luni, 30 decembrie 2013

Chateau Le Bernet

La sfârşit de an doresc să mulţumesc tuturor cititorilor acestui blog pentru faptul că m-au urmărit, dar mai ales celor ce au comentat şi au particpat interactiv  alături de mine la acest proiect. La mulţi ani tuturor şi numai bine în noul an. Şi pentru că Nopţi şi Zile nu este un blog comercial în care se fac postări doar pentru a fi făcute şi pentru a câştiga bani, să vorbim şi despre altceva.

Din nou la Lidl. Nevasta mea aruncă în coş jucării şi haine pentru cel mic fără a ţine cont de preţuri. Păi dacă e aşa, hai să fac şi eu o aroganţă. Cumpăr un vin de 35 de lei, Chateau Le Bernet. Bordeaux, vin premiat. Ajung acasă şi scot paharele de cristal primite de la naşul Eufrosin. Beau vin de 35 de lei într-o zi normală şi mă simt bine. Pe sticlă scrie "Graves". Asta înseamnă "morminte" în limba engleză. Probabil că acest vin te bagă în mormânt. Îmi amintesc melodia celor de la The Smiths, Pretty girls make graves. Apoi îmi amintesc o altă melodie, ascultată în copilărie. D'aia de talcioc. La refren spunea aşa: "Cine îmbătrâneşte omul? Ţuica, vinul şi cu romul. Băuturile spirtoase şi femeile frumoase.".

Vinul acesta franţuzesc este un cupaj de patru vinuri. Beau din el şi de fiecare dată are alt gust. La început mi se pare slab, apoi din ce în ce mai tare. Este un vin mişel, uşor-uşor te fură. Îţi face poftă de mâncare, de vorbă, ca apoi să ţi se facă somn. Aşa sunt vinurile roşii. Dar a fost bun. La trezire fără durere de cap şi cu mintea mai limpede ca deobicei.


marți, 24 decembrie 2013

Markus Zusak - Hoţul de cărţi

O poveste foarte frumoasă ce se petrece în Germania nazistă. Cine este naratorul? Moartea! Începe cu 1939, în trenul care o duce pe Liesel Meminger spre un orăşel aflat în apropiere de Munchen, unde va fi preluată de părinţi sociali. Liesel are 10 ani. Fratele ei mai mic moare în tren, Moartea vine să-l ia şi atunci face cunoştinţă cu Liesel pe care o va întâlni şi cu alte ocazii. În acelaşi an, la 1 septembrie, naziştii invadează Polonia şi începe Al Doilea Război Mondial. Pe lângă istoria mică, cea a personajelor din micuţul orăşel unde se va stabili personajul nostru, cartea urmăreşte şi istoria mare, felul în care nemţii de rând au trăit respectiva perioadă. Mi-am amintit de filmul Das Boot regizat de Wolfgang Petersen în 1981, care prezintă războiul prin ochii nemţilor. Ne-am învăţat să vedem acest război din perspectiva americanilor sau britanicilor şi să-i considerăm pe nemţii de rând drept lupi răi. În timp ce războiul este în plină desfăşurare, iar Moartea are o grămadă de treabă, Liesel devine un adevărat hoţ de cărţi (începe până să ajungă la familia adoptivă; fură Manualul groparului). Asta deşi la început habar nu are să citească. Dar iubeşte cuvintele şi cărţile. Uşor, uşor le va putea citi, ajutată de tatăl adoptiv, un zugrav-acordeonist extrem de sufletist. În principal fură cărţi din biblioteca primarului, într-o conjunctură foarte interesantă. Citeşte orice, chiar şi Mein Kampf. Zece capitole, zece cărţi şi o grămadă de întâmplări ce fie m-au făcut să zâmbesc, fie m-au întristat teribil. Cartea este scrisă într-un mod nemaiîntâlnit, spectaculos, modern. Markus Zusak ne oferă un roman rafinat, o carte pretenţioasă dar uşor de citit, plină de scene memorabile şi multe surprize. La începutul anului 2014 va apărea ecranizarea romanului.

Iată o scenă memorabilă din carte! Îl avem pe Rudy Steiner, un băiat din vecini, cel mai bun prieten al lui Liesel. Este fascinat de Jesse Owens, atletul de culoare care a câştigat 4 medalii de aur la Jocurile Olimpice, Berlin 1936. Rudy Steiner se vopseşte pe corp cu cărbune şi merge într-o noapte pe stadionul local, unde îşi închipuie că este Jesse Owens care aleargă în cursa de 100 metri. Aleargă prin noroiul de pe pistă, crezându-se pe Stadionul Olimpic din Berlin, plin cu spectatori ce-l aclamă, îşi comentează evoluţia, iar la final chiar simte o panglică imaginară ce i se rupe de piept, pe linia de sosire.

Sunt multe personaje excepţionale în această carte complexă şi inteligentă. O recomandare foarte, foarte călduroasă. Citiţi-o şi abia apoi mergeţi la film.

sâmbătă, 21 decembrie 2013

La cinema în mall

Evit mallurile. Sunt pline de puşti cordiţi care cheltuiesc aiurea banii părinţilor, de piţipoance, de tot felul de găozari. Mallurile sunt concepute pentru a stoarce bani. Vând haine scumpe cu nimic mai presus de hainele Livergy, Esmara şi Lupilu de la Lidl. Vând produse de tip fast-food pe care le vei mânca alături de mii de oameni, într-o sală de mese uriaşă. Am mai discutat pe acest blog despre proiectul lui Ceauşescu de a face cantine populare în fostele circuri ale foamei. Capitalismul i-a îndeplinit visul.

