joi, 27 noiembrie 2014

Karen Levine - Geamantanul Hanei

Am primit această carte ca premiu la un concurs organizat de blogul Cafea cu taifas. O carte despre Holocaust ce se adresează copiilor, însă poate fi citită foarte bine și de către adulți. Cartea nu este doar binecunoscuta poveste a evreilor exterminați în Al Doilea Război Mondial, ci este și o poveste despre căutarea adevărului, în care o japoneză și un grup de copii din Tokyo încearcă să afle răspunsuri, încearcă să cunoască faptele petrecute cu mai bine de 50 de ani în urmă, încearcă să dezgroape misterele istoriei. O carte pe înțelesul tuturor, ilustrată cu poze originale, care reușește să sensibilizeze și să ridice semne de întrebare. Oare cine a permis asemenea atrocități? La ce au folosit? Cine le-a ordonat și de ce? Vom fi purtați în vremurile liniștite și frumoase din Cehoslovacia anilor '30, iar apoi vom asista la ocuparea nazistă a Cehoslovaciei și vremea lagărelor de concentrare. Vom merge în vremurile moderne și la Tokyo, dar și la Toronto, Canada. La sfârșit ne vom pune multe întrebări despre destinul oamenilor. Bună cartea și se citește în 90 de minute.

marți, 25 noiembrie 2014

Ilf și Petrov - America fără etaje

Citind această carte mi-am adus aminte de revistele "România pitorească" pe care părinții mei le cumpărau în vremea comunismului. Astfel este descrisă America, străbătută de la New York până în California și înapoi de marii noștri Ilf și Petrov din noiembrie 1935 și până în ianuarie 1936, alături de simpatica familie Adams (nu morții ăia din film) într-un Ford având nobila culoare a șobolanului. O țară inedită, o țară a contrastelor care la fiecare pas îi miră pe cei doi sovietici, obișnuiți cu altă orânduire socială, cu alt sistem al valorilor. O țară cu multe frumuseți naturale, dar și cu multe frumuseți înfăptuite de mâna omului. America, unde există multă bogăție dar și mulți șomeri pe străzi, oameni care fac autostopul și pleacă la mii de kilometri depărtare de casă pentru a-și căuta un loc de muncă. America, unde mâncarea nu are gust iar toate orășelele par la fel. America, țara dreptății dar și a gangsterilor și a corupției. America anilor '30 cu autostrăzi, milioane de mașini, industria filmului de la Hollywood, cu negri asupriți în statele din Sud și cu indieni cărora li s-a luat pământul. Deși întâmplările descrise sunt din urmă cu 80 de ani, cartea mi s-a părut foarte actuală. America este la fel și în prezent și mi se pare o chestie foarte frumoasă în a o traversa de la un ocean la altul. Mi-ar plăcea să pot face acest lucru. Bietul Ilf a murit la un an după această călătorie, de tuberculoza pe care se pare că a contactat-o în America. Bietul Petrov a murit 5 ani mai târziu într-un accident aviatic. Amândoi au trăit cam 40 de ani. Iată cât de efemeră este viața. Azi călătorești și vezi lucruri interesante, iar mâine mori. Murim ca mâine, după cum spune titlul unei frumoase poezii. Bună cartea. Nu vă așteptați să fie ceva în genul "Douăsprezece scaune" sau "Vițelul de aur", pentru că nu are cum. Este un jurnal de călătorie. Mi-a plăcut mult.

duminică, 23 noiembrie 2014

Târguri de carte

Citesc câteva bloguri despre cărţi şi de asemenea urmăresc pe facebook trei-patru oameni care vorbesc mult despre literatură. N-am înţeles niciodată excitarea care-i cuprinde în preajma târgurilor de carte. Sunt pur şi simplu înnebuniţi, îşi fac liste de cumpărături, îşi pun poze cu noile achiziţii, se bucură ca nişte copii în dimineaţa de Crăciun. Nu mai particip de multă vreme la astfel de evenimente, pentru că nu am de ce. Nu ţin să iau autograf de la nu ştiu ce scriitor şi nici să-l vad pe viu, că nu e meci de fotbal şi nici piesă pe teatru. Nu ţin nici să-mi cumpăr ultimele noutăţi cu 20% reducere faţă de librărie, pentru că le iau peste o lună de pe elefant cu 50% reducere (nu vreau să fac reclamă, că nu sunt plătit pentru asta, dar elefant e un exeplu bun în acest caz). Şi nici nu mă înghesui şi nici nu bat tot oraşul până la expoziţie şi nici nu plătesc bilet de intrare. Deci de ce toată această preocupare pentru târgurile de carte?

