joi, 31 ianuarie 2019

Lexi American Diner

Andra. Ați mai citit despre ea pe acest blog, dar cu siguranță nu ați cunoscut-o încă foarte bine. Fost top model internațional, 181 cm, 57 kg la ora actuală, când depășind prima tinerețe a pus în cui cariera de modelism și prin voința Șefului Constantin, care dorindu-ne mai aproape de sufletul său, ne-a mutat împreună în aceeași încăpere, făcând ca noi doi să fim mai apropiați și ne-a miluit cu o îndeletnicire pe cât de importantă pe atât de plictisitoare, despre care nu vom dezbate acum. La noi în Institut toți bărbații, cu unele excepții, dar și cel puțin trei femei s-au îndrăgostit subit de Andra de când au văzut-o prima oară, declarându-i dragoste eternă, trimițându-i tot felul de cadouri secrete, mailuri anonime, buchete de flori sau pachete cu mâncare, pe care însă aceasta le respinge în totalitate, declarând cu tărie că inima ei aparține unui singur om, despre care însă nu a dat vreodată detalii. Una dintre excepții este Șeful Constantin, căruia etica profesională nu i-a permis niciun moment să o privească pe Andra altfel decât ca pe un simplu subordonat, iar cealaltă sunt eu, care i-am declarat Andrei că mi-am pierdut interesul pentru femei într-un mod inexplicabil, fapt care i-a indus o stare de relaxare în prezența mea, totodată reușind să purtăm împreună discuții câteodată interesante și fără ascunzișuri, alteori simple și amuzante, însă de cele mai multe ori demente și savuroase. Ca de pildă: "Gabi, nu-ți lua mașină pe benzină! Nu trage bine! Diesel 2.0 îți trebuie cel puțin. Și să aibă 8 cilindri în V!" sau "Ceasurile Casio sunt o porcărie. Nu mă interesează că tu ai dat 400 de euro pe al tau, atâta timp cât sunt ceasuri Casio de 100 de lei. Sunt de duzină!" sau "În Grecia nu ai ce face, poate doar dacă ești așa bătrân ca tine să stai cu copiii și să nu faci nimic" sau "Reiații se purtau prin '70, când era mama tânără. E penibil să porți reiați acum.". Așa că, atunci când Andra în urma citirii articolului despre Banjo Jack mi-a spus: "Dacă vrei un restaurant american bun, mergi în Alexandria la Lexi American Diner!", am fost circumspect. Dar pentru că iubesc foarte mult excursiile în zone sărace ale țării, sâmbătă dimineață la prima oră eram deja în mașină.

Eu, nevasta, copiii în spate, ascultând la Radio Romantic un mare hit al începuturilor anilor '90, Sandra - One more night. Bragadiru, barajul de pe Argeș de la Mihăilești, Ghimpați unde văd un Mega Image și trag repede ca să văd dacă mai au tacâmuri din colecția Jamie Oliver. Am avut noroc, îmi iau 3 seturi pentru că doar 3 cartonașe cu puncte am. (În ziua următoare m-am reîntors la Ghimpați și am cumpărat încă 4 seturi cu cartonașele pe care le mai aveam în dulap. Și totodată am vizitat frumoasa biserică din Drăgănescu, pictată de Arsenie Boca). De la Ghimpați, cunoscutul drum spre Alexandria prin Drăgănești-Vlașca și alte sate anonime. Drum liber, muzică de calitate la radio, voie bună. Nici n-am mai mâncat acasă, păstrându-ne pentru Lexi American Diner, atât de călduros recomandat de Andra.

Vreme rece în Alexandria, dar forfota specifică unei dimineți de sâmbătă. Suntem înghițiți și noi de șuvoiul de pe străzi și ajungem fără să vrem în Piața Centrală, iar dacă tot suntem aici profităm de ocazie și cumpărăm ceva albitură pentru ciorbă, o varză și niște miez de nucă. Apoi ne plimbăm pe străzi, facem poze, stârnind uimirea localnicilor care nu au văzut în viața lor turiști. Nu știu de ce, dar în majoritatea orașelor de provincie mai mari se găsește un magazin WinMarkt. Așa, un pseudomall făcut din vechiul magazin universal al orașului. Aceste WinMarkt întotdeauna mi-au inspirat sărăcie, un surogat pentru un Carefour, Cora sau Auchan.  

