ce poate fi manipulată numai din exteriorul băii. Excelent! În timp ce trăgeam draperia ca să îmi urmăresc consoarta făcând duș descopăr o mica ciupercă ce crescuse între zidul băii și mochetă. Cică ăsta e hotel de patru stele (căzătoare). Oare cum arată unul de două stele? Rup ciuperca, mă gândesc să o păstrez pentru omletă dar aroma de mochetă putrezită mă face să mă răzgândesc. Umezeala dizolvată în valuri de aer cald se strecoară subtil și constant prin crăpătura ferestrei. Somn.
Dimineața pornim către Templul Shaolin. Deși este extrem de cald ploaia măruntă nu contenește să ne ude. Pe drum ghidul local, o chinezoaică mică și insipidă ce răspunde la numele de Jamie, ne povestește cum fiecare student de la templu visează să ajungă actor în filme “cu karate” și dacă îi ajută ăl de sus niște mici “Cichi Ceani”. Verdeața ce acoperă dealurile din jur și clădirile frumoase ale templului contrastează cu spectacolul ieftin la care asistăm: o demonstrație kung-fu! O combinație de circ cu urlete făcută de niște chinezoi chelioși îmbrăcați în portocaliu. Vizita continuă prin aceeași ploaie către Pădurea de Pagode, un cimitir pentru călugării templului. Câte o structură înaltă de vreo patru - cinci metri de tip pagodă, costruită printre copaci, marchează locul unde a fost depozitată cenușa călugărilor decedați. Foarte frumos cu excepția ultimei pagode construită prin anul 2002 sau 2003 un exemplu de prost gust chinezesc: e cea mai înaltă dintre toate, construită din marmură neagră iar pe lateralele ei sunt sculptate imagini reprezentând un computer, o cameră video, o mașină pe lângă ornamentele tradițonale.
Următoarea oprire este la Grotele Longmen, pe malul râului Yi, un ansamblu de peste 100000 de statui aflate în peste 2000 de nișe sculptate manual pe o perioadă de peste 400 de ani. Locul este chiar impresionant iar grota principală ce gazduiește o statuie imensă a lui Buddha ne lasă fară răsuflare.
Prin aceeași ploaie ce mângăie valurile de căldură ne îndreptăm către Templul Calului Alb, primul templu budist construit în China. Câțiva lotuși, arome de santal, o piatră neagră țuguiată (despre care se spune ca aduce noroc dacă o atingi) și svastici brodate ne întâmpină în acest vechi lăcaș.
Către Sud, către căldură. Iată-ne în gară, în tren și în Souzhou. În sfârșit e senin dar e și mult mai cald. Ne scufundăm în Iad. Seara la ora 21 același personaj din grup care se enervase pe ghidul din Xi’an începe sa urle la ghidul local după ce acesta ne-a dus pe jos cam zece minute până la autocar. Urlă la el pe românește folosind două trei expresii în engleză. Ghidul local, un tânar chinez înalt, îl privește cu ură și îi spune în engleză că e ilegal sa parcheze autocarul în fața gării. Șmecherul român nu pricepe. Urlă la ghidul nostru din România: “Domnu’ Radu! Spuneți-i lu’ dobitocu’ ăsta să nu mai vină mâine de dimineață!” Cu o privire resemnată domnu’ Radu se conformează. Mofturile astea ne costă două ore din programul pe ziua următoare.
Pagoda de pe Dealul Tigrului e vizitată în pas alergător.... Doar am vrut alt ghid..... A venit Jackie o tânără chinezoaică de 26 de ani ce ne aleargă pe Dealul Tigrului de parcă i-ar fi frică de mușcătura mortală a acestuia. Păcat! E superb tot ansamblul.... Urmează grădina Master of the Nets de asemenea o bijuterie în care aș fi petrecut o zi întreagă dar prin care suntem de asemenea fugăriți. Totul pentru că am mers zece minute pe jos pâna la autocar și niște grași plini de bani, încrezuți la maxim au scos limbile de la efort parcurgând o distanță așa “uriașă”. Mojicia, lenea și banul sunt cei mai buni prieteni. Urmează o vizită cu scop comercial la o fabrică de mătase. Foarte interesant procesul de fabricație dar deplorabilă insistența cu care voiau să îți vândă ceva.
Mâncare din ce în ce mai proastă, bazată pe ceapă și salată trase la wok cu ulei si niște frimituri de carne. Autocar și oprire la Wuzhen, un oraș istoric, cu un aspect dărăpănat dar totuși atrăgător. Un fel de Veneție chinezească. Înghesuit, vechi, umed, fierbinte, murdar, dar totuși fermecător..... greu de explicat. Mi-a plăcut (natura mea porcină iese la iveală).
Iar în autocar, tot către Sud. Către căldură. Către Hangzhou și Shanghai.
Am strănutat și gândul îmi zboară la chinezul cel mucos. Căldura se strecoară prin nările noastre zgândărind sinusurile irascibile.
Printre clădiri înalte, moderne, se înalță hotelul unde vom petrece două nopți. Are un aspect modern, cu o recepție luxoasă și caldă ca un vagin primitor. Liftul ce ne transportă până la etajul 13 ne îmbibă cu miros de pește putred. În cameră descoperim că baia are pereți transparenți de sticlă exact în dreptul dușului acoperiți de o draperie ce poate fi manipulată numai din exteriorul băii. Excelent! În timp ce trăgeam draperia ca să îmi urmăresc consoarta făcând duș descopăr o mica ciupercă ce crescuse între zidul băii și mochetă. Cică ăsta e hotel de patru stele (căzătoare). Oare cum arată unul de două stele? Rup ciuperca, mă gândesc să o păstrez pentru omletă dar aroma de mochetă putrezită mă face să mă răzgândesc. Umezeala dizolvată în valuri de aer cald se strecoară subtil și constant prin crăpătura ferestrei. Somn.
Dimineața pornim către Templul Shaolin. Deși este extrem de cald ploaia măruntă nu contenește să ne ude. Pe drum ghidul local, o chinezoaică mică și insipidă ce răspunde la numele de Jamie, ne povestește cum fiecare student de la templu visează să ajungă actor în filme “cu karate” și dacă îi ajută ăl de sus niște mici “Cichi Ceani”. Verdeața ce acoperă dealurile din jur și clădirile frumoase ale templului contrastează cu spectacolul ieftin la care asistăm: o demonstrație kung-fu! O combinație de circ cu urlete făcută de niște chinezoi chelioși îmbrăcați în portocaliu. Vizita continuă prin aceeași ploaie către Pădurea de Pagode, un cimitir pentru călugării templului. Câte o structură înaltă de vreo patru - cinci metri de tip pagodă, costruită printre copaci, marchează locul unde a fost depozitată cenușa călugărilor decedați. Foarte frumos cu excepția ultimei pagode construită prin anul 2002 sau 2003 un exemplu de prost gust chinezesc: e cea mai înaltă dintre toate, construită din marmură neagră iar pe lateralele ei sunt sculptate imagini reprezentând un computer, o cameră video, o mașină pe lângă ornamentele tradițonale.
Următoarea oprire este la Grotele Longmen, pe malul râului Yi, un ansamblu de peste 100000 de statui aflate în peste 2000 de nișe sculptate manual pe o perioadă de peste 400 de ani. Locul este chiar impresionant iar grota principală ce gazduiește o statuie imensă a lui Buddha ne lasă fară răsuflare.
Prin aceeași ploaie ce mângăie valurile de căldură ne îndreptăm către Templul Calului Alb, primul templu budist construit în China. Câțiva lotuși, arome de santal, o piatră neagră țuguiată (despre care se spune ca aduce noroc dacă o atingi) și svastici brodate ne întâmpină în acest vechi lăcaș.
Către Sud, către căldură. Iată-ne în gară, în tren și în Souzhou. În sfârșit e senin dar e și mult mai cald. Ne scufundăm în Iad. Seara la ora 21 același personaj din grup care se enervase pe ghidul din Xi’an începe sa urle la ghidul local după ce acesta ne-a dus pe jos cam zece minute până la autocar. Urlă la el pe românește folosind două trei expresii în engleză. Ghidul local, un tânar chinez înalt, îl privește cu ură și îi spune în engleză că e ilegal sa parcheze autocarul în fața gării. Șmecherul român nu pricepe. Urlă la ghidul nostru din România: “Domnu’ Radu! Spuneți-i lu’ dobitocu’ ăsta să nu mai vină mâine de dimineață!” Cu o privire resemnată domnu’ Radu se conformează. Mofturile astea ne costă două ore din programul pe ziua următoare.
Pagoda de pe Dealul Tigrului e vizitată în pas alergător.... Doar am vrut alt ghid..... A venit Jackie o tânără chinezoaică de 26 de ani ce ne aleargă pe Dealul Tigrului de parcă i-ar fi frică de mușcătura mortală a acestuia. Păcat! E superb tot ansamblul.... Urmează grădina Master of the Nets de asemenea o bijuterie în care aș fi petrecut o zi întreagă dar prin care suntem de asemenea fugăriți. Totul pentru că am mers zece minute pe jos pâna la autocar și niște grași plini de bani, încrezuți la maxim au scos limbile de la efort parcurgând o distanță așa “uriașă”. Mojicia, lenea și banul sunt cei mai buni prieteni. Urmează o vizită cu scop comercial la o fabrică de mătase. Foarte interesant procesul de fabricație dar deplorabilă insistența cu care voiau să îți vândă ceva.
Mâncare din ce în ce mai proastă, bazată pe ceapă și salată trase la wok cu ulei si niște frimituri de carne. Autocar și oprire la Wuzhen, un oraș istoric, cu un aspect dărăpănat dar totuși atrăgător. Un fel de Veneție chinezească. Înghesuit, vechi, umed, fierbinte, murdar, dar totuși fermecător..... greu de explicat. Mi-a plăcut (natura mea porcină iese la iveală).
Iar în autocar, tot către Sud. Către căldură. Către Hangzhou și Shanghai.
duminică, 19 decembrie 2010
Cărţile mele iubite
Preiau leapşa de la child şi am să vorbesc un pic despre cărţile care m-au influenţat. Sau mai degrabă despre cărţile pe care le iubesc foarte mult.
Am început să citesc pe la vârsta de cinci ani. La opt ani am primit un dar nepreţuit din partea bunicului care avea o bibliotecă imensă ce cuprindea cărţi de metafizică, filozofie, religie, istorie, astronomie. Unele exemplare de dinaintea lui 1900. Printre toate aceste cărţi de mare valoare se găsea şi o carte cu poveşti, cine ştie cum ajunsă in biblioteca lui. G. Dem. Teodorescu - Basme Române, Editura pentru literatură, 1968. Mi-a dăruit mie cartea. Având-o în acest moment în faţă, o deschid şi citesc următoarea dedicaţie de pe prima pagină : "Lui Gabi căruia îi plac atât de mult poveştile şi care a epuizat toate celelalte cărţi. Bunicu. 10 octombrie 1987". Chiar epuizasem toate celelalte cărţi de poveşti şi uitându-mă acum în pod, la biblioteca copilăriei mele, sunt vreo două sute de volume cu poveşti din toate colţurile lumii. Am continuat să citesc literatură pentru copii şi când am descoperit cărţile adulţilor. Citesc basme şi în prezent. Basme ruseşti, editura Univers, Bucureşti, 1973. Un volum citit de peste zece ori. Ruşii au nişte poveşti atât de inteligente, atât de sfătoase, la fel ca şi întreaga lor literatură pe care aveam să o descopăr în anii ce urmează. Koşcei cel făr-de-moarte, Cei doi Ivani feciori de soldat şi mai ales Hai-hui prin lume, fără să ştii încotro, aducând ceva, neştiind ce ! au fost basme de care nu mă mai săturam. Erau zile în care citeam de dimineaţa până seara. Cred că cea mai iubită carte a mea de până la vârsta de zece ani a fost Nikolai Nosov - Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi, un mic roman de aventuri pentru copii, scris de un rus, în Uniunea Sovietică din anii '50. Cărţi foarte iubite au fost şi 1001 de nopţi (repovestite de Eusebiu Camilar. Califul Harun al Rashid mi-a rămas viu în memorie), fenomenalele basme ale lui Wilhelm Hauff sau Winnie Pooh scrisă de A. A. Milne (mulţi tind să creadă ca Pooh a fost creat de Disney).
Am citit de trei ori la rând Changi a lui James Clavell pe la vârsta de zece ani. Eram fascinat de viaţa în prizonierat. Cred că a fost cartea pentru adulţi care mi-a plăcut cel mai mult în copilărie. Eram prin clasa a VI a şi foarte mult m-a impresionat Fenomenul Piteşti, scrisă de Virgil Ierunca. Am găsit-o întâmplător pe noptiera tatălui meu şi am citit-o pe nerăsuflate. Am recitit-o pe urmă de cel puţin cinci ori. Ştiu că am vrut să-i fac fişă de lectură pentru ora de limba română, dar taică'miu m-a oprit, spunându-mi că este mai potrivit să scriu despre Tom Sawyer. Victor Hugo - Mizerabili a fost cartea preferată de pe la 16 ani, iar John Steinbeck - La răsărit de Eden cartea cea mai iubită la vârsta de 18. Tot în acea vreme am găsit trei volume din biblioteca pentru toţi intitulate Nuvela chinezească medievală. Poznele dragonului trândav, Şerpoaica albă, Cămaşa din perle - titlurile celor trei volume. Grozave. Pe la vârsta de 22 o carte deosebită mi s-a părut Oscar Wilde - Portreul lui Dorian Gray. În prezent nu ştiu dacă m-ar impresiona asemenea cărţi, dar atunci reprezentau ceva pentru mine.
A urmat o pauză de şase-şapte ani în care nu prea am mai citit mare lucru. Probabil, din păcate, am preferat să citesc internetul. Dar la vârsta de 28 de ani l-am descoperit pe Haruki Murakami. Primul roman citit a fost În noapte, dar romanul meu preferat de la Murakami rămâne Cronica Păsării Arc. Am citit cartea care se află pe locul 1 în topul preferinţelor mele în 2008. Cinghiz Aitmaotv - O zi mai lungă decât veacul. Este povestea atât de tristă şi de frumoasă a unui lucrător la căile ferate, într-o haltă undeva în pustia stepei sovietice. Şi tot de la Aitmatov, un alt mare roman. Eşafodul. La finalul cărţii am plâns cu lacrimi mari. Este singura carte la care am plâns vreodată. Deşi parcă am lăcrimat puţin şi la Daniel Keyes - Flori pentru Algernon. Consider o bijuterie Gabriel Garcia Marquez - Un veac de singurătate, la fel şi Orhan Pamuk - Mă numesc Roşu (cartea anului 2009 pentru mine).
Literatura japoneză a început să mă pasioneze tot mai mult. Pe lângă Haruki Murakami, am citit tot ce a apărut pe piaţă de la Ryu Murakami (În supa miso mi s-a părut o carte deosebită), i-am citit pe Ryunosuke Akutagawa, Yasushi Inoue şi nu în ultimul rând pe Yasunari Kawabata, care pentru mine este un maestru al literaturii.
Singurele două cărţi pe care le-am citit de la colecţia Adevărul mi-au plăcut foarte mult. Henri Charrièr - Papillon şi Kafka - Procesul.
Poate cel mai valoros (nu neapărat cel mai iubit) scriitor descoperit în ultima vreme este J.M. Coetzee. Am citit patru dintre romanele sale. Merită amint în această scurtă listă. La fel şi Jonathan Coe şi a sa carte, Casa somnului. Şi voi încheia cu Philp Roth - Complexul lui Portnoy. Da,da. Şi Dostoievski trebuie amintit chiar dacă am citit doar două dintre romanele sale. E mare de tot.
Iubesc mult cărţile şi aş putea aminti o grămadă, dar m-am limitat doar la câteva cărţi multiubite, poate vârfurile. Sunt mândru de biblioteca mea (cu cărţi cumpărate sau primite de mine) care se doreşte o completare a bibliotecilor bunicilor şi părinţilor. Este încă mică (să zicem 300 de volume sau 500 dacă punem cărţile copilăriei) dar cu timpul va creşte. Sper că o sa fie şi citită în întregime. Momentan citesc o carte ce emană dragoste pentru cărţi şi pentru citit. Amos Oz - Poveste despre dragoste şi întuneric. Doresc să predau mai departe leapşa lui bhuttu.