Evit mallurile, dar am vrut să merg la film, la Hobbitul. Nu înţeleg un obicei social în sala de cinema. De ce lumea trebuie să ronţăie ceva în timpul filmului? Majoritatea oamenilor din sala de cinema mănâncă ceva şi beau sucuri carbo-gazoase. Mă deranjează acest zumzet colectiv. Este un obicei foarte tâmpit împrumutat de la americani. Americanii-s de vină, futu-i în gură să-i fut. Ultima tendinţă la cinema este să mănânci nachos. Floricele mănâncă doar săracii sau neavizaţii. Nachos e fiţa acum. Adică chipsuri din porumb servite cu sos de brânză sau sos iute. M-am uitat de curiozitate pe lista de preţuri de la cinematograf. O porţie de nachos şi un suc costă 22 de lei. Trebuie să fii tâmpit să dai banii pe aşa ceva.

marți, 17 decembrie 2013

12 întrebări despre cărţi

Leapşa blogeristică. Un fel de completare de oracol din vremurile ciclului gimnazial, începutul anilor '90. Acum pe teme literare. Preluare de pe blogul Andreea Iulia Toma şi de la un comentariu al tovarăşului Ionescu de pe acel blog. Aş vrea să continue această leapşă Eufrosin Potecă. Nu are blog, dar poate lăsa un comentariu la mine pe blog.

1. Prima amintire cu mine citind
Am început să citesc de mic, dar nu mai ştiu cu ce am început. Am să amintesc la această rubrică o carte excepţională primită de la bunicul Florin pe data de 10 octombrie 1987 (Are dedicaţie şi data pusă. Mai scrie că îmi este dăruită mie, căruia îi plac atât de mult poveştile şi a epuizat toate celelalte cărţi. Aveam 8 ani pe atunci şi cred că peste 30 de cărţi cu poveşti). G. Dem. Teodorescu - Basme Române. Editura pentru literatură - 1968. Ediţie îngrijită, prefaţa şi rezumate în limba franceză de Stanca Fotino.
 
2. Prima carte pe care am citit-o şi recitit-o
Nu punem la socoteală cărţile de poveşti. James Clavell - Changi. Până la vârsta de 12 ani am citit-o de 3 ori. 

3. O carte pe care fiecare copil ar trebui să o citească
Nikolai Nosov - Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi

4. Locul meu preferat de citit
Canapelele Ikea. 

5. Accesorii obligatorii în timpul lecturii
Nu am.
 
6. Numărul cărţilor de pe lista mea de lecturi viitoare.
peste 100
 
7. Ultima carte pe care am primit-o sau cumpărat-o
Adam Johnson - Povestea lui Jun Do
 
8. O carte care mi-a schimbat viaţa în vreun fel
Cărţile lui Radu Anton Roman.
 
9. O carte care îmi place, dar care pare să nu placă nimănui
Nu există aşa ceva. Mă încumet totuşi la un titlu. O carte care mie mi-a plăcut, dar multă lume ar fi scârbită citind-o. Pedro Juan Gutierrez – Regele Havanei. Am scris câteva cuvinte aici.
 
10. O carte care nu-mi place, dar pe care toată lumea pare să o iubească
Florian Filip - Degete mici (Am citit o grămadă de recenzii favorabile, însă eu nu am putut citi din ea mai mult de câteva pagini)

11. O carte care mă intimidează
Thomas Mann - Muntele vrăjit. E aşa de groasă şi am impresia că e scrisă greoi, aşa că mi-e frică să mă apuc de ea. Doar o privesc în bibliotecă din când în când. Îi invidiez pe Toru Watanabe şi pe Oana că au avut curajul să citească această carte.
 
12. Trei dintre scriitorii mei preferati
Cinghiz Aitmatov, Charles Bukowski, Yasunari Kawabata

luni, 16 decembrie 2013

Pizza buna Sibiu

Intuiţi de ce am ales acest titlu plat. Bineînţeles. Pentru a atrage vizitatori din Google. Mulţi oameni merg la Sibiu şi doresc să mănânce o pizza bună. Dar să citim întreaga poveste. Să vedem şi câteva poze.

Am plănuit o excursie la Sibiu, iar înainte m-am interesat de restaurante bune în oraş. Mi-a atras atenţia Taiji, un restaruant chinezesc. Citisem o cronică favorabilă pe siteul brylu.ro. Am notat adresa în GPS, Bulevardul Victoriei nr 34, aşa că după o vizită prin Păltiniş, am ajuns exact în faţa localului. Înfometat. Am găsit lacăt pe poartă şi nicio urmă de om după gard. În cutia poştală erau pliante de la Metro, neridicate. Am reuşit să zăresc pe unul dintre ele adresa. Bulevardul Victoriei nr 34, Sibiu. Deci eram unde trebuie. Văd un popă pe stradă. Mă duc să-l întreb ce se întâmplă. Popa, omul lui Dumnezeu, mi-a răspuns foarte amabil. Mi-a vorbit cu har.
- Bună ziua, părinte! Sunteţi de pe aici?
- Bună ziua! Da. Cu ce vă ajut?
- Spuneţi-mi, aici nu era un restaurant chinezesc?
- Ba da. Un restaurant foarte bun. Dar s-a închis astă primăvară.
- Pfuu. Ce păcat. Am venit special din Bucureşti ca să mănânc aici.
Îi părea rău şi popii. Se gândeşte puţin, apoi mă întreabă:
- Şi vreţi să mâncaţi undeva bine, nu?
- Păi da.
- Domne, mergeţi în jos pe prima la dreapta şi o să vedeţi o biserică. Noi aici îi spunem Biserica din groapă. Şi cum vă uitaţi la ea o să vedeţi un restaurant cu pretenţie. Foarte bine se mănâncă acolo. Restaurant Cardinal.
- Mulţumesc mult. Acum mă duc. Sănătate! La revedere!
- Doamne ajută!
- Doamne ajută!