miercuri, 19 noiembrie 2014

Muzeul Prado

Intrarea la Muzeul Prado costă 14 euro, însă după orele 18 este gratis. M-am dus după ora 18 şi era o coadă infernală, drept urmare mi-am spus că nu are rost să mă umilesc alături de toţi calicii. M-am dus a doua zi şi am plătit 14 euro, nu am stat la coadă, nu a fost aglomerat, nu mi-a părut rău. Nu sunt un cunoscător al picturii şi recunosc că m-am dus din snobism să vizitez acest muzeu, ori poate din trufie deoarece se spune că Prado este emblematic pentru Madrid şi nu ai fost la Madrid dacă nu ai trecut şi pe la Prado. Alţii merg şi vizitează Stadionul Santiago Bernabeu, dar ce rost are să vizitezi un stadion gol? Ce să vezi?

Aşa profan cum sunt, Prado m-a copleşit prin frumuseţe. Am încercat să văd toate picturile în trei ore, timp probabil insuficient şi pentru a admira un singur tablou. Goya, Rubens, Velazquez, Caravaggio, El Greco ori Tiziano Veccelio, oameni care au ridicat pictura la rang de artă.

Cel mai mult mi-a plăcut un tablou ce înfăţişează judecata lui Paris, care trebuie să ofere mărul celei mai frumoase zeiţe şi are de ales între Afrodita (Venus), Arthemis (Diana) şi Athena (Minerva). Toate aceste mari zeiţe sunt dezbrăcate şi fiecare aşteaptă mărul. Sunt voluptoase, au forme apetisante, sunt grase pentru zilele noastre, dar ăsta era idealul de frumuseţe acum 500 de ani. Toate tablourile înfăţişează femei cu celulită, cu burta atârnând, dar sunt extrem de ispititoare. Un alt tablou frumos o înfăţişează pe Venus stând dezbrăcată în pat, iar un om cântă la pian şi se uită fix în vaginul zeiţei. Sexualitatea atinge cote maxime în unele tablouri. Multe tablouri sunt în serie, iar unul prezintă femeia îmbrăcată, celălalt nud. O combinaţie ciudată de tablouri, zugrăvesc o fată de 6 ani, foarte grasă, 70 kg, care a fost adusă la curtea regelui. În primul tablou este îmbrăcată, în al doilea este nud. În vremurile noastre cu siguranţă pictorul ar fi fost acuzat de pedofilie.

Scenele sexuale nu sunt totul la Prado. Vom vedea scene de război absolut magnific pictate, în tablouri imense. Scene biblice din Noul sau Vechiul Testament. Portrete de regi sau oameni cu funcţii. Scene din natură sau cu oameni din popor. Mi-a plăcut totul la superlativ. Nu mă sfiesc să spun că Prado este poate cel mai frumos loc din Madrid.