Am început să citesc pe la vârsta de cinci ani. La opt ani am primit un dar nepreţuit din partea bunicului care avea o bibliotecă imensă ce cuprindea cărţi de metafizică, filozofie, religie, istorie, astronomie. Unele exemplare de dinaintea lui 1900. Printre toate aceste cărţi de mare valoare se găsea şi o carte cu poveşti, cine ştie cum ajunsă in biblioteca lui. G. Dem. Teodorescu - Basme Române, Editura pentru literatură, 1968. Mi-a dăruit mie cartea. Având-o în acest moment în faţă, o deschid şi citesc următoarea dedicaţie de pe prima pagină : "Lui Gabi căruia îi plac atât de mult poveştile şi care a epuizat toate celelalte cărţi. Bunicu. 10 octombrie 1987". Chiar epuizasem toate celelalte cărţi de poveşti şi uitându-mă acum în pod, la biblioteca copilăriei mele, sunt vreo două sute de volume cu poveşti din toate colţurile lumii. Am continuat să citesc literatură pentru copii şi când am descoperit cărţile adulţilor. Citesc basme şi în prezent. Basme ruseşti, editura Univers, Bucureşti, 1973. Un volum citit de peste zece ori. Ruşii au nişte poveşti atât de inteligente, atât de sfătoase, la fel ca şi întreaga lor literatură pe care aveam să o descopăr în anii ce urmează. Koşcei cel făr-de-moarte, Cei doi Ivani feciori de soldat şi mai ales Hai-hui prin lume, fără să ştii încotro, aducând ceva, neştiind ce ! au fost basme de care nu mă mai săturam. Erau zile în care citeam de dimineaţa până seara. Cred că cea mai iubită carte a mea de până la vârsta de zece ani a fost Nikolai Nosov - Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi, un mic roman de aventuri pentru copii, scris de un rus, în Uniunea Sovietică din anii '50. Cărţi foarte iubite au fost şi 1001 de nopţi (repovestite de Eusebiu Camilar. Califul Harun al Rashid mi-a rămas viu în memorie), fenomenalele basme ale lui Wilhelm Hauff sau Winnie Pooh scrisă de A. A. Milne (mulţi tind să creadă ca Pooh a fost creat de Disney).
Am citit de trei ori la rând Changi a lui James Clavell pe la vârsta de zece ani. Eram fascinat de viaţa în prizonierat. Cred că a fost cartea pentru adulţi care mi-a plăcut cel mai mult în copilărie. Eram prin clasa a VI a şi foarte mult m-a impresionat Fenomenul Piteşti, scrisă de Virgil Ierunca. Am găsit-o întâmplător pe noptiera tatălui meu şi am citit-o pe nerăsuflate. Am recitit-o pe urmă de cel puţin cinci ori. Ştiu că am vrut să-i fac fişă de lectură pentru ora de limba română, dar taică'miu m-a oprit, spunându-mi că este mai potrivit să scriu despre Tom Sawyer. Victor Hugo - Mizerabili a fost cartea preferată de pe la 16 ani, iar John Steinbeck - La răsărit de Eden cartea cea mai iubită la vârsta de 18. Tot în acea vreme am găsit trei volume din biblioteca pentru toţi intitulate Nuvela chinezească medievală. Poznele dragonului trândav, Şerpoaica albă, Cămaşa din perle - titlurile celor trei volume. Grozave. Pe la vârsta de 22 o carte deosebită mi s-a părut Oscar Wilde - Portreul lui Dorian Gray. În prezent nu ştiu dacă m-ar impresiona asemenea cărţi, dar atunci reprezentau ceva pentru mine.
A urmat o pauză de şase-şapte ani în care nu prea am mai citit mare lucru. Probabil, din păcate, am preferat să citesc internetul. Dar la vârsta de 28 de ani l-am descoperit pe Haruki Murakami. Primul roman citit a fost În noapte, dar romanul meu preferat de la Murakami rămâne Cronica Păsării Arc. Am citit cartea care se află pe locul 1 în topul preferinţelor mele în 2008. Cinghiz Aitmaotv - O zi mai lungă decât veacul. Este povestea atât de tristă şi de frumoasă a unui lucrător la căile ferate, într-o haltă undeva în pustia stepei sovietice. Şi tot de la Aitmatov, un alt mare roman. Eşafodul. La finalul cărţii am plâns cu lacrimi mari. Este singura carte la care am plâns vreodată. Deşi parcă am lăcrimat puţin şi la Daniel Keyes - Flori pentru Algernon. Consider o bijuterie Gabriel Garcia Marquez - Un veac de singurătate, la fel şi Orhan Pamuk - Mă numesc Roşu (cartea anului 2009 pentru mine).
Literatura japoneză a început să mă pasioneze tot mai mult. Pe lângă Haruki Murakami, am citit tot ce a apărut pe piaţă de la Ryu Murakami (În supa miso mi s-a părut o carte deosebită), i-am citit pe Ryunosuke Akutagawa, Yasushi Inoue şi nu în ultimul rând pe Yasunari Kawabata, care pentru mine este un maestru al literaturii.
Singurele două cărţi pe care le-am citit de la colecţia Adevărul mi-au plăcut foarte mult. Henri Charrièr - Papillon şi Kafka - Procesul.
Poate cel mai valoros (nu neapărat cel mai iubit) scriitor descoperit în ultima vreme este J.M. Coetzee. Am citit patru dintre romanele sale. Merită amint în această scurtă listă. La fel şi Jonathan Coe şi a sa carte, Casa somnului. Şi voi încheia cu Philp Roth - Complexul lui Portnoy. Da,da. Şi Dostoievski trebuie amintit chiar dacă am citit doar două dintre romanele sale. E mare de tot.
Iubesc mult cărţile şi aş putea aminti o grămadă, dar m-am limitat doar la câteva cărţi multiubite, poate vârfurile. Sunt mândru de biblioteca mea (cu cărţi cumpărate sau primite de mine) care se doreşte o completare a bibliotecilor bunicilor şi părinţilor. Este încă mică (să zicem 300 de volume sau 500 dacă punem cărţile copilăriei) dar cu timpul va creşte. Sper că o sa fie şi citită în întregime. Momentan citesc o carte ce emană dragoste pentru cărţi şi pentru citit. Amos Oz - Poveste despre dragoste şi întuneric. Doresc să predau mai departe leapşa lui bhuttu.
miercuri, 15 decembrie 2010
Albert Camus - Străinul
O carte simplă şi uşor de înţeles la prima vedere, dar care până la urmă dă mult de gândit şi ridică probleme serioase.Romanul debutează într-un stil telegrafic (propoziţii scurte şi extrem de concise) înfăţişând un bărbat fără semnalmente care află că-i murise mama, pe care cu ceva vreme în urmă o trimisese la azilul de bătrâni. La aflarea veştii este lipsit de orice reacţie şi sentiment. Merge şi asistă la funeralii, stârnind uimirea celor din jur prin impasibilitatea de care dă dovadă. A doua zi după înmormântarea mamei merge la scăldat în mare (cu siguranţă Marea Mediterană, fiind vorba de oraşul Algiers) unde întâlneşte o fostă colegă, cu care dezvoltă o relaţie, în aceeaşi seară, la un film cu Fernandel, mângâindu-i sânii. Bineînţeles că devin iubiţi, dar nu poate spune că o iubeşte, sau că ea este unică în viaţa lui. Îi este indiferent. Îi face plăcere să-i vadă zâmbetul, rochile, probabil să facă dragoste, dar ar fi acceptat probabil orice altă femeie cu aceeaşi plăcere.De fapt în toate relaţiile cu celelalte personaje ale cărţii manifestă indiferenţă dar şi bunăvoinţă. Ajută pe toată lumea cu câte ceva, dar îi este indiferentă întreaga societate, chiar viaţa sau moartea. În circumstanţe ciudate ajunge să omoare un arab, spune el datorită soarelui care bătea prea puternic pe plajă. Facând o paranteză, pot spune că faza mi-a amintit de cum l-a ucis Butch pe Vincent în Pulp Fiction, din cauza prăjitorului de pâine. E închis, judecat şi condamnat la moarte. La judecată i se aduc drept acuze şi indiferenţa pe care a manifestat-o la moartea mamei şi după aceea. Moartea nu-l sperie câtuşi de puţin, pentru că la un moment dat tot trebuie să vină. După părerea mea avem parte de o resemnare mai cruntă decât resemnarea ciobanului mioritic în faţa morţii. Personajul lui Camus este resemnat încă din naştere.
Cartea poate stârni diferite interpretări şi până la urmă fiecare vede în felul său literatura, că doar nu e ştiinţă exactă. Eu am fost încantat de carte, de simplitatea frazei lui Camus pe care doar la Haruki Murakami am regăsit-o vreo 40 de ani mai târiu, dar şi de gândurile străinului, care trăieşte undeva în afara lumii, sfidând societatea şi rigorile ei. Şi în fond şi la urma urmei cartea poate fi luată ca o simplă poveste, care este excelentă.
duminică, 12 decembrie 2010
Haruki Murakami - La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor
O combinaţie foarte cerebrală de SF, suspans, întâmplări obişnuite, situaţii limită. Cartea este compusă din patruzeci de capitole care alternează. În unul ni se prezintă întâmplări din ţara aspră a minunilor, în celălalt întâmplări de la capătul lumii. Cartea putea fi foarte bine citită şi la modul capitolul 1...3...5..39 şi pe urmă 2...4...6...40. Bineînţeles că cele două părţi la început par complet diferite, iar spre final se întretaie din ce în ce mai mult.
În ţara aspră a minunilor. O fată grăsuţă de 17 ani îmbrăcată complet în roz îi face introducerea personajului principal, un om în jur de 35 ani cu diverse circuite implantate prin creier, într-o lume subterană plină de aventuri. Ca orice japoneză minoră fata vrea să facă sex cu bărbatul mult mai în vârstă decât ea. Ca povestea să fie frumoasă fata este încă virgină, iar omul nu vrea să se culce cu ea. Însă la un moment dat îi arată penisul, iar ea iese complet dezbrăcată din baie şi el o vede. Bine, astea nu sunt întâmplări importante. Subiectul este foarte incitant şi mi-ar lua mult să-l expun aici. Trebuie să descoperiţi singuri magia cărţilor lui Murakami.
La capătul lumii. Aici este o lume liniştită, acţiunea desfăşurându-se într-un oraş vechi, împrejmuit de un zid şi de pădure, de unde nimeni nu putea să iasă. Oamenii aici nu au suflete şi trăiesc veşnic printre unicornii care mor odată cu venirea iernii. O atmosferă calmă, dar şi foarte rece, apăsătoare, unde dintr-un moment în altul aştepţi să se întâmplă ceva. Umbra, Paznicul, Colonelul, fata de la bibliotecă, Paznicul centralei sunt personajele din jurul personajului principal, cititorul de vise.
Cartea este o bijuterie, încă o dovadă a genialităţii lui Haruki Murakami.
Îmi place cel mai mult la acest Murakami cum descrie el viaţa omului de rând în cuvinte şi întâmplări simple, iar apoi viaţa respectivului om simplu devine foarte complicată şi de domeniul SF-ului, dar el tot ca un om normal se comportă şi merge mai departe şi-şi vede de treabă. E magie.
La vreo zece luni după ce am terminat cartea am găsit un loc care mi s-a părut foarte asemănător cu cadrul desfăşurării acţiunii de la capătul lumii. Este vorba despre localitatea Strbske Pleso. Dar despre asta cu altă ocazie. Cine nu a citit această carte a lui Murakami să o facă negreşit, iar cine tocmai o citeşte să se bucure la maxim de ea, aşa cum m-am bucurat şi eu.
miercuri, 8 decembrie 2010
Albert Camus - Ciuma, Albert Camus - Străinul
recenzie realizată de Fata din parc
Două cărţi bune, care merg foarte bine citite împreună. Ambele reprezintă un bun exemplu de cronica absurdului, motivaţia există poate în preţuirea autorului pentru Kafka, şi în perioada interbelică şi postbelică în care a trăit şi a scris. Dacă nu aş fi citit, după, câteva cuvinte scrise de autor legate de Ciuma nu mi-aş fi dat seama că este o parabolă a modului în care este percepută şi gestionată o vreme marcată de ciumă şi vremea de război.
Poate că ar fi mai bine să citiţi prima dată Străinul pentru că aici ai prilejul să te uiţi la radiografia tipului de om care stă la baza societăţii, omul care intră în război aşa cum întâmpină orice altceva ar mai putea veni, pentru că nu se poate împotrivi, pentru că este împotriva firii lui, pentru că nu-l priveşte pe el, într-un cuvânt pentu că îi este indiferent. Eu am citit mai întâi Ciuma şi am ajuns să anticipez povestea din Străinul. Nu mai ţin mine de ce am tras concluzia că aceste două cărţi trebuie citite împreună, dar citind prefaţa de la Străinul am găsit că tocmai asta se şi recomandă.
Străinul începe cu o afirmaţie şocantă, poate: “Astăzi a murit mama”, şi continuarea o ştii, parcă nu te mai miră “se poate totuşi sa fi murit ieri”. Străinul este omul normal care trăieşte o viaţă normală cu un loc de muncă banal, moartea mamei nu e decât ceva la care se aşteptă şi poate că pe undeva şi-a şi dorit-o. Toate în viaţă se succed cu normalitatea rotaţiei noapte zi. În viaţa lui există femeia, care acolo fiind poate e iubită poate nu, oameni cu pretenţia de a-i fi prieteni, vecinul bătrân, frustrat de atâta viaţă trăită fără sens, cu câinele său şi mai bătrân de o docilitate fricoasă, tristă. Străinul îşi îngroapă mama, trece printr-un priveghi alături de bătrâneii de la azilul unde mama sa e lăsată de fiu să trăiască ce i-a mai rămas din viaţă, şi tot ce-şi mai poate aminti de atunci este toropeala unui somn mult amânat, lumina mult prea puternică din aceea cameră, foiala bătrânească şi lacrimile inutile ale unei femei – oare chiar nu se putea stăpâni ? Caravana morţii îi va rămâne în memorie pentru verdele vibrant aproape sonor presărat pe tot drumul, pentru paleta de sunete nemaiauzite, atât de vii, şi un lucru pe care nu l-a mai văzut niciodată, bătrânul care îi iubea mama şi ale cărui lacrimi nu işi mai găsesc vadul pe faţa ridată de timp şi durere, ce să fie cu apa ochilor unui bătrân....
Faptul că ajunge să fie judecat pentru moartea unui arab, pe care l-a omorât ca prin vis, din cauza soarelui care îl orbea, ne duce să vedem absurdul, care dacă suntem sinceri, recunoaştem - există în orice om normal. În mod concret, ce mă opreşte pe mine ca individ să omor un alt om, poate că există un moment în care omul ăsta cu voinţa lui enervantă, nimic mai mult decât enervantă, mă ţine forţat cu ochii arşi într-un soare insuportabil, poate uneori asta e suficient... La proces este acuzat de ceva, de care poate îl acuză toţi care au citit până acum cartea. Avocatul acuzării îl condamnă pentru că nu a vrut să vadă moartea imprimată pe faţa mamei, cine totuşi poate condamna pentru asta, pentru că vedeţi, unii dintre noi avem o memorie vizuală dureroasă, nu mai uităm niciodată moartea. Este acuzat că a băut o foarte bună cafea cu lapte şi a fumat o ţigară în loc să plângă. Că mai apoi şi-a ales femeia, la o zi după moartea mamei, o zi petrecută pe plajă, şi că în aceeaşi seară au văzut la cinema o comedie, şi multe altele... abia mai târziu pentru că a tras un glonţ într-un om care a căzut la pământ şi mai apoi după câteva momente de ezitare - premeditare poate - a golit şi restul gloanţelor într-un trup deja în agonie. Străinul odată ajuns la închisoare nu se dezminte, îşi păstrează minţile adunate, făcând neîncetat un inventar amănunţit şi din ce mai complet, care îl uimeşte chiar şi pe el, al camerei lui de acasă cu toate obiectele ei până la ultimul şi cel mai neînsemnat. Şi ar mai fi ceva, o tăietură dintr-un ziar găsită în celula lui, cu o poveste hazlie şi morbidă în acelaşi timp, şi uite aşa ajunge el la rândul său, să acuze omul...
Sentinţa de condamnare la moarte îl găseşte ca pe un străin de orice, de viaţă, de moarte, de oameni, de preotul care ar vrea să-l îndoctrineze pe ultima sută de metri... Funcţionarul banal, care nu a avut niciodată un nume şi ţi-a vorbit sincer la persoana întâi, dacă cumva credeai că face parte dintre oameni, acum ştii sigur că el e doar un Străin. Poate găseşti că îl cunoşti de undeva, mie aşa mi s-a părut...
În Ciuma se descrie detaliat cadrul social, locaţia şi chiar natura care pare şi ea influenţată de oamenii care o populează. Este vorba despre un cadru anost, plictisitor fără o culoare definită, fără sunete clare sau sclipiri de energie. Toate se desfăşoară într-un ritm netulburat cu un iz distinct de apă demult clocită, asta până când apar şobolanii, mesageri multă vreme neînţeleşi, până când e prea târziu şi ciuma se dezlănţuie cu toată puterea.
