joi, 22 aprilie 2021

Viorel ILișoi - Strălucitor



 În 2021 am împlinit 42 de ani. Am cumpărat o sticlă de divin Kvint, 300 grame de Salam de Sibiu, niște ceafă de porc și câteva sticle cu vin de Segarcea. Am zis să fac o petrecere și l-am poftit și pe Eufrosin Potecă, care a acceptat bucuros. În ziua respectivă aceasta a intrat zâmbitor pe ușă și mi-a întins o pungă, s-a descălțat, și-a agățat geaca în cuier, după care mi-a luat punga din mână și a desfăcut-o, scoțând lucruri din ea, pentru a-mi prezenta cadoul. Întâi a scos o sticlă de vin de la podgoria Sarica-Niculițel, despre care a accentuat: "E de colecție!". Iar apoi a scos două cărți și a spus: "Mie mi-a plăcut foarte mult autorul ăsta. Uite, ți-a dat și autograf pe o carte.". A încheiat prezentarea cadoului, însă nevastă-sa a zis: "Păi nu-i arăți și cămașa?", însă Eufrosin a zis: "Da, ți-a luat nevasta o cămașă. Neinteresant!". Desigur, eu am apreciat cămașa, mai ales că era de la Peek & Cloppenburg și pe deasupra îmi venea bine. Dar să revenim la cărți, două cărți ale aceluiași autor, Viorel Ilișoi. Am inceput cu Strălucitor.


Pe prima pagină am un autograf de la autor. Scrie: "Pentru Gabriel, cu urări de la mulți ani, că puțini au și copiii". Foarte tare urare! Viorel Ilișoi este un ziarist, însă eu nu prea am citit presă la viața mea, așa că nu auzisem de el. Cartea e formată din capitole fără legătura între ele și prezintă momente din viața profesională și personală a ziaristului botoșănean, care a lucrat pe la diferite gazete din Botoșani, Iași sau București. Omul scrie excepțional, mi-a mers la inimă. M-am săturat de autori constipați, m-am săturat să caut înțelesuri secrete printre rânduri, mi-e greață de filozofie ieftină. Cartea lui Viorel Ilișoi este exact ce-mi trebuia, iar omul ăsta e tare rău. O combinație între Venedikt Erofeev (bea la fel de mult ca în Moscova-Petuski, dar din fericire la un moment dat se lasă de băutură complet), Sergei Dovlatov (un ziarist rus de la care am citit două cărți superbe) și Charles Bukowski (Viorel Ilișoi trăiește prin tot felul de locuri sordide, e mereu la limita supraviețuirii, face cu plăcere gazetăria, dar parcă într-o lume mizeră demnă de benzile desenate. Din păcate nu vorbește mai deloc despre femei. Mi-ar fi plăcut să scrie despre acest aspect.). Desigur la toată combinația asta, se adaugă o mare doză de originalitate. Ilișoi chiar e talentat și știe să se pună în evidență.


Mă întreb dacă cele povestite de autor sunt 100% reale. Unele chestii sunt pur și simplu halucinante. Ceea ce se petrece în povestea care dă titlul cărții, întrece orice așteptare. Apoi mai avem povești de pe la diverse reportaje, din Galați-ul lipsit de apă caldă și căldură, tot felul de întâmplări cu oameni ciudați sau interesanți, multă sinceritate din partea autorului care adesea se autoironizează, relatând cu mult umor unele aspecte ale vieții sale. 


Se găsesc pe youtube tot felul de emisiuni unde apare Viorel Ilișoi, inclusiv un reportaj pe care jurnalistul l-a realizat despre Maria Lătărețu (am urmărit reportajul ăsta cu multă vreme în urmă, fără să fi auzit de Ilișoi. Seamănă la voce cu Grigore Leșe. Chiar am crezut că documentarul e realizat de Leșe). 