Aşadar cobor pe Strada Justiţiei până în dreptul bisericii, pe care o şi pozez. Să vedem poză cu biserica, lângă care este un cimitir.


Lângă cimitir este pensiune şi restaurant Cardinal. Cu sufletul plin de bucurie intru în local, dar un chelnăr cu zâmbetul pe buze mă întâmpină cu următoarele vorbe: "Ne pare rău, dar nu mai sunt locuri". Popa a avut dreptate se pare, aici chiar se mănâncă bine. Ce tristeţe mă apasă. Mă simt învins. Iată că se îndeplineşte ceea ce spunea nevastă'mea. Nu e mâncare, dar sunt bani. Am 400 de lei în buzunar, dar ce să fac cu ei dacă nu am de unde cumpăra mâncare? Urc dealul înapoi, iar nevastă'mea zăreşte firma unui alt restaurant. Se numeşte La Maria. Pe uşă sunt afişate tot felul de reclame care denotă preţurile ieftine din această cârciumă. Să vedem poză cu afişele de pe uşa localului La Maria.

Se pare că este un local unde servesc masa (cui?) studenţii. Ne gândim că ăsta e genul de local unde ia masa Piskeshu. Deşi Piskeshu nu este student. Coborâm treptele spre un subsol. Suntem primiţi. Comandăm pizza. Costă 16 lei. Este deosebită. Nu greşesc dacă o includ în top 10 pizze servite în viaţa mea. Să vedem poză cu pizza şi să punem punct acestei poveşti. Localul se află pe Strada Zaharia Boiu. Dacă eventuali oameni veniţi din google citesc această poveste şi merg la Restaurantul La Maria pentru a mânca o pizza, să-mi lase şi mie un comentariu.


luni, 9 decembrie 2013

La Autoservire

Iau masa cu nevastă'mea la Autoservirea Cartoful Împănat. În incinta Auchan Militari. Mâncăm câte un meniu la superofertă cu 9,99 lei. Cartofi prăjiţi+şniţel de pui+salată de varză albă. Privim la luminiţele de Crăciun care împodobesc tavanele, bucurându-ne în sărăcia noastră de bucatele puse în farfurii de plastic de unică folosinţă. Împărţim o Mirinda. Costă 4 lei şi ni s-a părut scump să cumpărăm două, aşa că bem pe rând din sticlă, aruncând priviri acuzatoare unul către celălalt. Avem grijă să bem în mod egal, nu care cumva celălalt să bea mai mult. Într-un final terminăm masa, iar eu deschid un subiect de conversaţie.
- Nu putea să facă şi Ceauşescu aşa? Să mănânce lumea la cantine d'astea tot ce vrea?
- Păi atunci erau bani că nu era mâncare. Acum lumea mănâncă pe credit. E mâncare că nu mai sunt bani.
- Cum adică?
- Păi cum ai fi tu dacă n-ar exista Lidl*?
- O, cu mulţi bani.
- Dar dacă nu ai avea maşină?
- Cu şi mai mulţi bani.
- Păi vezi?
- Da. Aşa e.
Îmi bag pula în ei de bani. Să fie răsfăţ în seara asta. Mă duc şi cumpăr încă o sticlă de Mirinda. O bem împreună, frăţeşte. Ne-am săturat cu 28 de lei. Mai ieftin de atât e doar la cantină socială.

În drum spre ieşire mă gândesc că mi-ar fi plăcut să mănânc într-un restaurant de gară. Ca restaurantul lui Fănică din Medgidia, oraşul de apoi. Şi mai ales ca localul din pelicula Gară pentru doi.

* În ultima vreme am dezvoltat pasiunea de a cumpăra tot ce apare la Lidl. Mâncare semipreparată cu specific, haine de copii şi adulţi, încălţăminte, jucării, scule. Luni şi joi dimineaţă la 7:55 sunt în faţa unui Lidl oarecare, îmbulzindu-mă alături de alte persoane păcălite de marketingul agresiv al acestei companii. Sunt la Moreni? Merg la Lidl Moreni. Sunt la Slatina? Merg la Lidl Slatina. Am o hartă completă a magazinelor Lidl din România. Am ajuns să consult siteurile Lidl din Slovacia şi Polonia pentru a compara preţurile cu cele de la noi. Ştiu că în Polonia au băgat bere Budweiser la cutie de 0,5. Cu doar 2,22 zloti. Chilipir!

joi, 5 decembrie 2013

Înţelegerea muzicii

La sfârşitul anilor '90, ameţit de mirajul capitalismului, taică'miu, inginer strălucit, îşi ia un al doilea job. Un job de noapte. Distribuitor de presă, angajat al unui patron bulgar. La volanul unui Peugeot 106 transporta ziare şi reviste de la tipografie către vânzătorii de la tarabă. N-a rezistat foarte mult din pricina oboselii, însă banii din acea perioadă ne-au prins foarte bine. În cele din urmă a rămas doar cu slujba de zi.