Îl găsim aici pe străinul având o ocupaţie nobilă, dar care l-a îndepartat atât de mult de ceea ce ştia el odată că înseamnă om, într-un mod atât de evident involuntar, pentru că iată, în momentul în care este acuzat că este insensibil şi detaşat de moartea care îşi seamănă neobosită seminţele în toată suflare, suferă, se simte jignit până la durere. Cum totul are, dacă ţii neapărat, o justificare şi el găseşte una. Nu se mai poate lega de nimeni, nu mai poate iubi, nu îşi mai poate permite luxul ăsta, mai ales acum în faţa morţii.
În Ciuma se desfiinţează mituri şi asta nu poate fi decât un lucru bun. Este posibil să aibă un efect fricţionant asupra cititorului, dar dacă eşti întradevăr sincer cu tine se prea poate să te recunoşti în personaje sau în trăirile gloatei.
Nimeni nu a identificat de unde vine ciuma, cum apare şi de ce e azi aici prezentă ca un străin neaşteptat şi nedorit, lacom cu toată suflarea vie, şi când tocmai ajungi să te obişnuieşti cu el, când ajungi să crezi că face parte din natura ta intimă...dispare mâine ca o ceaţă, se retrage în cotloanele ascunse ale pământului sau chiar în intunericul propriului tău apartament până în ziua în care ceva fără nume, o atrage afară.
Două cărţi ca două scobitori, subţiri dar ascuţite, dacă iţi faci timp să le citeşti o să te trezeşti cu ochii minţii mereu forţat deschişi. Poate...
Două cărţi bune, care merg foarte bine citite împreună. Ambele reprezintă un bun exemplu de cronica absurdului, motivaţia există poate în preţuirea autorului pentru Kafka, şi în perioada interbelică şi postbelică în care a trăit şi a scris. Dacă nu aş fi citit, după, câteva cuvinte scrise de autor legate de Ciuma nu mi-aş fi dat seama că este o parabolă a modului în care este percepută şi gestionată o vreme marcată de ciumă şi vremea de război.
Poate că ar fi mai bine să citiţi prima dată Străinul pentru că aici ai prilejul să te uiţi la radiografia tipului de om care stă la baza societăţii, omul care intră în război aşa cum întâmpină orice altceva ar mai putea veni, pentru că nu se poate împotrivi, pentru că este împotriva firii lui, pentru că nu-l priveşte pe el, într-un cuvânt pentu că îi este indiferent. Eu am citit mai întâi Ciuma şi am ajuns să anticipez povestea din Străinul. Nu mai ţin mine de ce am tras concluzia că aceste două cărţi trebuie citite împreună, dar citind prefaţa de la Străinul am găsit că tocmai asta se şi recomandă.
Străinul începe cu o afirmaţie şocantă, poate: “Astăzi a murit mama”, şi continuarea o ştii, parcă nu te mai miră “se poate totuşi sa fi murit ieri”. Străinul este omul normal care trăieşte o viaţă normală cu un loc de muncă banal, moartea mamei nu e decât ceva la care se aşteptă şi poate că pe undeva şi-a şi dorit-o. Toate în viaţă se succed cu normalitatea rotaţiei noapte zi. În viaţa lui există femeia, care acolo fiind poate e iubită poate nu, oameni cu pretenţia de a-i fi prieteni, vecinul bătrân, frustrat de atâta viaţă trăită fără sens, cu câinele său şi mai bătrân de o docilitate fricoasă, tristă. Străinul îşi îngroapă mama, trece printr-un priveghi alături de bătrâneii de la azilul unde mama sa e lăsată de fiu să trăiască ce i-a mai rămas din viaţă, şi tot ce-şi mai poate aminti de atunci este toropeala unui somn mult amânat, lumina mult prea puternică din aceea cameră, foiala bătrânească şi lacrimile inutile ale unei femei – oare chiar nu se putea stăpâni ? Caravana morţii îi va rămâne în memorie pentru verdele vibrant aproape sonor presărat pe tot drumul, pentru paleta de sunete nemaiauzite, atât de vii, şi un lucru pe care nu l-a mai văzut niciodată, bătrânul care îi iubea mama şi ale cărui lacrimi nu işi mai găsesc vadul pe faţa ridată de timp şi durere, ce să fie cu apa ochilor unui bătrân....
Faptul că ajunge să fie judecat pentru moartea unui arab, pe care l-a omorât ca prin vis, din cauza soarelui care îl orbea, ne duce să vedem absurdul, care dacă suntem sinceri, recunoaştem - există în orice om normal. În mod concret, ce mă opreşte pe mine ca individ să omor un alt om, poate că există un moment în care omul ăsta cu voinţa lui enervantă, nimic mai mult decât enervantă, mă ţine forţat cu ochii arşi într-un soare insuportabil, poate uneori asta e suficient... La proces este acuzat de ceva, de care poate îl acuză toţi care au citit până acum cartea. Avocatul acuzării îl condamnă pentru că nu a vrut să vadă moartea imprimată pe faţa mamei, cine totuşi poate condamna pentru asta, pentru că vedeţi, unii dintre noi avem o memorie vizuală dureroasă, nu mai uităm niciodată moartea. Este acuzat că a băut o foarte bună cafea cu lapte şi a fumat o ţigară în loc să plângă. Că mai apoi şi-a ales femeia, la o zi după moartea mamei, o zi petrecută pe plajă, şi că în aceeaşi seară au văzut la cinema o comedie, şi multe altele... abia mai târziu pentru că a tras un glonţ într-un om care a căzut la pământ şi mai apoi după câteva momente de ezitare - premeditare poate - a golit şi restul gloanţelor într-un trup deja în agonie. Străinul odată ajuns la închisoare nu se dezminte, îşi păstrează minţile adunate, făcând neîncetat un inventar amănunţit şi din ce mai complet, care îl uimeşte chiar şi pe el, al camerei lui de acasă cu toate obiectele ei până la ultimul şi cel mai neînsemnat. Şi ar mai fi ceva, o tăietură dintr-un ziar găsită în celula lui, cu o poveste hazlie şi morbidă în acelaşi timp, şi uite aşa ajunge el la rândul său, să acuze omul...
Sentinţa de condamnare la moarte îl găseşte ca pe un străin de orice, de viaţă, de moarte, de oameni, de preotul care ar vrea să-l îndoctrineze pe ultima sută de metri... Funcţionarul banal, care nu a avut niciodată un nume şi ţi-a vorbit sincer la persoana întâi, dacă cumva credeai că face parte dintre oameni, acum ştii sigur că el e doar un Străin. Poate găseşti că îl cunoşti de undeva, mie aşa mi s-a părut...
În Ciuma se descrie detaliat cadrul social, locaţia şi chiar natura care pare şi ea influenţată de oamenii care o populează. Este vorba despre un cadru anost, plictisitor fără o culoare definită, fără sunete clare sau sclipiri de energie. Toate se desfăşoară într-un ritm netulburat cu un iz distinct de apă demult clocită, asta până când apar şobolanii, mesageri multă vreme neînţeleşi, până când e prea târziu şi ciuma se dezlănţuie cu toată puterea.
Îl găsim aici pe străinul având o ocupaţie nobilă, dar care l-a îndepartat atât de mult de ceea ce ştia el odată că înseamnă om, într-un mod atât de evident involuntar, pentru că iată, în momentul în care este acuzat că este insensibil şi detaşat de moartea care îşi seamănă neobosită seminţele în toată suflare, suferă, se simte jignit până la durere. Cum totul are, dacă ţii neapărat, o justificare şi el găseşte una. Nu se mai poate lega de nimeni, nu mai poate iubi, nu îşi mai poate permite luxul ăsta, mai ales acum în faţa morţii.
În Ciuma se desfiinţează mituri şi asta nu poate fi decât un lucru bun. Este posibil să aibă un efect fricţionant asupra cititorului, dar dacă eşti întradevăr sincer cu tine se prea poate să te recunoşti în personaje sau în trăirile gloatei.
Nimeni nu a identificat de unde vine ciuma, cum apare şi de ce e azi aici prezentă ca un străin neaşteptat şi nedorit, lacom cu toată suflarea vie, şi când tocmai ajungi să te obişnuieşti cu el, când ajungi să crezi că face parte din natura ta intimă...dispare mâine ca o ceaţă, se retrage în cotloanele ascunse ale pământului sau chiar în intunericul propriului tău apartament până în ziua în care ceva fără nume, o atrage afară.
Două cărţi ca două scobitori, subţiri dar ascuţite, dacă iţi faci timp să le citeşti o să te trezeşti cu ochii minţii mereu forţat deschişi. Poate...
sâmbătă, 4 decembrie 2010
Poveste de iarnă
Iarna este a patra fiică a bătrânului an.Deobicei se instalează în ţara noastră la începutul lunii decembrie, venind cu frig şi lapoviţă. Treptat frigul se transformă în ger, iar lapoviţa în ninsoare.Întreg pământul, câmpiile, dealurile şi muntele se îmbracă în mantia albă a zăpezii. Pentru ogoare zăpada este foarte folositoare. De cu toamnă ţăranii cooperatori au semănat grâul, iar pe timpul iernii zăpada îl ţine la căldură şi îl fereşte.Dar şi copiii se bucură foarte mult de zăpadă. Aceştia, de cum dă prima ninsoare, merg la derdeluş şi se dau cu sania, ori fac oameni de zăpadă cărora le pun un morcov în loc de nas, cărbuni în loc de nasturii de la haină şi de asemenea o oală veche pe cap, care ţine loc de pălărie.Alţi copii merg pe lacul îngheţat şi acolo pot patina, dar acest lucru este şi foarte periculos pentru că gheaţa se poate rupe în orice clipă şi pot cădea în apa rece şi muri din cauza frigului. Tot iarna gospodarii de pretutindeni taie porcul, din care apoi se prepară mâncăruri foarte gustoase precum slănină, cârnaţi, tobă, piftie, sarmale sau carne de porc prăjită.Întotdeauna gospodinele harnice au cămările pline iarna, pentru că s-au îngrijit din timpul anului. În cămările lor se găsesc: murături, zacuscă, bulion, compoturi şi dulceţuri, sticle cu vin. În ultimele zile ale anului toţi copiii cuminţi îl aşteaptă pe Moş Gerilă. Acesta este un moş bătrân care împarte cadouri celor ce nu au fost obraznici, au luat note bune şi au ascultat de părinţi sau bunici. Iarna se termină în ultima zi a lui februarie, 28 sau 29 în funcţie de anul în care ne aflăm. La 1 martie, când sărbătorim Mărţişorul, începe primăvara. Tot atunci de sub zăpadă îşi fac apariţia şi primele flori, ghioceii.
În stânga mea, fata din parc conduce cu atenţie. Lumina farurilor bate până departe luminând copacii desfrunziţi de pe marginea drumului pustiu. Totul seamănă cu un peisaj selenar, inclusiv carosabilul plin de gropi. I-am citit fetei din parc compunerea elevului Becheru Mihai din clasa a III a D, compunere, având ca temă iarna, cu care a participat la Olimpiada de limba română, faza pe şcoală. Obţinuse locul al cincilea din şase concurenţi şi doar primii doi mergeau mai departe, la faza pe sector. Dar nu era dezamăgit pentru asta. Mi-a dat compunerea lui, spunându-mi că el scrie pentru propria-i plăcere şi nu pentru onoruri. Fata din parc m-a ascultat cu atenţie, concentrându-se în acelaşi timp şi la drumul care continua să urce şi pe măsură ce urca apăreau în calea noastră petice de zăpadă proaspătă.
- E o compunere foarte bună. Cele care s-au calificat mai departe trebuie să fi fost grozave.
- Nu poţi ştii, i-am răspuns.
Mi-am adus aminte cum era în şcoala generală, unde fiecare profesor avea elevi preferaţi şi elevi la care ţinea mai puţin. Şi chiar dacă la astfel de competiţii lucrările sunt secrete, până la urmă tot se află cine e în spatele scrierii. Oricum, pentru noi, elevul Becheru Mihai din clasa a III a D era cel mai bun la literatură din toate clasele a III a. Oare ce o face el acum ? E deja târziu, probabil că doarme. Iar noi, eu şi fata din parc, continuăm să mergem liniştiţi cu maşina pe drumul care începe să fie acoperit din ce în ce mai mult de zăpadă, prin ninsoarea care tocmai a început. Copacii lipsiţi de frunze au fost înlocuiţi cu brazi plini de zăpadă, o atmosferă de iarnă autentică luând locul peisajului selenar de mai devreme. Este linişte deplină, în noapte auzindu-se doar sunetul maşinii răzbind prin zăpadă şi poate vântul în depărtare. O vreme stăm amândoi tăcuţi privind albul de afară. Fata din parc continuă să conducă relaxat dar în acelaşi timp foarte atent. În zare se văd luminile unui orăşel, dar mai e până acolo. Se întoarce şi mă priveşte cu ochii ei mari, îmi zâmbeşte şi întorcându-şi privirea înapoi la parbriz rosteşte cu vocea şoptită :
Undeva, dincolo de curcubeu, sus de tot, visele la care am visat odată, erau într-un cântec de leagăn. Undeva, dincolo de curcubeu , păsări albastre zboară şi visele la care visezi, viselele chiar se împlinesc. Într-o zi voi ajunge acolo, voi lăsa norii în urma mea şi visele la care nici nu îndrăzneam să visez....De ce ? O, de ce? Pot eu oare?..Se vor împlini....Acolo da, acolo mă vei găsi. Văd cerul albastru, norii albi şi strălucirea zilei în care vreau să plutesc şi îmi zic în sinea mea: Ce lume minunată!
Maşina ne poartă mai departe liniştită spre orăşelul luminat de brazii împodobiţi, de ghirlandele albastre atârnate de stâlpii electrici şi de cele câteva case în care proprietarii dorm demult. Ninge potolit cu fulgi mari.Lăsăm maşina în faţa unei clădiri din cărămidă, ne înfofolim cu ce avem la îndemână şi pornim pe jos, pe străduţele înzăpezite, printre casele de lemn din care iese mirosul de carne friptă şi plăcintă de mere mâncate de cu seara. Paşii ne poartă spre parc, un parc mai mic decât cel în care ne-am cunoscut, dar mai cald în ciuda frigului de afară, mai prietenos, mai primitor. Şi cum să nu fie aşa când am lăsat în depărtare oraşul mare cu toate problemele lui, toate grijile, toate gândurile rele. Ne plimbăm pe aleile pustii, printre brazii în care au veveriţele scorbura, pe lângă havuzul cu apă îngheţată. Este atâta linişte încât putem auzi fulgii de zăpadă cum cad. O nouă poveste işi face loc, aici sub norii grei din care zăpada cade peste întregul parc, întregul orăşel, ba chiar peste întreaga lume. Ca întotdeauna fata din parc mă priveşte cu ochii ei mari şi începe :
Astă vară eram în tren, mergând către graniţă. Cu mine, în vagon, erau oameni de felurite vârste şi naţionalităţi. Erau şi două femei care călătoreau singure, probabil la patruzeci de ani. Una din ele se deosebea, părea să nu aibă nici vârstă şi nici trecut. O fetiţă de vreo trei ani s-a apropiat de ea şi au început să joace un joc legat de culori. La un moment dat femeia a întrebat-o pe fetiţă dacă ştie ea să descrie un obiect alb, şi adăugat încet, cu tristeţe ca pentu ea, PUR. Fetiţa s-a gândit o vreme, aşa că femeia i-a răspuns că oricum nici ea nu crede că există ceva pur în lumea asta, nimic alb deci. Atunci s-a întâmplat magia. Fetiţa cu ochii plini de sclipiri de fericire a strigat, de toţi câţi eram în trenul ăsta am întors pivirea spre ea, "Ştiu....ZĂPADA !".
Am continuat să mergem încet prin parcul hibernal, bucurându-ne de fiecare clipă. Iată şi un om de zăpadă exact ca cel din compunerea elevului Becheru Mihai din clasa a III a D. Mai este mult până în zori. În munte, printre pâlcurile de brazi se zăreşte o luminiţă. Fata din parc mă întreabă dacă mergem până acolo. Accept, bineînţeles.Ninsoarea nu dă semne că s-ar mai opri vreodată.
În stânga mea, fata din parc conduce cu atenţie. Lumina farurilor bate până departe luminând copacii desfrunziţi de pe marginea drumului pustiu. Totul seamănă cu un peisaj selenar, inclusiv carosabilul plin de gropi. I-am citit fetei din parc compunerea elevului Becheru Mihai din clasa a III a D, compunere, având ca temă iarna, cu care a participat la Olimpiada de limba română, faza pe şcoală. Obţinuse locul al cincilea din şase concurenţi şi doar primii doi mergeau mai departe, la faza pe sector. Dar nu era dezamăgit pentru asta. Mi-a dat compunerea lui, spunându-mi că el scrie pentru propria-i plăcere şi nu pentru onoruri. Fata din parc m-a ascultat cu atenţie, concentrându-se în acelaşi timp şi la drumul care continua să urce şi pe măsură ce urca apăreau în calea noastră petice de zăpadă proaspătă.