miercuri, 12 noiembrie 2014

Într-o dimineață

Cât am stat în Spania am fost setat pe ora României, așa că mă trezeam dimineața la 7, ceea ce la ei însemnă 6. Într-o dimineață eram deja afară la ora noastră 7:45, la ei 6:45. Abia se lumina de ziuă, iar eu căutam un loc unde să pot lua micul dejun. Pe stradă am întâlnit pâlcuri de tineri beți care cântau și vorbeau tare. Am întâlnit fete tinere singure împleticindu-se, cu o bere la cutie în mână. Râdeau singure pe stradă și ar fi fost o pradă ușoară pentru futut, ceea ce probabil își doreau. Mie îmi era foame, pentru că sunt obișnuit să iau micul dejun cu promptitudine. Pe străzile din Madrid dimineața sunt multe gunoaie și în unele locuri pute a urină. Am găsit un local deschis și am intrat. La mese era plin de spanioli, femei și bărbați, care beau bere la halbă și vin roșu din pahar cu picior. Vorbeau tare și râdeau zgomotos. Sâmbătă dimineață. La tejghea era un singur client, într-un impecabil costum bej, ținând o geantă diplomat pe scaunul înalt de lângă el. Era negru. Bea cafea dintr-o ceașcă aflată pe o farfurioară. Singurul om din local care nu consuma alcool. M-am alăturat lui, cerând un ceai și o budincă de cartofi cu ceapă. Barmanul nu înțelegea bine că vreau ceai, probabil nu mai băuse cineva ceai de multă vreme în localul său. Într-o zi Eufrosin Potecă, observând că beau ceai,  m-a întrebat: "De ce bei ceai? Ești răcit?". Am luat ceaiul și budinca de cartofi și m-am așezat lângă negru. După ce am terminat de mâncat și băut am dat să ies, dar am dat peste un grup ce abia intra în local. Erau amețiți de băutură. Un băiat m-a întrebat:
- Hola! Que tal?
- English please, i-am zis eu.
- Where are you from, my friend?
- Bucharest.
- O, Romania. Take care, my friend. Have a nice day.
Mi-a strâns mâna cu putere, apoi m-a îmbrățișat. L-am îmbrățișat și eu, după care am ieșit din pub. Negrul plecase deja.
Pe străzi începuseră să apară mașinile de la salubritate. În Madrid au un mod inedit de a face curățenie. Nu am văzut măturători, ci doar mașini tip cisternă, iar în spatele mașinii stă un om cu un furtun prin care curge apa cu mare presiune și astfel spală caldarâmul. Presiunea apei adună gunoaiele în grămezi, care apoi sunt luate și puse foarte frumos în pungi. Spaniolii sunt și ei nesimțiți ca românii și arunca gunoaiele pe jos, însă la ei se face curățenie cu mare simț de răspundere. Zilnic. Și cine face curățenia? Numai și numai negri, la fel de negri ca vânzătorii de genți. Acești africani care după înfățișare par desprinși din cărțile lui Chinua Achebe, spală cutiile de bere goale, ambalajele de la Burger King sau pișatul spaniolilor. Iată cum arată sclavagismul secolului XXI. Sunt curios ce era cu negrul la costum care bea cafea și unde s-a dus.

luni, 10 noiembrie 2014

Lume pestriță

Merg spre gara Atocha în speranța că voi găsi acolo negri cu genți. Pe drum mi se face foame și intru într-un bar de tapas, tapas însemnând gustare, foarte populare printre spanioli. În spatele tejghelei este un om și mă întreabă ce doresc, iar eu îi spun în engleză că vreau o bere și niște mâncare, ce vrea el să-mi dea. Îmi umple o halbă mare cu bere, apoi îmi cere numele și cu o voce poruncitoare îmi spune să mă așez la o masă în sală, urmând să mă strige el când e gata comanda. În Madrid toți chelnerii vorbesc răstit, au o grosolănie care îmi place. După câteva minute îmi tună numele și mă duc la tejghea, unde o femeie neagră ca abanosul îmi zâmbește, întinzându-mi o farfurioară pe care se află 4 chifle rumenite umplute cu jamon și câțiva cartofi gen chips, probabil făcuți în casă. Merge excelent această gustare cu berea. E plăcut modul asta al spaniolilor de a mânca ceva pe fugă.

Găsesc negri cu genți. Nu le admir mult și un negru ca noaptea mă ia în primire:
- Yes, sir. Good quality, sir.
- What is the price?
- 22 euro.
- It's too much. I'm not from Great Britain, or France. I'm from Romania. It's a poor country. I don't have money. Where are you from?
- I'm from Senegal.
- A, Senagal. Dakar.
- Ooo, do you know about Senegal?
- Yes, from football.
- I know Romania. Gheorghe Hagi.
Iată cum fotbalul este cel mai bun ambasador și doi oameni din țări diferite pot închega o discuție. I-am zis că-i dau 15 euro pe geantă, el a zis să-i dau 18 și i-am dat, deși puteam să o scot și mai ieftin, dar mi-a plăcut de el, că a vorbit frumos, plus că nu îmi place să mă târguiesc. Geanta e bună și pare trainică, nevasta s-a arătat mulțumită, plus că este o tradiție în Spania să cumperi o geantă fake de la acești africani.

În Plaza Espana am găsit negustori paraguayeni care vindeau eșarfe din kașmir. Au fost uimiți când le-am spus că Asuncion e capitala lor, am fost uimit când mi-au spus că Bucharest e capitala noastră. Sunt oameni pe lumea asta care cunosc foarte bine geografia elementară, iar în Madrid găsești adunați laolaltă oameni din foarte multe părți ale Mapamondului.