Într-o dimineaţă mi-a lăsat pe birou o revistă cu cd, lucru foarte rar pe atunci pentru că abia apăruseră sculele care puteau reda cd-uri. Eu din fericire aveam o combină muzicală NEI şi puteam asculta cd-uri. Primul meu compact disk a fost Roxette - Best Ballads. Revista lăsată de taică'miu era într-o limbă străină, aşa că nu i-am dat atenţie. Iar cd-ul aferent avea o copertă de o culoare foarte urâtă pe care scria cu alb: PINK FLOYD Double Hits Collection - Part One. Partea a doua probabil sosea cu altă revistă. Nu am intrat niciodată în posesia ei. Pe spatele carcasei erau înşirate cele 14 melodii după cum urmează:
1.Time
2.Shine On You Crazy Diamond
3.Summer '68
4.Careful with that axe, Eugene
5.The Great Gig in The Sky
6.The Here's Return
7.Tack it back
8.One of these days
9.Ibiza Bar
10.Have a cigar
11.Point Me at The Sky
12.Free Four
13.St. Tropez
14.The Scarecrow

Nu aveam vârsta majoratului pe atunci. Am introdus discul în combină şi am dat play. Am ascultat câteva piese care nu mi-au spus absolut nimic, aşa că m-am lăsat păgubaş. Chiar nu îmi plăcea muzica respectivă. Pe atunci cunoşteam doar piesa Another brick in the wall. De la un generic al televiziunii Soti. Am găsit cd-ul zilele trecute, deci după mai bine de 15 ani. L-am ascultat cap-coadă cu mare plăcere. La cd-playerul din bucătărie. În timp ce găteam jambalaya de porc. Ce rău îmi pare că pe cd nu sunt piese precum Echoes sau Set the controls for the heart of the sun. Poate sunt pe cd-ul ce conţine partea a doua. Dar eu nu îl am.

Am doi prieteni. Pe Ionescu şi pe Eufrosin. Când vorbesc cu ei îmi dau senzaţia că ascultă Pink Floyd de la 14-15 ani. Nu cred că este posibil acest aspect. Un copil de 14-15 ani nu este capabil să înţeleagă o asemenea muzică. Floyd înţelegi bine abia pe la 25 de ani şi poate nici atunci. Dar ei doi sunt trufaşi, susţinând că ascultă din fragedă pruncie o asemenea muzică. Cel mult la 14-15 ani ascultau Peter Gabriel (Ionescu) şi Scorpions (Eufrosin).

luni, 2 decembrie 2013

Haruki Murakami - Tsukuru Tazaki cel fără de culoare şi anii săi de pelerinaj

Să-l citesc pe Haruki Murakami este ca şi cum aş merge la un restaurant bun unde comand cele mai fine mâncăruri. Este o bucurie deplină a simţurilor pentru care mă pregătesc înainte şi pe care o aştept cu nerăbdare. Totuşi, oricât de bună ar fi mâncarea, la un moment dat te saturi de aceleaşi feluri şi eşti un pic plictisit când vezi că meniul nu are noutăţi, însă apreciezi în continuare calitatea. Cam asta simt după ce am citit 14-15 cărţi ale acestui japonez, iar noua sa carte este similară cu precedentele, folosind fix aceeaşi reţetă. Limbaj simplu, întâmplări banale întretăiate de întâmplări de domeniul SF-ului, mistere neelucidate, referiri la muzică bună, descriere a mâncărurilor, personaje însingurate şi neîmpăcate cu propriul destin. Bineînţeles că finalul nu rezolvă multe din întrebările de pe parcurs, pentru că nu citim romane poliţiste ci romanele celebrului Murakami, iar ăsta este stilul său. Dacă această carte scrisă în 2013 ar fi fost prima pe care o citeam de la Haruki Murakami, cu siguranţă aş fi exclamat: "Oau! Senzaţional!", dar aşa am rămas doar cu plăcerea şi destinderea pe care mi le oferă o carte bună, o carte ce nu mi-a oferit nicio surpriză, o carte despre care am ştiut de la început că are să îmi placă.