- E o compunere foarte bună. Cele care s-au calificat mai departe trebuie să fi fost grozave.
- Nu poţi ştii, i-am răspuns.
Mi-am adus aminte cum era în şcoala generală, unde fiecare profesor avea elevi preferaţi şi elevi la care ţinea mai puţin. Şi chiar dacă la astfel de competiţii lucrările sunt secrete, până la urmă tot se află cine e în spatele scrierii. Oricum, pentru noi, elevul Becheru Mihai din clasa a III a D era cel mai bun la literatură din toate clasele a III a. Oare ce o face el acum ? E deja târziu, probabil că doarme. Iar noi, eu şi fata din parc, continuăm să mergem liniştiţi cu maşina pe drumul care începe să fie acoperit din ce în ce mai mult de zăpadă, prin ninsoarea care tocmai a început. Copacii lipsiţi de frunze au fost înlocuiţi cu brazi plini de zăpadă, o atmosferă de iarnă autentică luând locul peisajului selenar de mai devreme. Este linişte deplină, în noapte auzindu-se doar sunetul maşinii răzbind prin zăpadă şi poate vântul în depărtare. O vreme stăm amândoi tăcuţi privind albul de afară. Fata din parc continuă să conducă relaxat dar în acelaşi timp foarte atent. În zare se văd luminile unui orăşel, dar mai e până acolo. Se întoarce şi mă priveşte cu ochii ei mari, îmi zâmbeşte şi întorcându-şi privirea înapoi la parbriz rosteşte cu vocea şoptită :
Undeva, dincolo de curcubeu, sus de tot, visele la care am visat odată, erau într-un cântec de leagăn. Undeva, dincolo de curcubeu , păsări albastre zboară şi visele la care visezi, viselele chiar se împlinesc. Într-o zi voi ajunge acolo, voi lăsa norii în urma mea şi visele la care nici nu îndrăzneam să visez....De ce ? O, de ce? Pot eu oare?..Se vor împlini....Acolo da, acolo mă vei găsi. Văd cerul albastru, norii albi şi strălucirea zilei în care vreau să plutesc şi îmi zic în sinea mea: Ce lume minunată!
Maşina ne poartă mai departe liniştită spre orăşelul luminat de brazii împodobiţi, de ghirlandele albastre atârnate de stâlpii electrici şi de cele câteva case în care proprietarii dorm demult. Ninge potolit cu fulgi mari.Lăsăm maşina în faţa unei clădiri din cărămidă, ne înfofolim cu ce avem la îndemână şi pornim pe jos, pe străduţele înzăpezite, printre casele de lemn din care iese mirosul de carne friptă şi plăcintă de mere mâncate de cu seara. Paşii ne poartă spre parc, un parc mai mic decât cel în care ne-am cunoscut, dar mai cald în ciuda frigului de afară, mai prietenos, mai primitor. Şi cum să nu fie aşa când am lăsat în depărtare oraşul mare cu toate problemele lui, toate grijile, toate gândurile rele. Ne plimbăm pe aleile pustii, printre brazii în care au veveriţele scorbura, pe lângă havuzul cu apă îngheţată. Este atâta linişte încât putem auzi fulgii de zăpadă cum cad. O nouă poveste işi face loc, aici sub norii grei din care zăpada cade peste întregul parc, întregul orăşel, ba chiar peste întreaga lume. Ca întotdeauna fata din parc mă priveşte cu ochii ei mari şi începe :
Astă vară eram în tren, mergând către graniţă. Cu mine, în vagon, erau oameni de felurite vârste şi naţionalităţi. Erau şi două femei care călătoreau singure, probabil la patruzeci de ani. Una din ele se deosebea, părea să nu aibă nici vârstă şi nici trecut. O fetiţă de vreo trei ani s-a apropiat de ea şi au început să joace un joc legat de culori. La un moment dat femeia a întrebat-o pe fetiţă dacă ştie ea să descrie un obiect alb, şi adăugat încet, cu tristeţe ca pentu ea, PUR. Fetiţa s-a gândit o vreme, aşa că femeia i-a răspuns că oricum nici ea nu crede că există ceva pur în lumea asta, nimic alb deci. Atunci s-a întâmplat magia. Fetiţa cu ochii plini de sclipiri de fericire a strigat, de toţi câţi eram în trenul ăsta am întors pivirea spre ea, "Ştiu....ZĂPADA !".
Am continuat să mergem încet prin parcul hibernal, bucurându-ne de fiecare clipă. Iată şi un om de zăpadă exact ca cel din compunerea elevului Becheru Mihai din clasa a III a D. Mai este mult până în zori. În munte, printre pâlcurile de brazi se zăreşte o luminiţă. Fata din parc mă întreabă dacă mergem până acolo. Accept, bineînţeles.Ninsoarea nu dă semne că s-ar mai opri vreodată.
miercuri, 1 decembrie 2010
Csillagosok, katonák
Coproducţie Ungaria-Uniunea Sovietică, filmul a apărut în 1967 şi este regizat de Miklós Jancsó.Am aflat despre el răsfoind enciclopedia "1001 de filme de văzut într-o viaţă", văzând acolo o poză, captură din film. Poza alb-negru reprezenta o femeie complet dezbrăcată, văzută din spate, care intră într-un râu. Spatele frumos şi drept, fundul rotund, mare şi bombat, într-un peisaj rural destul de sălbatic. Poza a fost prima care mi-a sărit în ochi şi fără să mă uit pe text mi-am dat seama că este vorba despre un film est european. Scena filmată se petrece în felul următor: o soră medicală pentru a distrage atenţia câtorva soldaţi se dezbracă şi merge la râu să facă baie. Apoi iese din apă şi rămâne aşa goală în planul îndepărtat al imaginii, în timnp ce acţiunea se desfăşoară în continuare în prim plan. Pe lângă erotismul scenei, imaginile mi s-au părut foarte artistice, împrumutate parcă din lumea teatrului.
Acţiunea filmului nu e cine ştie ce, concentrându-se pe luptele interne dintre bolşevici şi opozanţii bolşevicilor, după Revoluţia din Octombrie 1917, undeva pe lângă o mânăstire şi un spital unde erau aduşi răniţii. Personajele sunt atât de multe şi se tot schimbă, încât mi-a fost greu să urmăresc firul acţiunii cu mintea limpede. Însă mi-a plăcut mult modul de filmare şi întreaga atmosferă pe care filmul o degajă. Imagini superbe cu cai în galop, oameni trăgând cu nişte puşti precare, peisaje de lângă un râu mare (posibil fluviul Volga?), un amalgam de limbă rusă şi maghiară.
duminică, 28 noiembrie 2010
Noaptea, un drum la Braşov
Anul 2004, spre sfârşitul lui mai. Se făcuse ora 23, într-o seară de sâmbătă obişnuită. Butonam telecomanda televizorului fără niciun scop. Dormisem după-amiaza şi nu-mi era somn, aşa că încercam să-mi omor cumva timpul, singur între patru pereţi. Aţi văzut vreodată tatuajele puşcăriaşilor făcute la baza dintre degetul mare şi arătător ? Patru puncte aşezate ca vârfurile unui pătrat şi un punct în mijlocul lor. Simbolizează puşcăriaşul singur între patru pereţi. Ultima oară am văzut un astfel de tatuaj la un controlor pe acceleratul Bucureşti - Oradea.Revenind în 2004, unde stăteam de unul singur în sufragerie, mi-a venit ideea să plec de acasă, să conduc toată noaptea fără niciun scop. M-am îmbrăcat de stradă şi am plecat la drum. Cu maşina Dacia SuperNova.
M-am gândit că o să mi se facă foame pe drum şi m-am oprit la magazinul Ficus din faţa spitalului de urgenţă. Îmi amintesc şi acum că am cumpărat o pâine, zece felii de parizer şi un borcănel mic de muştar. Toate ambalate într-o pungă de plastic subţire, pungă de 1 leu, cum se spunea înainte. Am aşezat mâncarea pe scaunul din dreapta şoferului şi am plecat la drum, spre destinaţia Braşov.
Trecuse de ora zero, şoseaua învăluită în noapte era liberă. Am dat drumul la radio pentru a mai risipi din singurătatea ce se abătuse peste întreaga fire. Întâmplător am prins Radio România Cultural, unde era o emisiune dedicată lui Charles Aznavour care tocmai împlinise 80 de ani. Tot drumul am ascultat melodiile lui Aznavour sau diverse interviuri cu el. Minunată muzică, excepţionale cuvintele adăugate de realizatoarea emisiunii de la Radio România Cultural. Deodată m-am simţit înflăcărat şi mi se părea o minune ceea ce făceam.
Tot în 2004, dar câteva luni mai târziu mă întorceam de la Braşov pe aceeaşi şosea. Era tot noapte şi eram cu încă trei prieteni. Trei băieţi pe cinste, cunoscuţi pe un forum de socializare. În dreapta mea, pe scaunul mortului, stătea David, un evreu. Era cel mai încântat de drum şi trăia la maxim mersul cu maşina.Întotdeauna îmi solicita viteză, mereu işi dorea să mergem în necunoscut. În spate stăteau Radu şi Costin. De la Radu am aflat despre The Smiths şi a lor melodie There is a light that never goes out. Un om singuratic, care cutreiera pădurile încins la brâu cu un cuţit militar. Avea şi acum cuţitul la el. Costin era o combinaţie între misoginism şi romantism, un om foarte agreabil cu care oricând găseai ceva de discutat.Fuseserăm toţi patru la Braşov şi ne prinsese noaptea pe drum, iar pe lângă noapte mai era şi o ceaţă deasă, de s-o tai cu cuţitul cum se spune. Nu vedeam nimic, lumina farurilor se oprea în pânza de ceaţă. La un moment dat David evreul a spus : "Cu siguranţă am murit. Asta e şoseaua ce duce spre Rai. Bagă suta, că nu avem ce să mai păţim!". Enervat de ceaţă şi de faptul că nu vedeam nimic am stins farurile şi am mers aşa o vreme în linişte. Radu era cu mâna pe cuţit în caz în care s-ar fi întâmplat ceva. Minute bune n-am întalnit nicio maşină, n-am văzut nicio lumină. Dar nu muriseram. La Ploieşti ceaţa s-a risipit.
Însă acum eram singur în maşină şi trecusem deja de Ploieşti, în drum spre Braşov. Charles Aznavour cânta în continuare, iar afară era senin. Se vedeau stele. Comarnic, Sinaia, Buşteni, Predeal. În jurul orei 3 dimineaţa am ajuns la Braşov. Am oprit în faţa gării, am parcat maşina, am luat mâncarea şi m-am dus pe peron să urmăresc trenurile. Gara era pustie. Am stat o vreme şi nu a trecut niciun tren, ba chiar nu s-a văzut niciun om. Întreg oraşul Braşov dormea, întreaga lume dormea. Doar eu stăteam treaz şi crestam pâinea pentru a o umple cu feliile de parizer unse cu muştar, făcând astfel un sandwich uriaş. Noaptea, deşi răcoroasă, era plăcută. Gara continua să doarmă. Mă pregăteam să încep sandwichul când un om cu rucsac în spate s-a apropiat de mine. Cam pe la 40 de ani, înalt, bine clădit, mi-a vorbit în engleză. Polonez, turist, călătorea de unul singur pe drumuri, cu cortul în spate. Prin munţi, pe şosele, cu trenuri. Terminase un traseu în munţii noştri şi aştepta internaţionalul de Budapesta. I-am oferit jumătate din sandwichul meu şi l-a acceptat cu plăcere. Mi-a oferit din cafeaua lui de la termos şi o ţigară Gauloise Blondes. Deşi nu fumez am acceptat şi am fumat alături de el, ascultându-i poveştile. La ora 4 i-a sosit trenul. Mi-a strâns mâna şi mi-a lăsat pachetul de Gauloise Blondes cu o ultimă ţigară în el. Peronul gării a fost animat o scurtă perioadă, iar apoi trenul s-a risipit în depărtare, iar puţinii călători ce coborâseră au ieşit din gară. Am fumat ţigarea în linişte după care m-am suit în maşină şi am condus fără oprire până la Bucureşti, revărsatul zorilor prinzându-mă pe drum.
M-am gândit că o să mi se facă foame pe drum şi m-am oprit la magazinul Ficus din faţa spitalului de urgenţă. Îmi amintesc şi acum că am cumpărat o pâine, zece felii de parizer şi un borcănel mic de muştar. Toate ambalate într-o pungă de plastic subţire, pungă de 1 leu, cum se spunea înainte. Am aşezat mâncarea pe scaunul din dreapta şoferului şi am plecat la drum, spre destinaţia Braşov.
Trecuse de ora zero, şoseaua învăluită în noapte era liberă. Am dat drumul la radio pentru a mai risipi din singurătatea ce se abătuse peste întreaga fire. Întâmplător am prins Radio România Cultural, unde era o emisiune dedicată lui Charles Aznavour care tocmai împlinise 80 de ani. Tot drumul am ascultat melodiile lui Aznavour sau diverse interviuri cu el. Minunată muzică, excepţionale cuvintele adăugate de realizatoarea emisiunii de la Radio România Cultural. Deodată m-am simţit înflăcărat şi mi se părea o minune ceea ce făceam.
Tot în 2004, dar câteva luni mai târziu mă întorceam de la Braşov pe aceeaşi şosea. Era tot noapte şi eram cu încă trei prieteni. Trei băieţi pe cinste, cunoscuţi pe un forum de socializare. În dreapta mea, pe scaunul mortului, stătea David, un evreu. Era cel mai încântat de drum şi trăia la maxim mersul cu maşina.Întotdeauna îmi solicita viteză, mereu işi dorea să mergem în necunoscut. În spate stăteau Radu şi Costin. De la Radu am aflat despre The Smiths şi a lor melodie There is a light that never goes out. Un om singuratic, care cutreiera pădurile încins la brâu cu un cuţit militar. Avea şi acum cuţitul la el. Costin era o combinaţie între misoginism şi romantism, un om foarte agreabil cu care oricând găseai ceva de discutat.Fuseserăm toţi patru la Braşov şi ne prinsese noaptea pe drum, iar pe lângă noapte mai era şi o ceaţă deasă, de s-o tai cu cuţitul cum se spune. Nu vedeam nimic, lumina farurilor se oprea în pânza de ceaţă. La un moment dat David evreul a spus : "Cu siguranţă am murit. Asta e şoseaua ce duce spre Rai. Bagă suta, că nu avem ce să mai păţim!". Enervat de ceaţă şi de faptul că nu vedeam nimic am stins farurile şi am mers aşa o vreme în linişte. Radu era cu mâna pe cuţit în caz în care s-ar fi întâmplat ceva. Minute bune n-am întalnit nicio maşină, n-am văzut nicio lumină. Dar nu muriseram. La Ploieşti ceaţa s-a risipit.
Însă acum eram singur în maşină şi trecusem deja de Ploieşti, în drum spre Braşov. Charles Aznavour cânta în continuare, iar afară era senin. Se vedeau stele. Comarnic, Sinaia, Buşteni, Predeal. În jurul orei 3 dimineaţa am ajuns la Braşov. Am oprit în faţa gării, am parcat maşina, am luat mâncarea şi m-am dus pe peron să urmăresc trenurile. Gara era pustie. Am stat o vreme şi nu a trecut niciun tren, ba chiar nu s-a văzut niciun om. Întreg oraşul Braşov dormea, întreaga lume dormea. Doar eu stăteam treaz şi crestam pâinea pentru a o umple cu feliile de parizer unse cu muştar, făcând astfel un sandwich uriaş. Noaptea, deşi răcoroasă, era plăcută. Gara continua să doarmă. Mă pregăteam să încep sandwichul când un om cu rucsac în spate s-a apropiat de mine. Cam pe la 40 de ani, înalt, bine clădit, mi-a vorbit în engleză. Polonez, turist, călătorea de unul singur pe drumuri, cu cortul în spate. Prin munţi, pe şosele, cu trenuri. Terminase un traseu în munţii noştri şi aştepta internaţionalul de Budapesta. I-am oferit jumătate din sandwichul meu şi l-a acceptat cu plăcere. Mi-a oferit din cafeaua lui de la termos şi o ţigară Gauloise Blondes. Deşi nu fumez am acceptat şi am fumat alături de el, ascultându-i poveştile. La ora 4 i-a sosit trenul. Mi-a strâns mâna şi mi-a lăsat pachetul de Gauloise Blondes cu o ultimă ţigară în el. Peronul gării a fost animat o scurtă perioadă, iar apoi trenul s-a risipit în depărtare, iar puţinii călători ce coborâseră au ieşit din gară. Am fumat ţigarea în linişte după care m-am suit în maşină şi am condus fără oprire până la Bucureşti, revărsatul zorilor prinzându-mă pe drum.
marți, 23 noiembrie 2010
Ostře sledované vlaky
O foarte plăcută reîntâlnire cu cinematografia cehoslovacă, cunoscută de mine în copilărie datorită celebrului serial Arabela, când vreme îndelungată visam la un inel ca al vrăjitorului Rumburak. Ostře sledované vlaky (Trenuri păzite cu grijă) este o peliculă produsă în 1966.