joi, 6 noiembrie 2014

În ziua de alegeri

Primul tur al alegerilor pentru președinte din 2014 m-a găsit la Madrid, capitala Spaniei. Sunt un om cu conștiință, așa că am căutat adresa consulatului pentru a putea vota. De dimineață am luat metroul pe Magistrala 1 și am mers 14 stații de la Tribunal la Miguel Hernandez, acesta din urmă fiind un mare poet spaniol, versuri de-ale sale împodobind pereții stației. În vagon, pe scaunele de vis-a-vis stăteau două femei care vorbeau în română. Cum și ele au coborât la stația Miguel Hernandez, am fost sigur că merg la vot așa că am strigat după ele: "Bună ziua! Mergeți la vot?", iar ele au răspuns afirmativ, așa că ne-am împrietenit pe loc și le-am urmat, ele știind bine drumul. Una din Alexandria, cealaltă din Roșiorii de Vede, de 14 ani lucrau în Spania. "Ce lucrați?", le-am întrebat, iar ele mi-au răspuns: "La munca de jos. Menaj în case. Ne-am băgat sclavi la spanioli.". Una avea facultate, lucrase la cadastru în Alexandria, dar văduvă și cu doi copii cum să te mai ajungi cu banii? "Pentru copii am plecat. Să-i țin la facultate.". Este grea munca în Spania, iar dorul de țară este mare. E greu printre străini. Mergem către consulat pe un pod care trece peste autostrada cu trei benzi ce duce spre Valencia. În fața consulatului este coadă, dar totul merge destul de repede. Niște oameni ne împart fluturași de reclamă la magazine din Spania care vând produse românești. Bere Ursus, smântână Napolact, cârnăciori bănățeni, crenwursti Aldis, apă minerală Borsec. O mică bucurie pentru românii de aici, prilej de aducere aminte despre cum era în țara lor. Votez, după care le aștept pe cele două femei și mai vorbesc cu ele. Vreau să-i cumpăr o geantă nevestei, rămasă acasă, și le întreb pe cele două despre negustorii negri care vând genți în centrul Madridului. Îi știam de când am fost la Barcelona. Pe un cearceaf, prinse cu sfoară între ele, au 10-12 genți. Atunci când vine poliția, printr-o simplă tragere de sfoară tot cearceaful cu genți se transformă în sac, iar negrul o ia la fugă cu sacul în spinare și poliția nu are ce să-i facă. Femeile prevăzătoare mi-au spus să am grijă pentru a nu fi păcălit când cumpăr geanta, iar apoi sfătuindu-se între ele au decis că e cazul să mă însoțească, pentru că ele oricum știu limba și îmi scot geanta la un preț mai ieftin. Chiar mi-au schimbat o hârtie de 50 euro în bani mai mici, pentru a nu mă afișa în fața negrilor cu mulți bani. Iar apoi, tot schimbând impresii cu cele două care se bucurau să audă pe cineva din România, am luat metroul și am coborât la Vodafone Sol, ieșind la suprafață în Puerta del Sol, care este piața centrală din Madrid. O piață unde se perindă sute de mii de oameni din toate colțurile lumii, inclusiv zeci de cerșetori, țigani din România, de care chiar îți este scârbă. Femeile mi-au spus să am grijă la aparatul foto pentru că umblă bande de hoți ukrainieni care îți taie geanta de la gât și nici nu simți. Fiind duminică la prânz piața era ultra aglomerată, dar fiind și multă poliție, negri cu genți dispăruseră. I-am căutat spre Opera și apoi în Plaza Mayor, iar apoi spre Callao, dar erau de negăsit. Femeia un pic mai în vârstă deja gâfâia de oboseală și mi-a spus că ea pleacă acasă, că are operație de bypass și trebuie să-și ia medicamentele. Și mi-a urat sănătate și mi-a spus că numără zilele până în august 2015 când iese la pensie în România și pleacă din mizerabila Spanie unde a crescut 5 nepoți ai altora, în timp ce a stat departe de proprii nepoți care nici măcar nu o cunosc. Am plecat cu cealaltă femeie spre Plaza de Espana și aceasta a scos un sandwich cu șuncă românească din geantă și mi-a dat să mănânc. Și mi-a povestit foarte multe și mi-a spus câte lacrimi amare se varsă aici și cât de greu câștigați sunt banii, departe de familie și de țară. Și ne-am plimbat pe Gran Via și am admirat arhitectura orașului și am vorbit de toate, iar la Plaza de Espana lângă monumentul lui Cervantes unde se strâng deobicei negri cu gențile nu era nimeni. Ne-am luat la revedere și ne-am pupat. Pentru trei ore am fost prieten cu două bătrâne amărâte care au ales calea străinătății de prea mult rău în țara lor, dar care totuși au mers la vot și speră la mai bine. Geantă nu am găsit, dar m-am gândit să mă duc la gara Atocha în ziua următoare, că poate găsesc acolo.