Anii '90, un oraş de provincie din Japonia. Cinci tineri la liceu (trei băieţi şi două fete) formează o gaşcă de prieteni foarte buni. Patru dintre ei au nume de culoare (Albastru, Roşu, Neagra, Dalba), doar Tsukuru Tazaki nu poartă numele niciunei culori şi se simte cumva trist şi diferit de ceilalţi patru. [I-am povestit soţiei asta şi m-a întrebat dacă nu mi se pare o asemănare cu Mă numesc Roşu, cartea lui Orhan Pamuk. Nu, nu cred că este vreo asemănare. Oricum cartea turcului este cu vreo 5 clase peste cartea niponului.] Vine sfârşitul liceului, iar cei patru cu nume de culoare rămân în oraşul natal unde urmează facultatea, doar Tsukuru Tazaki pleacă la Politehnica Tokyo, pentru că el e pasionat de gări şi vrea să ajungă inginer. Dar vine în vacanţe acasă la prietenii lui cu care se simte bine în continuare. Asta până în vacanţa din anul II, când niciunul din cei patru nu doreşte să-l mai vadă sau să-i mai vorbească. Nu se ştie de ce şi nici Tsukuru nu-şi poate explica, deşi problema îl macină foarte rău. Iată că în prezent au trecut aproape 20 de ani şi nu şi-a mai văzut prietenii. Are o iubită drăguţă (probabil cu păr pubian des, pentru că este japoneză) care-l pune să-şi revadă prietenii. Cam aşa începe acest roman, care se va citi dintr-o suflare. Foarte plăcut, ca orice carte a lui Murakami. Îl recomand cu mare căldură.

Am rămas cu multe semne de întrebare după această carte, evident. Unde a dispărut Haida? Ce era în săculeţul pianistului? Cine avea 6 degete la mână? Olga era rasă la păsărică? Murakami a primit bani de la Lexus pentru reclamă?

miercuri, 27 noiembrie 2013

A change is gonna come

Când am împlinit 33 de ani m-a sunat Eufrosin Potecă şi mi-a spus că la această vârstă a murit Iisus Hristos şi trebuie să fiu foarte atent. Pe Sam Cooke nu l-a sunat nimeni să-l avertizeze la 33 de ani, aşa că la această vârstă a murit. Împuşcat într-un motel din Los Angeles, California. Un cântăreţ pe care îl apreciez foarte mult, autor al celebrului hit Wonderful World. O voce extrem de plăcută. Totuşi melodia mea preferată de la Sam este A change is gonna come. Piesa mi se pare puternică, sentimentală, dramatică. Orchestra din spate îl scoate şi mai mult în evidenţă pe interpret. Recent am descoperit un cover al piesei care cel puţin o egalează. Coverul lui Otis Redding. Otis oferă mai multă putere piesei, mai mult dramatism, iar partea instrumentală o întrece pe cea a piesei interpretate de Sam. Otis Redding a murit la 26 de ani în accident aviatic.

marți, 26 noiembrie 2013

Mediocritate

În timp ce gătesc, la bucătărie, ascult muzică clasică. Aidoma personajelor lui Murakami. În seara asta e Dvorak, String Serenade in E Major, Op. 22, cu alte cuvinte serenada în Mi Major pentru coarde. Nu mă pricep la aceste detalii tehnice şi nu cunosc nici compozitorii, dar nici nu ascult muzică clasică din snobism. Îmi place. Mă relaxează în bucătărie. Încerc să pregătesc o cină care să semene cu ceva de lux. Am brânză cu mucegai şi piper verde de la Lidl. O asociez cu un vin roşu sec portughez cumpărat cu 17,99 tot de la Lidl şi o baghetă franţuzească de pâine albă. Produse ieftine cu pretenţie pentru clasa de mijloc a populaţiei. Sunt bune la gust. Mediocritate. Un pic mai sus faţă de sărmanii care mănâncă tocăniţă de cartofi la cină, mult mai jos decât cei care servesc un foie gras autentic. Pentru felul doi prepar la wok purcel cu ciuperci şi usturoi. Garnitura este orez Basmati. Tot de la Lidl, 39,99 lei un sac de 4,5 kg. De atâta bucurie gesticulez şi răstorn sticla de vin. Lichidul de culoarea sângelui lui Hristos se îmbibă în pijama. Copilul râde de mine. Nevastă'mea adoptă atitudinea de "nu-i nimic, asta ţi-e mintea.". Asta e cina noastră de marţi. Ne-au mai rămas bani chiar şi de o cola la un litru. Mediocritate, după cum spuneam.




luni, 25 noiembrie 2013

Cu autobuzul

N-am auzit de Simona Tache până când odată am observat pe blogul meu vreo 500 de vizitatori/zi în plus, toţi veniţi de pe siteul dumneaei. Am accesat respectivul site aflat în statisticile blogului meu şi am sesizat că Simona Tache îmi făcea reclamă. Cineva îi recomandase blogul meu, iar Simona Tache avea un link către povestea cu amintirile unui copil gras. Erau laude pe acolo. M-am bucurat. M-am interesat cine este Simona Tache. Am observat că a lucrat sau lucrează la Academia Caţavencu. Citeam acest ziar în urmă cu 20 de ani când era cumpărat cu regularitate de tatăl meu. De fapt citeam o singură rubrică, care mă distra la culme. Rubrica se numea "Nuţi spaima constituţii". Dar nu are importanţă. Important este că Simona Tache a auzit de mine înainte să aud eu de dumneaei. Din acel moment i-am citit blogul. Nu cu regularitate, dar destul de des. Câteodată i-am mai trimis şi scrieri de-ale mele pe mesaj privat facebook. Într-o zi Simona Tache şi-a pus pe facebook poze din tinereţe, autointitulându-se Bambi. I-am lăsat un comentariu şi i-am spus că Bambi este mascul. M-am gândit că se referea la celebrul căprior din filmul lui Walt Disney. Dar poate se referea la trupa ce a dat lumii celebrul hit "Doi ochi căprui.".