Personajul principal, un băiat cam timid, se angajează impiegat de mişcare într-o umilă gară de provincie, în Cehoslovacia aflată sub ocupaţie nazistă. Imaginile cu tot ceea ce ţine de trenuri sunt superbe şi filmate cu multă măiestrie, astfel încât fac deliciul nu doar iubitorilor căii ferate ci tuturor celor ce apreciază un film artistic bun. Cei care lucrează în preajma gării, personaje deosebit de pitoreşti, conturează o atmosferă plină de nostalgie pentru un om ca mine, înnebunit după trenuri şi după vremuri trecute.Acţiunea filmului se desfăşoară lent, cu unele scene pline de dramatism, cu altele foarte amuzante, totul fiind susţinut de o coloană sonoră foarte potrivită şi plăcută. Un film european de excepţie.
duminică, 21 noiembrie 2010
Nice Dream : Capitolul al treilea - Şi atunci vei auzi căldura Iadului
de Eufrosin Potecă
“Trece trenu’ printre munți / Ca un șarpe lung”. Cușeta made în China e foarte confortabilă și curată. Dimineața în Xi’an nu vine cu nicio schimbare din punct de vedere meteo: plouă mărunt, mocănește, chinezește. Gara pare un amestec între Piața Obor, Dragonul Roșu si Gara Obor. Ne strecurăm printre bălți, chinezi mici și murdari care cară câte ceva, mașini circulând haotic, târând bagajele după noi prin jegul de pe caldarâm. Arătăm mai degrabă a deținuți ce se îndreaptă către lagăr decât a turiști. Cineva din grup se enervează și urlă la ghid folosind singurele cuvinte în engleză pe care le cunoaște: “Bus! Here!!” Ghidul local, Chen, zâmbește umil, aleargă după autocar și în cinci minute suntem îmbarcați. Pentru că la hotel nu ne putem caza încă mergem către Shaanxi History Museum. Ne scurgem obosiți printre statuetele din ceramică ascultând explicațiile ghidului rostite într-o “chingleză” excepțională. Urmează un prânz decent într-un restaurant ce arată a sală de spectacole apoi ne cazăm. Într-un final se oprește ploaia și putem pleca liniștiți către Marea Pagodă a Gâștei Sălbatice, un fel de “turn din Pisa” al chinezilor (structura cu șapte niveluri este vizibil înclinată către vest). Buddha ne întâmpină cu svastica pe piept și cu arătătoarele împreunate ridicate către zâmbetul aproape imperceptibil. Calm. Auriu. Poaia măruntă revine și ceața ne învaluie în timp ce vizităm fortificațiile Xi’an-ului; alt zid învăluit în aburi. Cina ne aduce o mulțime de jiaozi (mici bucăți de aluat din făină de orez umplute cu legume sau carne, fierte sau preparate în aburi) ce ne umflă la propriu mațele și un spectacol cu muzică și dans. Frumos. Hotel. Bere și vin roșu chinezesc. Somn.
A doua zi pornim spre suburbiile estice ale Xi’an-ului spre vedea măreața armata de teracotă. Oameni și cai, mulți, mii. Soldații modelați din teracotă nu seamană între ei, au figuri diferite. Aproape 8000 de statui cu figuri diferite îngropate la un kilometru jumătate distanță de mormântul primului împărat al Chinei. Despre mormântul împăratului se spune că ar fi înconjurat cu un șanț plin cu mercur. Chinezi nebuni! Ne întoarcem în oraș și luăm prânzul la un restaurant situat într-o zona destul de săracăcioasă. Mâncarea e pe masura locației: proastă. Nu contează. Oricum urmează să plecăm spre următorul oraș. În gară (acea gară jegoasă descrisă mai sus) ne suim într-un tren modern, curat și după cum aveam sa descoperim ulterior ultra-rapid. Urcăm și ne ocupăm locurile. Sunt câte cinci locuri în rand: două într-o parte și trei în cealaltă. Bineînțeles ca avem locuri în partea cu trei scaune. Cel dinspre culoar și cel din mijloc. Locul de la geam este ocupat în curând de un chinez îmbrăcat destul de modest. Pornim. În capatul vagonului este un afișaj pe care se pot citi temperatura exterioară și interioară, numele următoarei opriri și viteza de deplasare. Viteza e chiar uluitoare atingând un maxim de 346 km/oră! Distanța pe care trebuie să o parcurgem este de aproximativ 1200 km. Mă întreb cum ar fi să faci drumul ăsta cu un personal de-al nostru... Având în vedere că urmează cam 6 ore de călatorie îmi scot cartea și mă apuc de citit. Chinezul de lânga mine își scoate telefonul mobil și începe o conversație extrem de lunga la un volum destul de ridicat. Îmi vine să-l bat. Îngrijitoarele din vagon trec din sfert în sfert de oră și mătură gunoaiele ce apar ca ciupercile după ploaie. Toți călătorii chinezi aruncă cu nonșalanța pe podeaua vagonului diverse lucruri: pahare de hârtie, ambalaje de ciocolată, etc. Vecinul meu galben termină cu telefonul și își întreaptă atenția către cartea mea. Se uită la mine, îmi zâmbește și mă întreabă ceva pe chinezește arătând spre carte. Îi răspund pe engleză că nu vorbesc chinezește. Mai arată odată și spune: ” ingliș?” „No. Romanian. We are from Romania. Europe. Romania. Do you know Romania?” Îmi zâmbește din nou și insistă cu cartea: „ingliș?” Repet partea cu România dar nu întelege o iotă din ce spun și zâmbind dă din umeri. Se potolește apoi. Timpul trece, trenul își menține super viteza iar eu îmi continui lectura. După o vreme chinezul începe să își tragă mucii. Odată. Încă odată. Și încă odata. Parcă ar fi un sifon ce e pe cale să se termine. O ține așa cam cinci minute după care se hotărăște să expectoreze într-o pungă de hârtie ce se afla în buzunarul de pe scaunul din fața lui. O împachetează și o pune la loc. Urmează puțină liniște apoi începe din nou. Hrrrr. Mrrrr. Îmi vine să-l iau, să-l pun pe jos și să sar pe plămânii lui până îl golesc de muci. Într-un final se ridică și se duce la toaletă. Revine și pare totul în regulă. Mucus free! La următoarea oprire a trenului se ridică și coboară. Locul lui e luat de un puști (chinez evident) ce se uită urât la noi. Și asta începe cu mobilul. Apoi se foiește. E plictisit. Ia punga de hârtie din buzunarul scaunului din fața lui și se uită în ea. Nu schițează nici o expresie. O împachetează și o pune la loc. Ce oameni scârboși! Într-un final ajungem in Luoyang, oraș ce a fost una din capitalele Chinei antice. Coborâm pe peron și ramânem fara suflare datorită aspectului ultra modern al gării și datorita aerului extrem de cald și umed. Chinese Hell!
“Trece trenu’ printre munți / Ca un șarpe lung”. Cușeta made în China e foarte confortabilă și curată. Dimineața în Xi’an nu vine cu nicio schimbare din punct de vedere meteo: plouă mărunt, mocănește, chinezește. Gara pare un amestec între Piața Obor, Dragonul Roșu si Gara Obor. Ne strecurăm printre bălți, chinezi mici și murdari care cară câte ceva, mașini circulând haotic, târând bagajele după noi prin jegul de pe caldarâm. Arătăm mai degrabă a deținuți ce se îndreaptă către lagăr decât a turiști. Cineva din grup se enervează și urlă la ghid folosind singurele cuvinte în engleză pe care le cunoaște: “Bus! Here!!” Ghidul local, Chen, zâmbește umil, aleargă după autocar și în cinci minute suntem îmbarcați. Pentru că la hotel nu ne putem caza încă mergem către Shaanxi History Museum. Ne scurgem obosiți printre statuetele din ceramică ascultând explicațiile ghidului rostite într-o “chingleză” excepțională. Urmează un prânz decent într-un restaurant ce arată a sală de spectacole apoi ne cazăm. Într-un final se oprește ploaia și putem pleca liniștiți către Marea Pagodă a Gâștei Sălbatice, un fel de “turn din Pisa” al chinezilor (structura cu șapte niveluri este vizibil înclinată către vest). Buddha ne întâmpină cu svastica pe piept și cu arătătoarele împreunate ridicate către zâmbetul aproape imperceptibil. Calm. Auriu. Poaia măruntă revine și ceața ne învaluie în timp ce vizităm fortificațiile Xi’an-ului; alt zid învăluit în aburi. Cina ne aduce o mulțime de jiaozi (mici bucăți de aluat din făină de orez umplute cu legume sau carne, fierte sau preparate în aburi) ce ne umflă la propriu mațele și un spectacol cu muzică și dans. Frumos. Hotel. Bere și vin roșu chinezesc. Somn.
A doua zi pornim spre suburbiile estice ale Xi’an-ului spre vedea măreața armata de teracotă. Oameni și cai, mulți, mii. Soldații modelați din teracotă nu seamană între ei, au figuri diferite. Aproape 8000 de statui cu figuri diferite îngropate la un kilometru jumătate distanță de mormântul primului împărat al Chinei. Despre mormântul împăratului se spune că ar fi înconjurat cu un șanț plin cu mercur. Chinezi nebuni! Ne întoarcem în oraș și luăm prânzul la un restaurant situat într-o zona destul de săracăcioasă. Mâncarea e pe masura locației: proastă. Nu contează. Oricum urmează să plecăm spre următorul oraș. În gară (acea gară jegoasă descrisă mai sus) ne suim într-un tren modern, curat și după cum aveam sa descoperim ulterior ultra-rapid. Urcăm și ne ocupăm locurile. Sunt câte cinci locuri în rand: două într-o parte și trei în cealaltă. Bineînțeles ca avem locuri în partea cu trei scaune. Cel dinspre culoar și cel din mijloc. Locul de la geam este ocupat în curând de un chinez îmbrăcat destul de modest. Pornim. În capatul vagonului este un afișaj pe care se pot citi temperatura exterioară și interioară, numele următoarei opriri și viteza de deplasare. Viteza e chiar uluitoare atingând un maxim de 346 km/oră! Distanța pe care trebuie să o parcurgem este de aproximativ 1200 km. Mă întreb cum ar fi să faci drumul ăsta cu un personal de-al nostru... Având în vedere că urmează cam 6 ore de călatorie îmi scot cartea și mă apuc de citit. Chinezul de lânga mine își scoate telefonul mobil și începe o conversație extrem de lunga la un volum destul de ridicat. Îmi vine să-l bat. Îngrijitoarele din vagon trec din sfert în sfert de oră și mătură gunoaiele ce apar ca ciupercile după ploaie. Toți călătorii chinezi aruncă cu nonșalanța pe podeaua vagonului diverse lucruri: pahare de hârtie, ambalaje de ciocolată, etc. Vecinul meu galben termină cu telefonul și își întreaptă atenția către cartea mea. Se uită la mine, îmi zâmbește și mă întreabă ceva pe chinezește arătând spre carte. Îi răspund pe engleză că nu vorbesc chinezește. Mai arată odată și spune: ” ingliș?” „No. Romanian. We are from Romania. Europe. Romania. Do you know Romania?” Îmi zâmbește din nou și insistă cu cartea: „ingliș?” Repet partea cu România dar nu întelege o iotă din ce spun și zâmbind dă din umeri. Se potolește apoi. Timpul trece, trenul își menține super viteza iar eu îmi continui lectura. După o vreme chinezul începe să își tragă mucii. Odată. Încă odată. Și încă odata. Parcă ar fi un sifon ce e pe cale să se termine. O ține așa cam cinci minute după care se hotărăște să expectoreze într-o pungă de hârtie ce se afla în buzunarul de pe scaunul din fața lui. O împachetează și o pune la loc. Urmează puțină liniște apoi începe din nou. Hrrrr. Mrrrr. Îmi vine să-l iau, să-l pun pe jos și să sar pe plămânii lui până îl golesc de muci. Într-un final se ridică și se duce la toaletă. Revine și pare totul în regulă. Mucus free! La următoarea oprire a trenului se ridică și coboară. Locul lui e luat de un puști (chinez evident) ce se uită urât la noi. Și asta începe cu mobilul. Apoi se foiește. E plictisit. Ia punga de hârtie din buzunarul scaunului din fața lui și se uită în ea. Nu schițează nici o expresie. O împachetează și o pune la loc. Ce oameni scârboși! Într-un final ajungem in Luoyang, oraș ce a fost una din capitalele Chinei antice. Coborâm pe peron și ramânem fara suflare datorită aspectului ultra modern al gării și datorita aerului extrem de cald și umed. Chinese Hell!
marți, 16 noiembrie 2010
Prin Europa Centrală (partea a treia) - Bratislava
Din centrul Budapestei se iese relativ uşor spre autostrada M1, o autostradă foarte aglomerată, desprinsă parcă din jocurile pe computer cu nivel ridicat de dificultate. Au fost multe momente când depăşeam coloane de câte 10-12 tiruri, sau când mergeam bară la bară cu 130 km/h. Totuşi, în dreptul oraşului Gyor am părăsit autostrada şi am resimţit plăcerea condusului tihnit. Dintr-o dată am ajuns în Slovacia, trecând Dunărea şi o graniţă nepăzită de nimeni. Unde este sârma ghimpată de altă dată ? Unde sunt grănicerii cu câini lupi şi puşti cu gloanţe ? Unde este Cehoslovacia ? De toate acestea mai aminteste doar o cojmelie ruginită unde în acele timpuri era postul grănicerului.
Slovacia începe cu o şosea bună între două câmpuri cultivate cu cereale. E deja un alt aer şi mă bucur sincer că sunt pe teritoriul acestei ţări. Îmi consult telefonul mobil şi constat că sunt în reţeaua O2 Slovakia. Opresc şi cumpăr rovinieta cu 5 euro. Un indicator arată 66 de kilometri până la Bratislava. Drumul trece prin sate curate de câmpie şi pe lângă orăşele cu blocuri albe comuniste.În majoritatea orăşelelor din Slovacia am întâlnit astfel de blocuri înalte, albe, înghesuite. Chiar şi spre munte, în Tatra.
În Bratislava, la volan, mă pierd mai rău decât în Budapesta.Căutând centrul mă trezesc pe autostrada spre Brno, Republica Cehă. Stop and rewind.Capitala slovacă este un oras liniştit, cu trafic redus nu doar faţă de Budapesta, dar şi faţă de Bucureşti. Nu am auzit niciun claxon, deşi în marile intersecţii zăboveam cam mult, nehotărându-mă asupra direcţiei. Într-un final Dumnezeul celor ce călătoresc m-a ajutat şi am ajuns în centru, ba chiar am văzut un semn care indica o pensiune. O casă frumoasă într-un cartier asemănător cu Zorilor din Cluj, 40 euro/nopate o cameră. Zece minute de mers pe jos până în centru.
Ca în toată Slovacia şi în Bratislava oamenii sunt liniştiţi, iar femeile sunt foarte frumoase. Nu am văzut niciun om gras şi nicio femeie urâtă. Au un centru vechi care mi se pare excepţional, cu berării, clădiri frumoase, un pietonal pe unde trec şi tramvaie la nivelul trotuarului. Vechile tramvaie cehoslovace care se mai văd şi la noi pe liniile de la marginea Bucureştiului. Bratislava nu e un oraş care să te lase mut, nu are extravaganţa unor renumite oraşe turistice gen Paris, Roma, Barcelona sau Londra, aici nu vei întâlni city-tour bus şi nici mulţimi de turişti în extaz la explicaţiile ghidului. Dar pentru mine a fost un oraş perfect de care pot spune că m-am îndrăgostit. M-am plimbat preţ de cinci ceasuri prin ploaia mocănească. În centrul vechi am avut o surpriză imensă. O expoziţie despre România cu imagini foarte vechi sau mai noi, cu multe poze din perioada comunismului pe care nici eu nu le ştiam.
Aşteptam fericit lăsarea serii, fiindcă-mi plac la nebunie femeile slovace şi le prefer cehoaicelor din mai multe motive : în primul rând sunt mai elegante ; în al doilea rând, sunt mai puţin emancipate ; şi, în fine, în clipele de extaz exclamă "ioi!" (Milan Kundera, Mesagerul)
Cu o hartă a oraşului în mână încerc să găsesc Dunărea. Zăresc două fete foarte frumoase, ce la noi ar putea trece drept topmodele, însă la ei erau două fete obişnuite. Suple, înalte, plăcute. Le abordez în engleza mea stricată :
- Hello. Could you show me on this map in what direction is Danube ?
- Danube, the river ? mă întreabă una dintre ele.
- Yes.