Ajungem la Lexi American Diner, atracția principală a călătoriei. Interiorul arată nesperat de bine. Au canapele roșii din vinilin, ca în localurile americane pe care le vedem în filme. Gresia, pereții, ornamentele de pe pereți chiar te duc cu gândul la USA. Lăsăm în urmă orașul sărac de provincie și intrăm într-o lume plină de culoare și voie bună. De pe canapele privim afară la șoseaua principală care leagă Alexandria în stânga cu orașul Zimnicea, iar în dreapta cu Roșiorii de Vede. Restaurantul este plin. Foarte mulți tineri. Comandăm hamburgeri (gen Big Mac, cu două felii de carne, pâine la mijloc și sos), inele de ceapă, cartofi, sucuri, sosuri, pizza. Prețurile sunt foarte mici comparativ cu București. Comanzi la casă ca la Mc, dar comanda îți este adusă de chelneriță la masă, fix ca în filme. Mâncarea este calitativă. Burgerii de la Lexi American Diner sunt mai buni ca la McDonald's și incomparabil de un infinit de ori mai buni ca cei de la Banjo Jack. Simți carnea din ei. Sosul este special. Copiii și nevasta vor câte un Milk Shake. Costă 9 lei. Ți-l pregătesc pe loc. Am gustat și eu de la fiul meu cel mare și chiar este un Milk Shake al naibii de bun. Și chiar aș da 9 lei pe un asemenea Milk Shake. La Lexi American Diner mai poți mânca coaste de porc, paste, ficăței. În local sunt galantare cu prăjituri de cofetărie. Am încercat o prăjitură cu frișcă și blat de amandină. Proaspătă și bună. Au o multitudine de produse și vom mai merge să mâncăm. Nu ne-a durut burta după, nu ne-am balonat, nu ni s-a mai făcut foame până a doua zi, deci zic că a fost o experiență plăcută, atât din punct de vedere culinar, financiar și desigur pe plan sentimental. Mulțumim pentru recomandare, Andra! 

Ne întoarcem acasă pe un alt drum. Zimnicea, Giurgiu, dar asta e deja o altă poveste.



sâmbătă, 26 ianuarie 2019

Vedete ProTv

Deunăzi mergeam cu autoturismul pe Strada Mătăsari cu gând să ies în Dimitrov. Aproape de Bulevardul Republicii, cam în dreptul Cinematografului Popular, vine o mașină din sens opus și îmi face semn să opresc. Opresc, iar șoferul care mi-a făcut semn dă geamul jos și îmi spune că de acum e sens unic dinspre Republicii, să fiu atent că e poliție. Îi mulțumesc pentru informație. Șoferul care m-a atenționat era Alex Dima de la "România te iubesc!". Pentru a doua oară mă întâlnesc face 2 face cu cineva de la Pro Tv. În urmă cu vreo 23 de ani m-am întâlnit cu Florin Călinescu și i-am spus : "Bună ziua!", iar el mi-a răspuns: "Salut!".

joi, 17 ianuarie 2019

Amintiri muzicale

Sunt unele melodii care ne amintesc de ceva anume, de o persoană, de o întâmplare, de o întreagă situație. Și nu neapărat cele amintite au legătură cu piesa noastră, dar noi când o ascultăm, întotdeauna fix la respectiva situație/persoană ne gândim. Câteva dintre piesele mele:

Rolling Stones - Angie. Eram la Budapesta, împreună cu nevasta la o pensiune oarecare. Ne-am trezit dimineața devreme pentru a prinde cât mai mult timp de vizitat în oraș. Ne-am dus la sala de mese, iar ușa de la bucătărie era deschisă și o vedeam pe cea care ne prepara omleta. Asculta "Angie" la radio și fredona în timp ce avea grijă de tigaia de pe foc. O unguroaică în jur de 35 de ani, dar voluptoasă, ca toate unguroaicele. Era și un bufet suedez acolo și îmi aduc aminte că puteai bea sifon dacă doreai. Sifon cum era și pe la noi la începutul anilor '90, cap pus pe o sticlă de plastic de 1.5 sau 2 litri.