Totul a decurs normal până când într-o zi Simona Tache a călcat într-o gumă de mestecat aflată pe podeaua unui autobuz. A povestit acest fapt pe blog şi a pus linkul şi pe facebook. Văzând asta mi-a venit să fac o glumă, nu tocmai bună, ce-i drept. Am comentat pe facebook următoarele cuvinte: N-am crezut că un om de valoarea Simonei Tache circulă cu autobuzul. Să circuli cu autobuzul e ca şi cum te-ai îmbrăca de la second hand. Sigur, o glumă în stilul meu cu care prietenii mei sunt obişnuiţi. Ei ştiu că eu circul cu mijloacele de transport în comun. Simona Tache nu a ştiut acest lucru şi fiind foarte supărată a postat comentariul meu ca un subiect separat pe facebook (nu mi-a dezvăluit şi numele), îndemnându-şi prietenii să îmi răspundă în locul dumneaei. Nu ştiu de ce a făcut acest lucru. Poate pentru că epuizase subiectele pe seara respectivă şi dorea să atragă cu ceva pe fanii dumneaei. Nu are importanţă. Importante sunt comentariile ce au urmat.

Comentarii pline de ură, frustrare, răutate. Comentarii jignitoare. Comentarii făcute de lupi moralişti. Noi românii suntem atoateştiutori şi ne erijăm în sfătuitori plini de înţelepciune gata să ajute oricând un prieten. Simona Tache a fost ajutată de prieteni cu multe comentarii. Spune-mi ce prieteni ai ca să-ţi spun cine eşti! Hai să vedem ce au spus prietenii Simonei Tache. Spicuim:
* N-am crezut ca poate exista un asemenea prost. (7 likeuri)
dutebainplm...asta e singurul raspuns care il ajuta.in viata. (9 likeuri)
* eu as da sa se faca puscarie pentru prostie de gradu' asta ! (niciun like)
* de ce i-ati sters numele? Dati numele ghiorlanului...( 2 likeuri)  (numele meu pe facebook este Gabriel Locomotiva, iar blogul meu este acesta, Nopti si Zile, pe domeniul blogspot pentru că nu îmi trebuie domeniu plătit. nu fac bani din blog. acum că îmi cunoşti numele ce îmi faci?)
Celui care a scris acest mesaj:-împuscă-te!
* Să comentezi aşa cum a comentat cocalarul e ca şi când ai fi umblat la şcoală în clasa întâia până a murit învăţătoarea. (1 like)
 * Exista tulburari penbtru care momnentan nu exista tratament. Cand vad asemenea specimene, imi spun ca in definitiv existenta lor nu este un exercitiu in inutilitate - sunt un exemplu negativ perfect (Nu faceti ca EI!) si prin raportare la ei ne dăm seama că suntem mai buni decât credeam... Nu merită să îi arăţi că îl bagi în seamă!

Găsiţi toate comenturile la subiectul respectiv, în profilul Simonei Tache, pe 21 noiembrie 2013. Sigur, au fost şi comentarii amuzante, unele persoane părând să ştie de glumă. Cineva chiar a spus: "poate era doar sarcasm". Am explicat într-un comentariu, tot la subiectul unde făcusem comentariul ce a stârnit asemenea reacţii, despre faptul ca era doar o glumă. Nu mai ştiu ce am scris, cred că am dat un exemplu din Belgrad, unde am călătorit cu autobuzul, că acesta avea bandă proprie. Comentariul mi-a fost şters. După jumătate de oră l-am văzut pus înapoi, dar am şters eu şi comentariul respectiv şi cel despre care am vorbit aici. De ce am scris toate astea pe blog? Aşa, pentru că poate îmi citesc blogul cei care m-au jignit şi îşi revizuiesc comentariile. Poate gândiţi prea repede şi luaţi decizii drastice greşite. Împuşcă-te? Puşcărie? Cocalar? Ghiorlan? Hmm. Nu e prea mult? Dumneata ce zici, Simona Tache?

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Graeme Simsion - Proiectul Rosie

O carte nu doar savuroasă, comică, romantică ci şi inteligentă. Scrisă la persoana întâi din perspectiva unui bărbat de 39 de ani, om de ştiinţă în domeniul geneticii, suferind de Sindromul Asperger (boală despre care am aflat în premieră absolută citind aceast roman). Personajul nostru nu are sentimente, îşi respectă la secundă programul, nu ştie să se comporte în societate, are o sumedenie de ciudăţenii, dar şi de plusuri pe care eu personal sunt invidios. De exemplu se pricepe la vinuri şi nu de puţine ori face alegeri excepţionale în acest domeniu. Se aduc în atenţia cititorului câteva soiuri de vin şi este normal ţinând cont că scriitorul este născut în Noua Zeelanda şi locuieşte în Australia. În ultima vreme aceste ţări sunt fruntaşe la vinuri bune. Acest sociopat îşi doreşte o nevastă şi crede că o poate obţine printr-un chestionar de 16 pagini cu întrebări care de care mai tâmpite. Dintr-o eroare dă peste Rosie, o femeie frumoasă dar total opusul a ceea ce cauta el. Rosie îşi caută tatăl şi are nevoie de un om care ştie să citească ADN-ul. Va urma o serie întreagă de întâmplări ce-l vor amuza copios pe cititor, ţinându-l lipt de carte. Se va naşte oare o poveste de dragoste între cei doi?  O carte la fel de interesantă ca cea a lui Mark Haddon, O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii. Despre Proiectul Rosie am aflat de pe blogul fructitza. În schimb îi recomand cartea lui Haddon.