Sunt extrem de politicoase. Îmi iau harta din mână şi încearcă să desluşească locul în care mă aflu, apoi îmi arată pe ce străzi să merg. Ne zâmbim reciproc. Sunt două fete foarte frumoase, foarte, foarte frumoase. Cred că slovacele, cehoaicele şi polonezele sunt cele mai frumoase femei. Merg spre Dunăre. În jur parcă toată lumea petrece, toţi sunt relaxaţi, prin geamuri văd cârciumi pline unde lumea bea bere. Toată lumea bea bere şi au o grămadă de feluri extraordinare. Fete singure care beau bere, oameni de toate vârstele. Intru într-un local şi beau şi eu o bere. Bere Starobrno, de la vecinii cehi. Excelentă. Şi mănanc o pizza servită de două chelnăriţe incredibile, coborâte parcă din filmele la care mă uitam pe furiş în urmă cu 15 ani, sâmbăta seară pe SAT1.
E deja noapte. Nefiind un oraş turistic nu e lume multă pe străzi. Castelul Bratislava, bisericile şi câteva clădiri mai vechi sunt frumos luminate. În cartierele noi sunt blocurile comuniste. Înalte, albe, gri. În ele locuiesc slovacii capitalişti din prezent alături de superbele lor femei.
Slovacia începe cu o şosea bună între două câmpuri cultivate cu cereale. E deja un alt aer şi mă bucur sincer că sunt pe teritoriul acestei ţări. Îmi consult telefonul mobil şi constat că sunt în reţeaua O2 Slovakia. Opresc şi cumpăr rovinieta cu 5 euro. Un indicator arată 66 de kilometri până la Bratislava. Drumul trece prin sate curate de câmpie şi pe lângă orăşele cu blocuri albe comuniste.În majoritatea orăşelelor din Slovacia am întâlnit astfel de blocuri înalte, albe, înghesuite. Chiar şi spre munte, în Tatra.
În Bratislava, la volan, mă pierd mai rău decât în Budapesta.Căutând centrul mă trezesc pe autostrada spre Brno, Republica Cehă. Stop and rewind.Capitala slovacă este un oras liniştit, cu trafic redus nu doar faţă de Budapesta, dar şi faţă de Bucureşti. Nu am auzit niciun claxon, deşi în marile intersecţii zăboveam cam mult, nehotărându-mă asupra direcţiei. Într-un final Dumnezeul celor ce călătoresc m-a ajutat şi am ajuns în centru, ba chiar am văzut un semn care indica o pensiune. O casă frumoasă într-un cartier asemănător cu Zorilor din Cluj, 40 euro/nopate o cameră. Zece minute de mers pe jos până în centru.
Ca în toată Slovacia şi în Bratislava oamenii sunt liniştiţi, iar femeile sunt foarte frumoase. Nu am văzut niciun om gras şi nicio femeie urâtă. Au un centru vechi care mi se pare excepţional, cu berării, clădiri frumoase, un pietonal pe unde trec şi tramvaie la nivelul trotuarului. Vechile tramvaie cehoslovace care se mai văd şi la noi pe liniile de la marginea Bucureştiului. Bratislava nu e un oraş care să te lase mut, nu are extravaganţa unor renumite oraşe turistice gen Paris, Roma, Barcelona sau Londra, aici nu vei întâlni city-tour bus şi nici mulţimi de turişti în extaz la explicaţiile ghidului. Dar pentru mine a fost un oraş perfect de care pot spune că m-am îndrăgostit. M-am plimbat preţ de cinci ceasuri prin ploaia mocănească. În centrul vechi am avut o surpriză imensă. O expoziţie despre România cu imagini foarte vechi sau mai noi, cu multe poze din perioada comunismului pe care nici eu nu le ştiam.
Aşteptam fericit lăsarea serii, fiindcă-mi plac la nebunie femeile slovace şi le prefer cehoaicelor din mai multe motive : în primul rând sunt mai elegante ; în al doilea rând, sunt mai puţin emancipate ; şi, în fine, în clipele de extaz exclamă "ioi!" (Milan Kundera, Mesagerul)
Cu o hartă a oraşului în mână încerc să găsesc Dunărea. Zăresc două fete foarte frumoase, ce la noi ar putea trece drept topmodele, însă la ei erau două fete obişnuite. Suple, înalte, plăcute. Le abordez în engleza mea stricată :
- Hello. Could you show me on this map in what direction is Danube ?
- Danube, the river ? mă întreabă una dintre ele.
- Yes.
Sunt extrem de politicoase. Îmi iau harta din mână şi încearcă să desluşească locul în care mă aflu, apoi îmi arată pe ce străzi să merg. Ne zâmbim reciproc. Sunt două fete foarte frumoase, foarte, foarte frumoase. Cred că slovacele, cehoaicele şi polonezele sunt cele mai frumoase femei. Merg spre Dunăre. În jur parcă toată lumea petrece, toţi sunt relaxaţi, prin geamuri văd cârciumi pline unde lumea bea bere. Toată lumea bea bere şi au o grămadă de feluri extraordinare. Fete singure care beau bere, oameni de toate vârstele. Intru într-un local şi beau şi eu o bere. Bere Starobrno, de la vecinii cehi. Excelentă. Şi mănanc o pizza servită de două chelnăriţe incredibile, coborâte parcă din filmele la care mă uitam pe furiş în urmă cu 15 ani, sâmbăta seară pe SAT1.
E deja noapte. Nefiind un oraş turistic nu e lume multă pe străzi. Castelul Bratislava, bisericile şi câteva clădiri mai vechi sunt frumos luminate. În cartierele noi sunt blocurile comuniste. Înalte, albe, gri. În ele locuiesc slovacii capitalişti din prezent alături de superbele lor femei.
sâmbătă, 13 noiembrie 2010
Yasushi Inoue - Puşca de vânătoare (din alt punct de vedere)
recenzie realizată de Fata din parc
O carte tristă ca toate cărţile autorilor japonezi pe care le-am citit până acum. Începutul este bun, promite o reflecţie filosofică asupra unei vieţi singuratice. Poemul liric face o analogie, pare că leagă în simţire doi oameni aparent diferiţi, însă iţi dai seama repede că este prea mult spus. Dacă ar fi să mă întrebe cineva o spun cu toată încrederea: oricare japonez îi poate reprezenta cu toată certitudinea şi corectitudinea în identitate pe toţi ceilalţi până la ultimul. S-ar spune că este un lucru bun, că toţi tindem să ne identificăm cu semenii noştri pentru că vrem să-i simţim aproape, dar nici vorbă de aşa ceva, este vorba doar de un simplu tipar, repetiţie obsesivă staţionară, lipseşte fără urmă logica evolutivă.
Autorul ne anunţă că va da citire la patru scrisori primite în urma publicării unui poem în care descrie solitudinea şi vinovăţia unui vânător de vieţi, vânător cu care ar dori să se identifice, de ce oare, asta nimeni nu poate avea pretenţia reală să înţeleagă.
Vânătorul se pare că există, şi întradevăr a vânat şi distrus tot ce a ochit cu puşca închisă în sufletul lui rece, iar acum contemplă liniştit albia albă pustie care se întinde în urma lui. La asta se pricepe însă cel mai bine, nu are niciun rost să-l compătimim, asta aflăm foarte curând de la toate cele trei personaje feminine din viaţa lui. Ca un japonez adevărat este un fin cunoscător al naturii, ştie să aprecieze ca nimeni altul porţelanurile fine, pline de istorie şi de viaţă, mai ales viata, si ceva ciudat se pare că apreciază pentru cine ştie ce motive,pecuniare probabil, arta franceză : Utrillo, Gauguin, Vlaminck.
Primul persoanj feminin este copilul amantei sale, care nu se poate decide dacă suferă după mama moartă în urma sinuciderii. Shoko ştia că mama ei a decis să moară şi ştia şi motivele pentru care o face, dar cu toate astea nu a împiedicat-o pentru că probabil aşa este cel mai bine.
Al doilea personaj este chiar soţia înşelată cu nimeni altcineva decât verişoara ei, o femeie frumoasă care întotdeauna a complexat-o în toate privinţele. Midori nu şi-a iubit niciodată soţul, a vrut însă ca acesta să o iubească, a trăit frânturi de iubire cu mulţi alţi bărbaţi şi a pierdut cu desăvârşire orice simţ al orientării în pânza îngustă şi subţire a vieţii. Moartea rivalei nu a mai produs nici o reacţie poate decât speranţa că bărbatul suferă dar nici aici nu va avea niciodată o certitudine.
A treia femeie, Saiko, ai spune că este femeia iubită, dar nu vă faceţi iluzii. Ea este un vid de iubire şi se manifestă pur egocentric. Autorul îi atribuie gândurile unei religii improprii originii ei, ea este cea care spune că a căutat să fie iubită când de fapt trebuia să caute să iubească. Există ceva onorabil în faptul că ea moare, trebuie să spun ca nu găsesc nimic. Ea e singura care a înţeles că se iubeşte pe ea însăşi şi pentru că suferă ar fi cel mai bine să se cruţe de neplăceri. Acum îmi dau seama şi eu de ce toate personajele sunt mulţumite cu cele întâmplate, fiecare probabil ar fi făcut acelaşi lucru, urmează doar tiparul.
Bineînţeles că autorul este regizorul întregii cărţi şi cu ocazia asta amestecă elemente filosofice, metafizice şi religiose diferite. Din punctul meu de vedere foarte pe dinafara contextului cărţii şi a personajelor, care nu le pot susţine. La un moment dat se vorbeşte despre o apă ce formează o elipsă a iubirii de 2270 m. Bineînţeles că asta pentru mine a fost singurul lucru interesant şi enervant din toata cartea. Am făcut calculele şi m-am enervat şi mai rău. Este vorba despre o distorsionare voită a proporţiei de aur, proporţia universală a creaţiei. Pozitivul şi negativul, dualitatea sunt realităţi fizice, cu siguranţă şi mai mult decât atât, dar ce ştim noi totuşi?
Am asistat fară entuziasm la o telenovelă japoneză, cu bucuria în suflet că nu cunosc răceala acestor oameni de jad transparenţi dar impenetrabili.
O carte tristă ca toate cărţile autorilor japonezi pe care le-am citit până acum. Începutul este bun, promite o reflecţie filosofică asupra unei vieţi singuratice. Poemul liric face o analogie, pare că leagă în simţire doi oameni aparent diferiţi, însă iţi dai seama repede că este prea mult spus. Dacă ar fi să mă întrebe cineva o spun cu toată încrederea: oricare japonez îi poate reprezenta cu toată certitudinea şi corectitudinea în identitate pe toţi ceilalţi până la ultimul. S-ar spune că este un lucru bun, că toţi tindem să ne identificăm cu semenii noştri pentru că vrem să-i simţim aproape, dar nici vorbă de aşa ceva, este vorba doar de un simplu tipar, repetiţie obsesivă staţionară, lipseşte fără urmă logica evolutivă.
Autorul ne anunţă că va da citire la patru scrisori primite în urma publicării unui poem în care descrie solitudinea şi vinovăţia unui vânător de vieţi, vânător cu care ar dori să se identifice, de ce oare, asta nimeni nu poate avea pretenţia reală să înţeleagă.
Vânătorul se pare că există, şi întradevăr a vânat şi distrus tot ce a ochit cu puşca închisă în sufletul lui rece, iar acum contemplă liniştit albia albă pustie care se întinde în urma lui. La asta se pricepe însă cel mai bine, nu are niciun rost să-l compătimim, asta aflăm foarte curând de la toate cele trei personaje feminine din viaţa lui. Ca un japonez adevărat este un fin cunoscător al naturii, ştie să aprecieze ca nimeni altul porţelanurile fine, pline de istorie şi de viaţă, mai ales viata, si ceva ciudat se pare că apreciază pentru cine ştie ce motive,pecuniare probabil, arta franceză : Utrillo, Gauguin, Vlaminck.
Primul persoanj feminin este copilul amantei sale, care nu se poate decide dacă suferă după mama moartă în urma sinuciderii. Shoko ştia că mama ei a decis să moară şi ştia şi motivele pentru care o face, dar cu toate astea nu a împiedicat-o pentru că probabil aşa este cel mai bine.
Al doilea personaj este chiar soţia înşelată cu nimeni altcineva decât verişoara ei, o femeie frumoasă care întotdeauna a complexat-o în toate privinţele. Midori nu şi-a iubit niciodată soţul, a vrut însă ca acesta să o iubească, a trăit frânturi de iubire cu mulţi alţi bărbaţi şi a pierdut cu desăvârşire orice simţ al orientării în pânza îngustă şi subţire a vieţii. Moartea rivalei nu a mai produs nici o reacţie poate decât speranţa că bărbatul suferă dar nici aici nu va avea niciodată o certitudine.
A treia femeie, Saiko, ai spune că este femeia iubită, dar nu vă faceţi iluzii. Ea este un vid de iubire şi se manifestă pur egocentric. Autorul îi atribuie gândurile unei religii improprii originii ei, ea este cea care spune că a căutat să fie iubită când de fapt trebuia să caute să iubească. Există ceva onorabil în faptul că ea moare, trebuie să spun ca nu găsesc nimic. Ea e singura care a înţeles că se iubeşte pe ea însăşi şi pentru că suferă ar fi cel mai bine să se cruţe de neplăceri. Acum îmi dau seama şi eu de ce toate personajele sunt mulţumite cu cele întâmplate, fiecare probabil ar fi făcut acelaşi lucru, urmează doar tiparul.
Bineînţeles că autorul este regizorul întregii cărţi şi cu ocazia asta amestecă elemente filosofice, metafizice şi religiose diferite. Din punctul meu de vedere foarte pe dinafara contextului cărţii şi a personajelor, care nu le pot susţine. La un moment dat se vorbeşte despre o apă ce formează o elipsă a iubirii de 2270 m. Bineînţeles că asta pentru mine a fost singurul lucru interesant şi enervant din toata cartea. Am făcut calculele şi m-am enervat şi mai rău. Este vorba despre o distorsionare voită a proporţiei de aur, proporţia universală a creaţiei. Pozitivul şi negativul, dualitatea sunt realităţi fizice, cu siguranţă şi mai mult decât atât, dar ce ştim noi totuşi?
Am asistat fară entuziasm la o telenovelă japoneză, cu bucuria în suflet că nu cunosc răceala acestor oameni de jad transparenţi dar impenetrabili.
joi, 11 noiembrie 2010
Yasushi Inoue - Puşca de vânătoare
Ca mai toate cărţile japoneze şi aceasta este plină de melancolie, tristeţe, singurătate şi bineînţeles cineva trebuie să se sinucidă. Puşca de vânătoare este mai degrabă o poveste ce poate fi citită în aproximativ o oră, nu un roman sau o nuvelă. Construită ciudat, începe cu un scriitor care publică într-o revistă de vânătoare o poezie despre un vânător singuratic. Respectivul vânător, citind revista, se recunoaşte în rândurile poeziei şi se simte dator să-i explice autorului situaţia sa. O face prin intermediul a trei scrisori primite de la trei femei.
Prin vocea scrisorilor aflăm despre povestea de dragoste dintre un bărbat şi verişoara soţiei sale, o dragoste tăinuită, ciudată şi cu repercusiuni grave. Stilul lui Inoue este destul de întortocheat, limbajul folosit fiind cam preţios. Cartea, departe de a fi o bijuterie, a plăcut dar nu a impresionat. Nu s-a ridicat la nivelul povestioarelor din volumul "Dragostea şi moartea şi valurile" şi nici la valoarea romanului "Maestrul de ceai".
marți, 9 noiembrie 2010
Pedro Juan Gutierrez - Regele Havanei
Cuba, sfârşitul anilor '90. O incursiune în lumea cerşetorilor, a gunoaielor, a perversiunilor sexuale, a vagabonzilor. Personajul principal este un tânăr de nici 18 ani, rămas singur pe lume, evadat dintr-o şcoală de corecţie. Cel mai bine se simte locuind într-un container la groapa de gunoi. Este îndrăgostit de o femeie cu peste zece ani mai în vârstă decât el, care vinde alune la colţ de stradă sau se prostituează cu bătrâni pentru un venit suplimentar. Povestea lor de dragoste este plină de patimă, extremă, reală, fiind descrisă într-un mod inedit. E ceva în totală antiteză cu puritatea. Cei doi adoră mirosul transpiraţiei, îşi ling anusurile pline de fecale, îşi fac nevoile în casă şi le aruncă pe geam, fac sex trei zile şi trei nopţi în continuu. O întreagă nebunie. Dar pe lângă marea sa iubire, personajul face sex cu oricine îi iese în cale. Un travestit, o negresă, o femeie în vârstă. Scenele de sex sunt ultra exagerate. Parcă avem în faţa ochilor o serie de benzi desenate, unde personajele au puteri supranaturale. Toată lumea face sex, toţi bărbaţii ejaculează râuri de spermă ore în şir. Prin parcuri, pe străzi, oriunde cuplurile fac sex, iar pe margine stau muţimi de oameni ce se masturbeză.