Deep Purple - Child in Time. Tot în străinătate, de această dată în capitala Bulgariei, Sofia. Intru într-o librărie și se auzea această piesă dată destul de tare. Cei doi vânzători, băieți pe la 25 de ani, savurau din plin piesa. Pe bună dreptate! Mi-am făcut de lucru în magazin până s-a terminat melodia.

The Doors - People Are Strange. În 2007 am vizitat o fată cunoscută pe internet. Acasă la ea, în orașul Arad. Avea un sistem de sunet profesionist. Am băut vin roșu, am mâncat cârnați semi-afumați, iar ea a dat play la această piesă excepțională, care se potrivea foarte bine cu momentul.

No Doubt - Don't speak. Balul de absolvie al liceului, 1997. S-a organizat un concurs de dans, cum probabil se obișnuia la astfel de evenimente. În urma tragerii la sorți am picat cu o fată numită Monica. Eu sunt un dansator execrabil și i-am năruit și fetei șansele la o calificare în faza superioară a competiției. Nu ne-a votat nimeni, deși am încercat să dansăm pe această frumoasă melodie a celor de la No Doubt.

The Jimi Hendrix Experience - All Along The Watchtower. Orice ar fi, piesa asta mă duce cu gândul numai și numai la intro-ul jocului MAFIA III. Atât pe mine, cât și pe copiii mei. O am chiar și ring tone la telefon de vreo doi ani. Toți trei, eu și copiii, exultăm când auzim melodia și ne pregătim de noi aventuri alături de Lincoln Clay.

Iggy Pop - The Passenger. Îmi amintește de foștii colegi de la "corporație" și de frumosul team-building făcut în 2007 la Vama Veche. Am dansat cu toții pe plajă, am băut tequila și la un moment dat a fost și această piesă care mi-a rămas în minte. Am dormit în cameră cu bietul Sorin, care avea să moară nouă ani mai târziu, la doar 36 de ani. Pasageri prin viață, asta suntem.

Counting Crows - Mr. Jones. Ei bine, piesa asta îmi amintește de Ciuc, colegul meu de liceu. Îl știți, e băiatul care a muncit doi ani în Germania și a povestit pe blog experiența sa. Când eram în liceu îmi spunea că asta e melodia lui preferată din toate timpurile. Ciuc cunoștea multă muzică pe atunci, având în cameră chiar și un poster cu Alanis Morissette. De asemenea știa să cânte la chitară imnul URSS.

Neil Diamond - Song Sung Blue. Piesa asta îmi aminteșe de un băiețel de 5 ani, care stătea cuminte pe canapea și asculta cu foarte mare interes tot albumul lui Neil Diamond și mai cu seamă această piesă. Pe repeat, de 100 de ori. La pick-up Tesla, Made in Czehoslovakia. Eu eram acest copil.

Sunt oameni care mi-au deschis ochii asupra muzicii, mi-au dat de-a lungul anilor multe melodii și chiar albume întregi care mi-au format noi gusturi, însă cu toate acestea nu-mi amintesc de ei ascultând o piesă anume. Eufrosin Potecă, Aliosha, piskeshu, krapulax, multă lume de pe forumul fanclub. Radiohead - Live on Le Reservoir 2003, un video cu show live al trupei bitanice pe care mi l-a adus Eufrosin Potecă cândva, iar eu l-am savurat alături de piskeshu, bând  2-3 sticle cu vin bun, într-o noapte în apartamentul acestuia din urmă, în Cartieul Zorilor, Cluj Napoca. The Smiths - There is a light that never goes out, probabil piesa mea preferată all time, aflată de la un forumist numit SatyR, un băiat ciudat dar excepțional cu care n-am mai vorbit de peste 10 ani.