Cartea asta nu doar mi-a plăcut, dar m-a făcut să rămân cu un vis, ori proiect. Nu ştiu încă cum să-i spun. Îmi doresc să ajung la restaurantul Momofuku Ko din New York şi să mănânc un prânz de 175$ sau o cină de 125$. Personajul romanului declara că acolo a servit cea mai bună mâncare din viaţa lui. Iată şi un filmuleţ cu autorul. Are bibliotecă Billy exact ca a mea. 

joi, 21 noiembrie 2013

Mostre

- Vă invit să gustaţi noua brânză de vaci, acum cu mult mai mult lapte, îmi spune o tânără înaltă şi semi drăguţă într-un hypermarket.
- Nu, mulţumesc! Ţin post, mă scuz eu.
Sunt foarte mulţi astfel de promoteri în ultima vreme. Îţi oferă diverse chestii ca să guşti. N-am luat niciodată de la ei. Mi-e silă de cum vor să îndoctrineze oamenii cu produsele lor şi mai silă îmi este de cei care gustă fără nicio intenţie de a cumpăra. Am văzut pensionari mâncând două-trei budinci de amidon produse de o celebră firmă argeşeană. Oameni care stăteau la coadă ca să primească o mostră de cafea în pahar de plastic. Persoane care se îndeasă cu bucăţele mici de salam puse pe scobitori. Îi tentează senzaţia de gratis, chiar dacă este ceva de domeniul micro-nano. Mănâncă ce li se dă pe gratis, iar apoi îşi văd de drum bucuroşi că au făcut o afacere importantă. La fel cred şi despre cei care se parfumează cu testere, fără intenţia de a cumpăra vreodată produsul.

luni, 18 noiembrie 2013

Jonathan Franzen - Corecţii


 Am început cu inima îndoită acest roman. Din trei motive: 1)Citisem pe un blog păreri nu tocmai favorabile atât din partea blogerului respectiv cât şi din partea celor ce comentaseră. 2)Are o cronică ininteligibilă în compendiul "1001 de cărţi de citit într-o viaţă". 3)Ionescu îmi pomenise de carte dar nu mai ştiu cu ce ocazie şi nici dacă o lăudase ori nu. Şi oricum cărţile recomandate de Ionescu sunt ca femeile japoneze (50 % sunt superbe, 50 % sunt oribile), adică jumătate sunt cărţi excepţionale pe care le citesc cu neţărmuită plăcere, jumătate sunt cărţi pe care le abandonez în prima treime şi mi se par porcării. Îndoiala s-a risipit după câteva pagini. Este o carte destul de groasă, dar am iubit-o la fiecare pagină. Corecţii de Jonathan Franzen este o capodoperă. N-am auzit în viaţa mea de acest autor, nici chiar în momentul începerii cărţii nu-i ştiam bine numele, dar acum îl consider genial. Nu este doar un talent al literaturii, ci şi un om inteligent şi foarte bine informat în multe privinţe.


Începutul cărţii mi-a amintit de o poveste a scriitoarei Veronica D. Niculescu (cea cu dezordinea casei domnului Teodorescu), iar sfârşitul de romanul lui O. Nimigean, Rădăcina de bucsau. Sigur, sunt doar părerile, amintirile şi comparaţiile unui iubitor de literatură. Dar să revenim la cartea lui Franzen. Are în centru o familie din Midwestul USA, dintr-un oraş inventat, care nu există pe hartă. Alfred şi Enid sunt bătrâni, iar el suferă de Parkinson. Au trei copii plecaţi de acasă departe: Gary (tată a trei copii la rândul său, un om de afaceri terorizat de soţie şi cei trei băieţi), Chip (profesor şi scenarist ratat, în trecut încurcat cu o studentă, în prezent ajuns în Lituania pentru escrocherii), Denise (maestru bucătar, căsătorită la 23 de ani, divorţată la 28, în prezent lesbiană). Relaţiile dintre membri familiei sunt foarte interesante şi senzaţional de bine surprinse, dar avem surprize mari care vin şi din afara familiei. Enid, mama, îşi doreşte să organizeze un ultim Crăciun la care să ia parte toată familia. Spre asta tinde cartea, dar în timpul până la Crăciun vom afla istoria familiei.

Povestea familiei are tot felul de portiţe pe care scriitorul iese şi începe să povestească alte şi alte chestii. La un moment dat aveam senzaţia că fiecare poveste e compusă din alte zeci de poveşti care la rândul lor aveau alte poveşti. Mi-am închipuit un om foarte vorbăreţ care face tot felul de paranteze când încearcă să povestească un lucru simplu. Foarte mult farmec a adus cărţii acest stil pe care unii se pare că l-au considerat plictisitor. Jonathan Franzen a dat dovadă că se pricepe la politică, economie, chimie, fizică, inginerie, sex, mâncare, căi ferate, dar şi că este un băiat glumeţ. De multe ori a dat dovadă de măiestrie în exprimare, de exemplu: "Luminile aveau culoarea răului de maşină.". Cine s-ar fi gândit la o asemenea metaforă?