Sexul e ceva general în această carte care se aseamănă foarte mult cu romanele japonezului Ryu Murakami. Totuşi, la Murakami sexul este mai sofisticat, perversiunile sunt gândite de experţi în domeniu, de oameni bolnavi dar cu mintea ascuţită. Sexul din cartea cubanezului este ceva natural, apropie omul de animal.
O carte vulgară şi totuşi de mare fineţe, pe care n-am putut-o lăsa din mână. A fost citită inclusiv pe scările rulante de la metrou. Personajele deopotrivă m-au amuzat, m-au scârbit şi m-au înduioşat. Mai jos redau un dialog amuzant :
- Auzi, ia mai du-te tu în pizda mătii.
- Auzi, las-o pe mama în pace că e moartă.
- Ah, îmi pare rău. N-am ştiut.
- E moartă de râs, că s-a căcat pe mă-ta.
- Ha ha ha.
sâmbătă, 6 noiembrie 2010
O altă zi de toamnă în parc
În fiecare dimineaţă la ora şapte sirena uzinei de la marginea oraşului nostru sună. Mii de muncitori voioşi intră în schimb, iar alţii ies. Totul pare un imens furnicar, deoarece oamenii sunt harnici ca nişte furnici. Printre cei ce îşi încep programul se află şi tatăl meu. El este strungar iscusit la uzină. Câte lucruri minunate n-au ieşit din mâinile lui. El lucrează într-un atelier mare la o maşină numită strung. Lucrează neîntrerupt şi nu oboseşte niciodată. De curând a fost numit erou al muncii socialiste.Dar nici mama nu se lasă mai prejos. Ea lucrează la fabrica de pâine din oraş. Prepară aluatul care apoi este pus în cuptoare imense şi copt. Astfel iese pâinea pe care o ştim cu toţii. Fără munca mamei şi a celorlalte femei de la fabrică, nimeni nu ar mai avea pâine. Eu sunt foarte mândru de părinţii mei şi vreau ca atunci când voi creşte să învăţ o meserie şi să fiu harnic ca ei.
Elevul Becheru Mihai din clasa a III a D termină de citit compunerea despre părinţii lui şi închise caietul. Stăteam toţi trei pe bancă, eu în dreapta lui, iar fata din parc în stânga lui. Amândoi l-am ascultat cu atenţie şi ni s-a părut interesantă compunerea. Elevul Becheru Mihai şi-a băgat conştiincios caietul în ghiozdan pentru a nu-l mai pierde, apoi ne-a salutat şi a plecat. I-am dat un pachet de biscuiţi. Am rămas doar cu fata din parc şi o vreme am stat tăcuţi bucurându-ne de ziua foarte călduroasă de toamnă, o zi atipică pentru luna lui Brumar.
- Hai să-ţi spun o nouă poveste, vrei ? sparse ea tăcerea.
- Sigur că vreau. Te ascult, i-am răspuns.
Începu :
Există, se pare, o femeie sfântă a islamului numită Rabia. Sfânta a răspuns într-o zi la nişte întrebări:
- De unde vii?
- Din cealaltă lume.
- Unde te duci?
- În cealaltă lume.
- Ce faci în lumea aceasta?
- O iau în glumă.
- Şi cum o iei în glumă?
- Mănânc pâinea acestei lumi şi săvârşesc faptele din cealaltă lume.
Un învăţat i-a vorbit sfintei îndelung despre mizeria şi iluziile lumii acesteia. Ea a răspuns:
- Ce mult trebuie s-o îndrăgeşti, ca să vorbeşti atâta despre ea!
Fata din parc şi-a terminat povestea şi m-a privit ca întotdeauna zâmbitoare, cu ochii ei mari. Am reflectat la povestea ei ce-mi păru încâlcită. Am întrebat-o:
- Şi tu iei în glumă lumea asta ?
- Sigur că o iau, din moment ce lumea asta e o minciună.
- Păi şi dacă e lumea cealaltă o minciună ?
- Păi pentru tine lumea cealaltă este minciuna şi lumea asta în care trăieşti este adevărată.
Am mai stat puţin împreună pe bancă bucurându-ne de ultimele raze de soare, după care mi-a spus că trebuie să plece. Eu am rămas pe bancă privind-o cum se îndreaptă spre partea de nord a parcului până ce mi-a dispărut din orizont. Mi se făcuse foame, dar îi dădusem pachetul de biscuiţi elevului Becheru Mihai din clasa a III a D, ca o răsplată pentru frumoasa lui compunere.
Elevul Becheru Mihai din clasa a III a D termină de citit compunerea despre părinţii lui şi închise caietul. Stăteam toţi trei pe bancă, eu în dreapta lui, iar fata din parc în stânga lui. Amândoi l-am ascultat cu atenţie şi ni s-a părut interesantă compunerea. Elevul Becheru Mihai şi-a băgat conştiincios caietul în ghiozdan pentru a nu-l mai pierde, apoi ne-a salutat şi a plecat. I-am dat un pachet de biscuiţi. Am rămas doar cu fata din parc şi o vreme am stat tăcuţi bucurându-ne de ziua foarte călduroasă de toamnă, o zi atipică pentru luna lui Brumar.
- Hai să-ţi spun o nouă poveste, vrei ? sparse ea tăcerea.
- Sigur că vreau. Te ascult, i-am răspuns.
Începu :
Există, se pare, o femeie sfântă a islamului numită Rabia. Sfânta a răspuns într-o zi la nişte întrebări:
- De unde vii?
- Din cealaltă lume.
- Unde te duci?
- În cealaltă lume.
- Ce faci în lumea aceasta?
- O iau în glumă.
- Şi cum o iei în glumă?
- Mănânc pâinea acestei lumi şi săvârşesc faptele din cealaltă lume.
Un învăţat i-a vorbit sfintei îndelung despre mizeria şi iluziile lumii acesteia. Ea a răspuns:
- Ce mult trebuie s-o îndrăgeşti, ca să vorbeşti atâta despre ea!
Fata din parc şi-a terminat povestea şi m-a privit ca întotdeauna zâmbitoare, cu ochii ei mari. Am reflectat la povestea ei ce-mi păru încâlcită. Am întrebat-o:
- Şi tu iei în glumă lumea asta ?
- Sigur că o iau, din moment ce lumea asta e o minciună.
- Păi şi dacă e lumea cealaltă o minciună ?
- Păi pentru tine lumea cealaltă este minciuna şi lumea asta în care trăieşti este adevărată.
Am mai stat puţin împreună pe bancă bucurându-ne de ultimele raze de soare, după care mi-a spus că trebuie să plece. Eu am rămas pe bancă privind-o cum se îndreaptă spre partea de nord a parcului până ce mi-a dispărut din orizont. Mi se făcuse foame, dar îi dădusem pachetul de biscuiţi elevului Becheru Mihai din clasa a III a D, ca o răsplată pentru frumoasa lui compunere.
miercuri, 3 noiembrie 2010
Mihail Drumeş - Invitaţie la vals
Cu siguranţă vă întrebaţi ce a căutat Drumeş în lista mea de lecturi, alături de nume precum Kawabata, Llosa sau Marquez. Şi asta în timp ce Mann, Oe sau Swift (Graham) aşteaptă cuminţi să fie şi ei citiţi. Păi am vrut ceva uşor, care să nu-mi dea bătaie de cap, o carte de relaxare citită în momente care nu erau propice cititului.
Per ansamblu cartea este slabă. Nu am simţit absolut nimic citind-o, nu am rămas cu nimic de pe urma ei. Povestea e simplă, exagerată şi previzibilă, stilul este rudimentar. Drumeş mi-a dat senzaţia că se exprimă în clişee. Poveşti mai interesante găseşti mereu la ştirile de la ora 5 sau la OTV. Petrican e chiar un personaj antipatic, cu toate aspiraţiile lui bolnave şi alegerile proaste pe care le face întotdeauna. Nici Mihaela nu e departe de el. Mă gândesc că poate acum 60-70 de ani cartea era potrivită. Ori poate dacă o citeam pe la 15 ani. Am insistat să-l citesc pe Drumeş pentru că mi-a plăcut "Elevul Dima dintr-a şaptea", însă atât "Scrisoare de dragoste" cât şi "Invitaţie la vals" m-au cam dezamăgit.
luni, 1 noiembrie 2010
Mario Vargas Llosa - Cine l-a ucis pe Palomino Molero
Încântător. Un roman încântător. Pe la jumătatea secolului trecut, într-o zonă săracă din Peru, doi poliţişti încearcă să elucideze o crimă ciudată. Locotenetul Silva şi jandarmul Lituma stau de vorbă cu diferite personaje în speranţa că vor afla cine l-a ucis pe Palomino Molero, care a fost găsit spânzurat şi tras în ţeapă, dezbrăcat de la brâu în jos, cu testiculele smulse, ars cu ţigarea. Citind această carte, am avut senzaţia că joc un superb quest cu personaje şi replici deosebit de pitoreşti. Cu fiecare capitol cititorul obţine noi şi importante indicii, ca la final totul să fie dat peste cap şi nici să nu mai ştii ce e adevărat şi ce nu. Fiecare personaj care vorbeşte în faţa celor doi poliţişti işi spune părerea, cam ca în povestirea lui Ryunosuke Akutagawa, "Într-un lăstăriş". Toţi au ceva de ascuns şi vor să obţină ceva.
Silva şi Lituma sunt extrem de bine conturaţi, ei dând sarea şi piperul acestei cărţi. Relaţia locotentului Silva cu dona Adriana este savuroasă şi oferă momente bune de râs, la fel ca şi gândurile jandarmului Lituma şi admiraţia pentru superiorul său. Fie că merg prin praf sub soarele arzător, fie că stau în umilul lor post sau la masa unei bodegi mizere scărpinându-se la testicule, cei doi poliţişti au un suflet mare şi încearcă din răsputeri să rezolve cazul. Şi nu sunt lipsiţi de inteligenţă câtuşi de puţin.
Din neştiinţă l-am ocolit pe Mario Vargas Llosa, crezând că scrie mai mult cărţi politice. Premiul Nobel obţinut în acest an mi l-a adus în atenţie şi cu siguranţă voi încerca şi alte cărţi de-ale sale. Bineînţeles, am în plan "Lituma în Anzi".
miercuri, 27 octombrie 2010
Toamna în parc
Toamna a îmbrăcat întreg parcul într-un covor de frunze multicolor : galbene şi ruginii. Singurii arbori care nu s-au scuturat sunt coniferele, deoarece ei rămân veşnic verzi. Cocorii au plecat demult în ţările calde. Doar vrăbiuţele, guguştiucii şi ciorile se mai pot întrezări, aceste păsări petrecând iarna în ţara noastră. Dupa un molid, ariciul scormoneşte pământul, căutând furnici sau poate un şarpe.Pentru că plouă în continuu de astă noapte, pe aleile pustii ale parcului s-au format bălţi ce numai încălţat cu cizme de cauciuc le poţi străbate.
Am găsit acest text în caietul de compunere al elevului Becheru Mihai de la clasa a III a D. Probabil şi-l uitase pe o bancă. Ploaia a şters restul textului. Am lăsat caietul unde-l găsisem şi m-am îndreptat către malul lacului. Ploua în continuu încă de azi dimineaţă, dar îmi place să merg prin ploaie mai ales dacă am umbrelă. Nu am stat foarte mult lânga lac şi am auzit o voce binecunoscută în spatele meu, salutându-mă. Fata din parc, cu ochii săi mari, se plimba ţinând în mână o umbrelă roşie cu motive chinezeşti, nu japoneze. M-am obişnuit să o numesc simplu, fata din parc, pentru că în parc ne-am întâlnit prima oară din întâmplare. Am stat o vreme tăcuţi după care mi-a spus următoarea poveste, pe care o citise într-una din cărţile ei filozofice :
În speranţa de a atinge binele suprem, un ascet s-a silit, vreme de patruzeci de ani, să nu doarmă noaptea. Pentru a reuşi, işi punea în mod regulat sare în ochi, care au devenit în timp două cupe de sânge.Într-o noapte însă, ajuns la capătul puterilor, a adormit. Iar în somn i s-au arătat Paradisul, Dumnezeu şi îngerii. Ascetul s-a trezit întristat şi a spus: "Am căutat toate astea încercând să rămân treaz. Şi nu le-am văzut decât adormit."
După ce a terminat povestea, mi-a spus că se grăbeşte. Şi-a luat rămas bun şi a pornit spre partea de nord a parcului. Am urmărit-o cu privirea o vreme, apoi mi-am continuat plimbarea. Caietul de compunere al elevului Becheru Mihai dispăruse de pe bancă.
Am găsit acest text în caietul de compunere al elevului Becheru Mihai de la clasa a III a D. Probabil şi-l uitase pe o bancă. Ploaia a şters restul textului. Am lăsat caietul unde-l găsisem şi m-am îndreptat către malul lacului. Ploua în continuu încă de azi dimineaţă, dar îmi place să merg prin ploaie mai ales dacă am umbrelă. Nu am stat foarte mult lânga lac şi am auzit o voce binecunoscută în spatele meu, salutându-mă. Fata din parc, cu ochii săi mari, se plimba ţinând în mână o umbrelă roşie cu motive chinezeşti, nu japoneze. M-am obişnuit să o numesc simplu, fata din parc, pentru că în parc ne-am întâlnit prima oară din întâmplare. Am stat o vreme tăcuţi după care mi-a spus următoarea poveste, pe care o citise într-una din cărţile ei filozofice :
În speranţa de a atinge binele suprem, un ascet s-a silit, vreme de patruzeci de ani, să nu doarmă noaptea. Pentru a reuşi, işi punea în mod regulat sare în ochi, care au devenit în timp două cupe de sânge.Într-o noapte însă, ajuns la capătul puterilor, a adormit. Iar în somn i s-au arătat Paradisul, Dumnezeu şi îngerii. Ascetul s-a trezit întristat şi a spus: "Am căutat toate astea încercând să rămân treaz. Şi nu le-am văzut decât adormit."
După ce a terminat povestea, mi-a spus că se grăbeşte. Şi-a luat rămas bun şi a pornit spre partea de nord a parcului. Am urmărit-o cu privirea o vreme, apoi mi-am continuat plimbarea. Caietul de compunere al elevului Becheru Mihai dispăruse de pe bancă.
luni, 25 octombrie 2010
Prin Europa Centrală (partea a doua) - Napsugár Hotel
Se făcuse ora 19 şi mă gândeam că voi rămâne peste noapte în oraşul Miskolc. Ca un făcut nu am găsit aici cazare, iar dacă am găsit era foarte scumpă (nişte hoţi cereau chiar 80 euro/noapte). M-am enervat şi în cele din urmă am ieşit din oraş. Noaptea de toamnă cădea liniştită peste satele ungureşti, nepăsându-i câtuşi de puţin că prin întuneric un şofer străin nu prea mai vede semnele de circulaţie şi se poate rătăci lesne. Am ajuns în satul numit Mályi .
Un semn pe care scria panzio (pensiune) mă abate de la şoseaua pricipală pe un drum secundar. Nu am găsit nicio pensiune, ci doar case ca la ţară. Totuşi un alt semn indica un hotel pe o stradă secundară acestei artere, deja secundară, pe care rulam. Hotelul, o clădire cu două etaje şi vreo douăzeci de camere, părea părăsit. Uşa de la intrare închisă. Pe cer apăruseră deja stelele. Cale de întoarcere nu mai era. Unde să merg noaptea în pustiul Ungariei ? Bat în uşă şi după o vreme, nici scurtă, nici lungă, apare un om între două vârste. Nu inţelege absolut nicio iotă de engleză şi gesticulăm amândoi cât cuprinde. Mă pofteşte înăuntru, într-o încăpere care pe vremuri a fost recepţia. Miroase a mâncare de varză. Mi se face foame. Îl întreb de preţul pentru cazare. "Money? how much? one night? room?". Nu înţelege absolut nimic. Continuă să vorbească în maghiară şi să zâmbească politicos. Pe un perete observ un poster uriaş chiar cu acest om, având în braţe un peşte mare. Semn bun, îmi zic. E pescar omul, nu criminal în serie. Până la urmă mimez că dorm şi înţelege. Trece în spatele unui corp din lemn pe blatul căruia sunt inşirate dezordonat cheile de la camere. Se gândeşte puţin, ia o cheie şi îmi arată să vin după el. Urcăm la primul cat şi îmi arată una dintre camere. În situaţia dată aş fi acceptat orice, aşa că dau afirmativ din cap. Ne reîntoarcem la parter, timp în care omul vorbeşte în continuu şi râde. Îmi scrie pe o hârtie preţul camerei. 7000 forinţi. Grozav.