Sunt mult mai multe de spus, dar mă opresc aici. Dacă aveți piese care vă amintesc de cineva sau ceva, sunteți liberi să scrieți un comentariu și să povestiți.

marți, 15 ianuarie 2019

Nesimțire (partea a II a)

Nu ne mai facem bine niciodată. Popor de nesimțiți. Ok, nu vrea să mai cumpere carnea, dar de ce nu o duce în pizda mă-sii înapoi la raftul frigorific? Noi ca români ne naștem cu nesimțirea în sânge sau o dobândim pe parcurs? I-aș bate cu biciul în public pe cretinii care fac așa. Nu ne trebuie nouă hypermarketuri, ci cozi la alimentara la tacâmuri și adidași de porc. Ăsta e nivelul nostru și asta merităm. 







Pentru Nesimtire (partea I) da click aici.



marți, 8 ianuarie 2019

Bandi - Acuzația




Țara autorului : Coreea de Nord

Titlul original : ?

Anul publicării  : scrise între 1989-1993

Ediția în limba română : Polirom

Număr de pagini : 272

Nota Nopți și Zile Blog : 3/5




 
Am o pasiune în a citi chestii despre Coreea de Nord. Realitatea de acolo depășește imaginația din volumul "1984". Oameni dresați ca niște animale. Volumul de față cuprinde șase povești. Se spune că au fost scrise pe ascuns de un autor necunoscut (Bandi este un pseudonim; înseamnă licurici) și scoase ilegal din țară, apoi publicate la vecinii capitaliști de la Sud. Nu știu dacă este doar o legendă, sau chiar așa s-a întâmplat. Cartea pare scrisă de un elev de liceu, dar pune punctul pe i. Pare un strigăt disperat de ajutor. Fiecare poveste vorbește despre câte un om simplu, un nord coreean de rând, care calcă strâmb în fața autorităților, pentru niște chestii care nouă, capitaliștilor, ni se par obișnuite. Una dintre povești parcă are ceva din fantasticul lui H. Murakami. O femeie în vârstă merge singură pe o șosea pustie. Nu e nimeni prin împrejurimi. La un moment dat se oprește lângă ea o mașină, iar în mașină este Kim Ir-sen care o poftește să călătorească alături de el. Recomand cartea? Da, unei audiențe selectate, din care să nu lipsească cei născuți după anul 1990, care habar nu au cum a fost viața în comunism. De fapt e posibil ca nimeni din România să nu aibe habar de comunismul nord coreean.

vineri, 4 ianuarie 2019

Banjo Jack

Pe facebook mi-a apărut reclama la un nou restaurant american, numit Banjo Jack. Reclama, dar și câteva recenzii găsite la un search pe google, lăudau bucatele tipic americane ale localului. Burgeri, coaste, pulled pork etc. Într-o seară, împreună cu nevasta și cei doi copii, cum tot ne plictiseam în casă, am decis să mergem să încercăm un hamburger la Banjo Jack. Am plecat toți patru cu inima curată, iar pe drum, eu chiar mă gândeam că de multă vreme n-am mai fost într-un restaurant decent și aveam senzația că voi avea ce scrie pe blog despre acest local în cei mai pozitivi termeni.

Am ajuns (în zona Foișorul de Foc, prin spatele spitalului de ortopedie) și chiar ni s-a părut frumos. Decor interesant, o motocicletă la intrare, ecrane pe care rula un meci de fotbal american, un bar ca în filmele hollywoodiene, personal zâmbitor și deosebit de prietenos, multe tablouri peste tot reprezentând imagini sugestive ale vieții, culturii și stilului american. Muzică ok în restaurant. Formații emblematice din Statele Unite precum Offspring, No Doubt, REM, Red Hot Chili Peppers. La un moment dat au cântat și Ace of Bace, nu știu de ce. Oricum, ar fi avut ce muzică să pună, dacă doreau să fie un play list american.

Chelnerița este simpatică și politicoasă. Se poartă frumos cu copiii și face atmosfera și mai plăcută. Aleg un burger "Brie & Chutney", fiind foarte curios de ingredientele prezentate în meniu și de gustul pe care le-ar putea avea împreună, nevasta alege un "Whiskey Burger", iar pentru copii alegem burgeri clasici. Un burger costă 36 de lei, un preț nu tocmai mic, dar suntem în timpul nostru liber, nu ieșim în fiecare seară în oraș, așa că suntem dispuși să plătim. Un Carlsberg la draft 0,4 l costă 10 lei, o Coca-Cola la 0,25 l costă 8 lei. Ne vin băuturile. Suntem veseli, așteptăm cu nerăbdare mâncarea și ne bucurăm de alegerea făcută.