Recomandare călduroasă această carte. Mulțumesc pentru cadou, Eufrosin Potecă!

vineri, 9 aprilie 2021

Grădinița de copii

 În 1958 se înființa, la Ploiești, Grădinița nr 29, într-o casă construită în anii '30. Aflăm de pe wikipedia că în acel an, în fruntea statului nostru se afla tovarășul Ion Gheorghe Maurer. Anul 1958, părinții își duceau copiii la grădinița cu program prelungit, iar apoi plecau liniștiți către fabrici și uzine, pentru a clădi comunismul. Oare în acele vremuri copiii mai plângeau diminețile când erau lăsați în grija tovarășelor educatoare? Sau mergeau cu bucurie în sălile de clasă, dornici de joacă ori avizi să învețe o poezie nouă? Erau diferiți față de copiii zilelor noastre? Nu știm. Copiii de atunci sunt acum bunici, iar unii dintre ei cu siguranță au trecut pe lumea cealaltă. Generații și generații de copii au intrat în această grădiniță, până când imobilul a fost măcinat de timp și ruina l-a cuprins. Astfel l-am găsit în anul 2021, aflat la o plimbare prin Ploiești [ În căutarea unei curți de pe Strada Praga unde în 2008 am băut câteva beri cu doi prieteni din lumea virtuală (Watson și Hades se numeau pe internet). Curtea și localul nu au mai fost găsite, semn că fie s-a desfintat cârciuma, ori poate faptul de care amintesc nici nu s-a consumat vreodată, ci a fost doar în mintea mea. Nici de cei doi prieteni nu mai știu nimic.]

M-a impresionat Grădinița nr. 29. Am făcut o poză. Scurgerea iremediabilă a timpului. Ce se alege din noi? Boală, ruină, moarte. Nimic.


 

 

joi, 8 aprilie 2021

Despre un film estonian

de Zori de Zi 

Am vazut aseara un film. Pe HBO. Am inteles ca face parte dintr-o selectie de filme europene, evident premiate la festivaluri. S-ar putea chiar asa sa se cheme sectiunea, gen “festivalul filmelor europene”.

Titlul acestui film este cel mai nepotrivit titlu pe care ar fi putut sa il aiba, dar inteleg de ce, pentru ca se porneste de la o asa-zisa intriga. Sau cel putin asa incerc eu sa il justific. Filmul se numeste ‘’Adevar si dreptate’’ (‘Truth and Justice’ in engleza). Sau sa fie oare pentru ca personajele din el asta incercau sa faca, sa traiasca in adevar si dreptate? Him…

Mai tineti minte motivul comuniunii omului cu natura de la limba romana, atunci cand studiam opere literare ale autorilor nostri, fie ei poeti, scriitori ori dramaturgi sau poate culegatori de folclor? Ei bine, aceasta tema este undeva pe fundalul acestui film. Si arata bine. Avem o imagine de film la superlativ. Decorurile naturale in care se petrece actiunea sunt superbe. Dar cum altfel poate fi natura? Undeva in nordul tarilor baltice, desi ne-am gandi direct la o padure…tocmai mi-am dat seama ca apare si o problema de mediu – infiltarile de apa si ploile care lasa in urma apa care nu se scurge, zonele mlastionoase, acolo unde candva fusese o padure straveche de molizi falnici acum sunt terenuri arabile. 

Asa cum am vazut eu filmul, el este despre iubire, despre dorinta de a apartine si sensul vietii omului.

Este despre conflictul dintre generatii, despre sanatatea mentala, despre cat de grea poate fi viata uneori, de cat de grea este munca. Despre cum este sa nu existe un sistem de sanatate sau sa nu ai acces la el, despre educatia emotionala si rolul absolut de netagaduit sau stramutat al bisericii in viata omului – aici in special acela de judecator si partinitor al adevarului si dreptatii, despre diferentele de gen, despre abuzuri fizice si mai ales cele emotionale. Despre natura si ciclurile ei, face chiar si putina educatia financiara – asta cam in doua cadre si in general despre consecintele lipsei de educatie de orice fel si mai ales ale lipsei de iubire, este despre adaptare si inadaptare, despre adecvare si inadecvare, despre stereotipuri. Este despre familie si radacini, despre viata, nastere, tinerete, boala, batranete, moarte, saracie, bogatie.

Temele universale inca de la inceputul omenirii, probabil. 


Pentru mine, acest film este despre inceputuri. De aceea, consider ca este filmul cu cel mai nepotrivit titlu. Dar poate ma insel.