Când m-am întors cu bagajele face alte gesturi şi îmi spune "rabotaet". Ceva cu muncă pe ruseşte.Mai târziu aveam să înţeleg că mă duce în altă cameră, mai sus, pentru că jos în hotel dimineaţa se va munci şi o să fie gălăgie. Urc după el două etaje şi intrăm în camera numărul 14, care este de fapt un apartament imens.Sub ochii mei schimbă lenjeria, face curăţenie, schimbă prosoapele, totul cu o dexteritate ieşită din comun chiar şi pentru o femeie. Apoi zâmbeşte, râde, vorbeşte pe ungureşte şi pleacă.
Camera este imensă, cam cât trei camere obişnuite de hotel. Are două paturi decorate cu catifea roşie, două etajere, două fotolii, o canapea, o masă şi multe alte accesorii. S-ar putea amplasa şi o masă de ping-pong. Îmi dau seama că aici era apartamentul de protocol. În anii 60, pe vremea când hotelul era ultra modern, aici veneau nomenclaturiştii şi securiştii maghiari. În acest apartament, veneau marii mahări ai Partidului Comunist din Ungaria. Veneau cu femei, beau vodka rusească şi se distrau. Prin cameră încă mai pluteşte miros de vagin unguresc din acele timpuri.
Masa de seară am luat-o la bodega satului, aflată la douăzeci de minute de mers pe jos, de fapt un club destul de modern cu canapele şi fotolii albastre, unde actualii şmecheri din capitalism işi puteau scoate iubita la un suc şi o prăjitură. Eu am ales un hot dog şi o bere. La jumătatea drumului dintre local şi hotel se află o cale ferată, pe unde trenurile trec în amândouă direcţiile cu o frecvenţă de cinci minute.
Dimineaţa, a doua zi, de la fereastră se vede un lac imens. Atmosfera este foarte liniştită şi nu zăresc nici ţipenie de om. Am coborât şi am făcut câţiva paşi pe malul apei, gândindu-mă că femeile care în urmă cu 50 de ani işi desfăceau picioarele la hotel, în prezent sunt demult pe lumea cealaltă. Au murit, la fel ca şi securiştii anilor '60, la fel ca şi Partidul Comunist. M-am întors în cameră, am făcut bagajul şi m-am pregătit de plecare. Am plătit gazdei cei 7000 de forinţi şi m-am depărtat încet de acest sat necunoscut cu al sau hotel venit din negura vremii.
Notă : prima poză nu este făcută de mine. am găsit-o pe siteul oficial al hotelului. este chiar gazda mea. îi mulţumesc pentru ospitalitate pe calea acestui blog, deşi ştiu că nu va citi niciodată.
Un semn pe care scria panzio (pensiune) mă abate de la şoseaua pricipală pe un drum secundar. Nu am găsit nicio pensiune, ci doar case ca la ţară. Totuşi un alt semn indica un hotel pe o stradă secundară acestei artere, deja secundară, pe care rulam. Hotelul, o clădire cu două etaje şi vreo douăzeci de camere, părea părăsit. Uşa de la intrare închisă. Pe cer apăruseră deja stelele. Cale de întoarcere nu mai era. Unde să merg noaptea în pustiul Ungariei ? Bat în uşă şi după o vreme, nici scurtă, nici lungă, apare un om între două vârste. Nu inţelege absolut nicio iotă de engleză şi gesticulăm amândoi cât cuprinde. Mă pofteşte înăuntru, într-o încăpere care pe vremuri a fost recepţia. Miroase a mâncare de varză. Mi se face foame. Îl întreb de preţul pentru cazare. "Money? how much? one night? room?". Nu înţelege absolut nimic. Continuă să vorbească în maghiară şi să zâmbească politicos. Pe un perete observ un poster uriaş chiar cu acest om, având în braţe un peşte mare. Semn bun, îmi zic. E pescar omul, nu criminal în serie. Până la urmă mimez că dorm şi înţelege. Trece în spatele unui corp din lemn pe blatul căruia sunt inşirate dezordonat cheile de la camere. Se gândeşte puţin, ia o cheie şi îmi arată să vin după el. Urcăm la primul cat şi îmi arată una dintre camere. În situaţia dată aş fi acceptat orice, aşa că dau afirmativ din cap. Ne reîntoarcem la parter, timp în care omul vorbeşte în continuu şi râde. Îmi scrie pe o hârtie preţul camerei. 7000 forinţi. Grozav.
Când m-am întors cu bagajele face alte gesturi şi îmi spune "rabotaet". Ceva cu muncă pe ruseşte.Mai târziu aveam să înţeleg că mă duce în altă cameră, mai sus, pentru că jos în hotel dimineaţa se va munci şi o să fie gălăgie. Urc după el două etaje şi intrăm în camera numărul 14, care este de fapt un apartament imens.Sub ochii mei schimbă lenjeria, face curăţenie, schimbă prosoapele, totul cu o dexteritate ieşită din comun chiar şi pentru o femeie. Apoi zâmbeşte, râde, vorbeşte pe ungureşte şi pleacă.
Camera este imensă, cam cât trei camere obişnuite de hotel. Are două paturi decorate cu catifea roşie, două etajere, două fotolii, o canapea, o masă şi multe alte accesorii. S-ar putea amplasa şi o masă de ping-pong. Îmi dau seama că aici era apartamentul de protocol. În anii 60, pe vremea când hotelul era ultra modern, aici veneau nomenclaturiştii şi securiştii maghiari. În acest apartament, veneau marii mahări ai Partidului Comunist din Ungaria. Veneau cu femei, beau vodka rusească şi se distrau. Prin cameră încă mai pluteşte miros de vagin unguresc din acele timpuri.
Masa de seară am luat-o la bodega satului, aflată la douăzeci de minute de mers pe jos, de fapt un club destul de modern cu canapele şi fotolii albastre, unde actualii şmecheri din capitalism işi puteau scoate iubita la un suc şi o prăjitură. Eu am ales un hot dog şi o bere. La jumătatea drumului dintre local şi hotel se află o cale ferată, pe unde trenurile trec în amândouă direcţiile cu o frecvenţă de cinci minute.
Dimineaţa, a doua zi, de la fereastră se vede un lac imens. Atmosfera este foarte liniştită şi nu zăresc nici ţipenie de om. Am coborât şi am făcut câţiva paşi pe malul apei, gândindu-mă că femeile care în urmă cu 50 de ani işi desfăceau picioarele la hotel, în prezent sunt demult pe lumea cealaltă. Au murit, la fel ca şi securiştii anilor '60, la fel ca şi Partidul Comunist. M-am întors în cameră, am făcut bagajul şi m-am pregătit de plecare. Am plătit gazdei cei 7000 de forinţi şi m-am depărtat încet de acest sat necunoscut cu al sau hotel venit din negura vremii.
Notă : prima poză nu este făcută de mine. am găsit-o pe siteul oficial al hotelului. este chiar gazda mea. îi mulţumesc pentru ospitalitate pe calea acestui blog, deşi ştiu că nu va citi niciodată.
marți, 19 octombrie 2010
Aleksandr Soljeniţîn - O zi din viaţa lui Ivan Denisovici
Cartea descrie o zi obişnuită din viaţa unui condamnat la muncă silnică într-un lagăr din Siberia, undeva în jurul anului 1950. Soljeniţîn, ca mulţi dintre autorii ruşi, scrie pe un ton familiar, plin de înţelepciune bătrânească, sfătos, foarte plăcut. Ivan Denisovici se trezeşte la 5 dimineaţa şi după ce mănâncă o ciorbă cu câteva fire de varză prin ea şi dacă e norocos cu un schelet de peşte, pleacă spre locul de muncă. Afară sunt -30 de grade şi trebuie să muncească zece ore în ger. Cu toate astea omul crede în Dumnezeu, mănâncă cu capul descoperit deşi e foarte frig, încearcă să fie respectos cu cei din jur.
Chiar dacă nu coboară foarte adânc în subconştientul uman (aşa cum de pildă o face Dostoievski în Amintiri din casa morţilor), Soljeniţîn reuşeste să redea foarte bine imaginea lagărului, reuşind să transpună cititorul perfect în mijlocul deţinuţilor. O carte care mi-a plăcut tot atât de mult pe cât mi-a plăcut Changi, pe care în copilărie am citit-o de trei ori la rând.
Închei printr-o paranteză. Autorul spune la un moment dat în carte, în urma unui fapt banal, că maghiarii nu-i au la inimă pe români. Tot ce e posibil.
luni, 18 octombrie 2010
Nice Dream : Capitolul al doilea - Printre aburi
de Eufrosin Potecă
Există ritualuri de incinerare a morţilor, de înhumare, de lăsare spre putrezire sub cerul liber dar nu știu sa existe ritualul fierberii celor decedați.
- Băăă!! A murit nea Gică!
- Bine. Pun acum apa la fiert.
Am ajuns la mormintele dinastiei Ming unde datorită climei am avut impresia că totul fierbe. Deși e ceață și plouă mărunt, o zăpușeală păcătoasă ne invadează plămânii. Dragonul şi Phoenixul. Bărbatul şi Femeia. Împăratul şi Împărăteasa. Morţi fireşte. La o adâncime destul de mare se afla niste camere austere ce găzduiesc nişte gramezi de bani aruncaţi de chinezii superstiţioşi și două sarcofage de lemn vopsite în culoarea roşie – culoare norocoasă. Normal că sunt copii deoarece cele originale au fost distruse de timp și de hoți. La ieșire se afla un fel de poartă prin care năvălesc toţi turiștii chinezi ţipând – explicaţia vine imediat de la Capuccino: ţipă pentru a alunga sipiritele rele ce s-au agăţat de ei în interiorul mormântului. Ploaia mocănească ne forţează să interacţionăm cu o vânzătoare locală de umbrele. Negociem, luăm marfa şi pe când urcăm scările autocarului realizăm că ne-a păcălit cu 10 yuani. Asta e! Ceața ne întâmpină şi la Marele Zid mult mai deasă. Nu se vede de pe Lună. E un mit. Nici măcar pe Google Earth nu-l vezi. Priveliştea superbă ce ar fi trebuit să se întindă sub ochii noștri este înghițita de ceaţa deasă şi stropită mărunt de miliarde de picături chinezeşti. Resemnaţi ne strecurăm printre vălătucii de ceaţa, printre picături și ne plimbăm pe Marele Zid Chinezesc. Înapoi în Beijing luăm contact cu opera chinezească. Băieţii ăştia au inventat muzica psihedelică cu sute de ani înaintea Revoluţiei Hippie iar parţile vocale ar face gelos orice eunuc și orice motan în călduri. Spectacolul de operă se transformă uşor în circ. Circ chinezesc bineînţeles.
Ultima cină în Beijing ne aduce sub nas celebra “rață pekineză”, de departe cea mai bună mâncare pe care am servit-o în China. Rața gătită este adusă pe un platou iar un bucătar taie felii foarte mici din carnea maronie ce răspândeşte o aroma irezistibilă. Un chelner ne serveşte și ne explică cum trebuie sa o servim: - pe o foița rotundă de aluat extrem de subţire (ca o foaie de ţigară) făcută din faină de orez aşezăm câteva bucățele de carne, o felie de castravete, nişte fire verzi dintr-o legumă ce seamnă la aspect cu ceapa verde dar nu e ceapă, stropim cu sos de soia, împachetăm toată treaba și e gata de servit. Delicios!
Înainte de a părăsi Beijingul vizităm Templul Cerului (sau al Raiului depinde cum traduci) și parcul superb ce îl înconjoară în care chinezii vin să se relaxeze făcând caligrafie pe alei cu ajutorul unei pensule mari și a .... apei, dansând în grupuri mari sau practicând tot felul de jocuri. Altarul rotund construit din dale de piatră dispuse concentric (toată construcția e strâns legată de numărul norocos 9 și de multiplii acestruia) are o mică ridicătură în mijloc despre care se spune că ar fi Centrul Universului. Toata lumea se suie pe ea și face poze. Și noi, cu turma, procedăm la fel. Vizităm și templul cu al său acoperiș în trei “straturi” de culoare albastră (culoarea cerului) iar apoi ne oprim la un centru unde ne sunt prezentate minunile medicinei chinezești. Nu vreau să par sceptic și nici nu iau în derâdere medicina chinezească dar stilul de prezentare și “diagnosticele” puse de așa zișii doctori în urma consultării limbii pacientului și a verificării pulsului erau făcute de așa natură încât să te facă să lași ceva sute de dolari pe acolo sau măcar niște sute de yuani. Chinezii știu sa vândă orice.
Ne îndreptăm spre imensa Gară din Beijing și căscăm ochii, uimiți de realizările comunismului chinezesc. Totul este ultramodern și extrem de bine organizat. Ne suim în trenul nostru la vagon-cușetă și ne pierdem în noapte către Xi’an.
Există ritualuri de incinerare a morţilor, de înhumare, de lăsare spre putrezire sub cerul liber dar nu știu sa existe ritualul fierberii celor decedați.
- Băăă!! A murit nea Gică!
- Bine. Pun acum apa la fiert.
Am ajuns la mormintele dinastiei Ming unde datorită climei am avut impresia că totul fierbe. Deși e ceață și plouă mărunt, o zăpușeală păcătoasă ne invadează plămânii. Dragonul şi Phoenixul. Bărbatul şi Femeia. Împăratul şi Împărăteasa. Morţi fireşte. La o adâncime destul de mare se afla niste camere austere ce găzduiesc nişte gramezi de bani aruncaţi de chinezii superstiţioşi și două sarcofage de lemn vopsite în culoarea roşie – culoare norocoasă. Normal că sunt copii deoarece cele originale au fost distruse de timp și de hoți. La ieșire se afla un fel de poartă prin care năvălesc toţi turiștii chinezi ţipând – explicaţia vine imediat de la Capuccino: ţipă pentru a alunga sipiritele rele ce s-au agăţat de ei în interiorul mormântului. Ploaia mocănească ne forţează să interacţionăm cu o vânzătoare locală de umbrele. Negociem, luăm marfa şi pe când urcăm scările autocarului realizăm că ne-a păcălit cu 10 yuani. Asta e! Ceața ne întâmpină şi la Marele Zid mult mai deasă. Nu se vede de pe Lună. E un mit. Nici măcar pe Google Earth nu-l vezi. Priveliştea superbă ce ar fi trebuit să se întindă sub ochii noștri este înghițita de ceaţa deasă şi stropită mărunt de miliarde de picături chinezeşti. Resemnaţi ne strecurăm printre vălătucii de ceaţa, printre picături și ne plimbăm pe Marele Zid Chinezesc. Înapoi în Beijing luăm contact cu opera chinezească. Băieţii ăştia au inventat muzica psihedelică cu sute de ani înaintea Revoluţiei Hippie iar parţile vocale ar face gelos orice eunuc și orice motan în călduri. Spectacolul de operă se transformă uşor în circ. Circ chinezesc bineînţeles.
Ultima cină în Beijing ne aduce sub nas celebra “rață pekineză”, de departe cea mai bună mâncare pe care am servit-o în China. Rața gătită este adusă pe un platou iar un bucătar taie felii foarte mici din carnea maronie ce răspândeşte o aroma irezistibilă. Un chelner ne serveşte și ne explică cum trebuie sa o servim: - pe o foița rotundă de aluat extrem de subţire (ca o foaie de ţigară) făcută din faină de orez aşezăm câteva bucățele de carne, o felie de castravete, nişte fire verzi dintr-o legumă ce seamnă la aspect cu ceapa verde dar nu e ceapă, stropim cu sos de soia, împachetăm toată treaba și e gata de servit. Delicios!
Înainte de a părăsi Beijingul vizităm Templul Cerului (sau al Raiului depinde cum traduci) și parcul superb ce îl înconjoară în care chinezii vin să se relaxeze făcând caligrafie pe alei cu ajutorul unei pensule mari și a .... apei, dansând în grupuri mari sau practicând tot felul de jocuri. Altarul rotund construit din dale de piatră dispuse concentric (toată construcția e strâns legată de numărul norocos 9 și de multiplii acestruia) are o mică ridicătură în mijloc despre care se spune că ar fi Centrul Universului. Toata lumea se suie pe ea și face poze. Și noi, cu turma, procedăm la fel. Vizităm și templul cu al său acoperiș în trei “straturi” de culoare albastră (culoarea cerului) iar apoi ne oprim la un centru unde ne sunt prezentate minunile medicinei chinezești. Nu vreau să par sceptic și nici nu iau în derâdere medicina chinezească dar stilul de prezentare și “diagnosticele” puse de așa zișii doctori în urma consultării limbii pacientului și a verificării pulsului erau făcute de așa natură încât să te facă să lași ceva sute de dolari pe acolo sau măcar niște sute de yuani. Chinezii știu sa vândă orice.
Ne îndreptăm spre imensa Gară din Beijing și căscăm ochii, uimiți de realizările comunismului chinezesc. Totul este ultramodern și extrem de bine organizat. Ne suim în trenul nostru la vagon-cușetă și ne pierdem în noapte către Xi’an.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)