Dar toate lucrurile bune în ce privește Banjo Jack se termină aici. Chelnerița cea simpatică și politicoasă vine la masă și ne anunță pe un ton jos că nu mai este carne pentru hamburgeri și nu are cum să ne facă patru, ci doar unul. Ni se pare incredibil. Cum nu mai există carne pentru hamburgeri? Am fost la McDonald's de sute de ori, iar ei vând milioane de hamburgeri pe zi, dar n-am auzit niciodată să nu mai existe carne de hamburgeri. Eh, la Banjo Jack s-a terminat carnea pentru hamburgeri. Asta e. Ca în vremea comunismului, am stat la coadă și n-am mai prins. Plecam acasă învinși. Chiar am fi plecat și acum de la Banjo Jack, dar din păcate ne aduseseră băuturile. Ospătărița ne recomandă să luăm doar un hamburger pe care copiii să-l împartă, iar nouă ne recomandă pulled pork. Copiii, auzind asta, încep să se certe, spunând: "Dar de ce trebuie să împărțim? Eu nu vreau să împart!". Nici nouă, adulților, nu ne pică deloc bine vestea. Starea de spirit ni se schimbă în totalitate, ajungând la minus infinit. Ne certăm între noi, suntem tensionați, s-a dus pe pulă seara noastră în oras. Acceptam propunerea ospătăriței, dar deja stăm îmbufnați în colțurile noastre și regretăm că nu am stat acasă.

Vine mâncarea. Pulled pork e de fapt carne de porc mărunțită într-o chiflă cu mult ketch-up și cu un vag gust de afumătură. Nu mă dă pe spate. Alături are cartofi prăjiti și încă un castronel cu ketch-up. 36 lei o porție, iar când primim nota de plată avem surpriza să vedem că separat am mai dat 12 lei pe o porție de cartofi prăjiți. Deci aproape jumătate de sută pe un hamburger cu carne marunțită și niște umili cartofi prăjiți. Gust și din hamburgerul copiilor. Nimic special. Sincer, un Big Mac e mult mai gustos, dar aici e posibil să fie și treaba monoglutamatului de sodiu. Nu neg asta. E posibil ca la Banjo Jack să fie carne pură și de aceea să nu aibe gustul minunat al junk food-ului. Așadar mâncarea nu ne-a impresionat.

Nota de plată. 165 lei! Nu zic că a fost scump, zic că a fost foarte mult pentru ceea ce ni s-a oferit (trei burgeri, trei porții de cartofi prăjiți, două beri și două sucuri). A doua zi am fost cu nevasta și copiii la Socului și cu 80 lei ne-am destrăbălat cu shawerme de vită și meniuri crispy de pui, infinit mai gustoase ca produsele americane. La final, pentru a-și mai răscumpăra din greșeli, ne-a fost adusă niște înghețată gratis. Nu știu cum a fost, pentru că nu obișnuiesc să consum acest produs, copiii au mâncat-o.

Ok. Vrem să plătim cu cardul și să plecăm cât mai repede, dar o altă surpriză ne așteaptă. Banjo Jack nu are POS. Noi nu avem cash. Stânjenitoare situație. Îi propunem ospătăriței simpatice să rezolve situația, însă aceasta nu știe ce să zică. Până la urmă pleacă nevasta să caute o bancă, iar eu rămân cu copiii drept gaj. Vreo 20 de minute stau și mă uit în gol, sau alerg prin local după copii, care, pe bună dreptate, se cam plictisiseră.

Lăsăm 170 de lei, doar 5 lei tips, cel mai mic bacșiș lăsat de noi ever (cel mai mare a fost 50 de lei, la o consumație de 200 de lei, la Dada Restaurant de pe Strada Matei Voievod. În 2009.). Ne-a părut rău pentru chelneriță, care chiar a fost super ok și cu nimic vinovată, însă overall am fost dezamăgiți de Banjo Jack.

Interiorul localului.


Pulled Pork.