Am învăţat un termen foarte important din această carte. ANHEDONIE. De multe ori m-am lovit şi eu de acest sentiment. M-a amuzat foarte tare felul în care primea Chip cadourile de Crăciun din partea familiei şi cum le ducea de la parter la etaj. Mi s-a părut foarte interesantă descrierea Lituaniei din era post sovietică (identică cu a ţării noastre şi cred că a oricărei ţări scăpată de sub comunism şi vândută capitaliştilor). Am citit cu interes mărit paginile referitoare la Compania de Căi Ferate. Mi-a plăcut mult de inginerul Alfred din tinereţe şi m-a întristat omul ajuns la bătrâneţe, bolnav de Parkinson. Mi-a plăcut mult relaţia dintre Denise şi cuplul Brian-Robin. Oare Gitanas era tot Chip, iar acesta suferea de boala lui Tyler Durdan din Fight Club?  Cartea mi-a lăsat multe, foarte multe amintiri, gânduri, întrebări. Nu are rost să le înşir pe toate aici. Recomand cu mare căldură lectura acestui roman.

joi, 14 noiembrie 2013

Bideul

În anul 1985 mă aflam împreună cu părinţii în vizită la o rudă bogată. Ne pusese pe masă salam de Sibiu, caşcaval, muşchi ţigănesc, icre, bunătăţi pe care nu le mâncam în fiecare zi. Deşi eram doar un copil am mâncat foarte mult şi cu poftă. De asemenea mi-a fost servit Pepsi Cola de care mai băusem de două sau trei ori în viaţă. Am băut mult Pepsi Cola şi am avut nevoie să mă duc la WC să fac pipi. Gazda mi-a arătat unde este toaleta. În acea încăpere am văzut un obiect ciudat, ceva între un vas de WC şi o chiuvetă. Nu am ştiut ce este. M-am întors în sufragerie unde masa era în toi şi i-am făcut subtil un semn tatei. L-am rugat să vină cu mine până la baie. I-am arătat obiectul ciudat.
- Ce este?, l-am întrebat.
- E un bideu, mi-a răspuns el.
- Şi la ce foloseşte?
- Păi în bideu se spală cucoanele la păsărică.
Exact acestea au fost vorbele lui taică'miu. Mi le amintesc şi acum după aproape 30 de ani. Însă de atunci nu am mai văzut în nicio casă bideu. Ca să ai bideu trebuie să fii foarte bogat, dar şi să ai o cultură destul de vastă. Cred că bideu au doar profesorii universitari, doctorii, politicienii de rang înalt, artiştii.

duminică, 10 noiembrie 2013

Malaga

Sunt în maşină. E seară şi e aglomerat. Lumea vine de la muncă şi blochează toate arterele. La radio crainicul anunţă că urmează o melodie cu trupa Arctic Monkeys. Mi se pare un nume incredibil de stupid, dar melodia sună bine. Conduc foarte rigid. Simt o senzaţie profundă de diaree, dar nu pentru că aş fi mâncat ceva stricat sau care nu mi-a plăcut. Este o senzaţie de diaree provocată de frică sau emoţie. Îmi simt mâinile reci pe volanul îmbrăcat în piele al maşinii. Oamenii în maşinile lor aşteaptă cuminţi la semafor. Majoritatea merg către casă. Eu am ales să plec spre necunoscut, în căutarea unor senzaţii noi. În urmă cu două săptămâni la un stop am primit un flyer reclamă la un salon de masaj erotic. Mi l-a înmânat o fată mică de înălţime fără nici un sex appeal special, dar care mi s-a părut interesantă. Întotdeauna m-am întrebat dacă cele care împart fluturaşii publicitari sunt şi fetele care efectuează masajul. Profitând de faptul că soţia şi cel mic sunt plecaţi câteva zile la ţară, la bunici, am sunat la telefonul de pe flyer. De foarte multă vreme îmi doream o asemenea experienţă.

Mi-a răspuns o voce absolut obişnuită. Am pus la punct câteva detalii, stabilind şi ora pentru a doua zi. Vocea emana normalitate, vocea m-a dus cu gândul la un lucru banal, lăsându-mi senzaţia că vorbesc cu recepţionera unui hotel pentru a pune la punct o rezervare pentru concediu.
- Doriţi o maseză sau mai multe?
- Una.
- Topless sau nud?
- Nud.
- Este în regulă. Pachetul de bază costă 300 de lei. Se achită după şedinţă.
- Adică cum pachetul de bază?
- Păi...dacă doriţi ceva suplimentar puteţi stabili la faţa locului.

În centrul civic al capitalei găseşti cu greu un loc de parcare. Zeci de mii de oameni, fiecare cu treaba lui. Doar eu mergând către salonul de masaj erotic, aflat într-un bloc construit undeva prin 1989 pe fostul Bulevardul Victoria Socialismului. Senzaţia de diaree nu-mi dă pace. Caut disperat din ochi un local unde aş putea merge la WC. Merg ca pieton pe bulevardul cu pavele de beton încercând să mă gândesc la altceva. Intru într-o farmacie şi cumpăr un plic de Smecta. Mă întorc la maşină şi beau praful turnat în jumătate de sticlă cu apă plată. Stau cu ochii închişi în scaunul şoferului şi nu mă mai gândesc la nimic. Mai e puţin până la ora programată. Îmi fac curaj şi ies din maşină. Salonul nu este departe, aşa că pot merge pe jos. Smecta şi-a făcut un efect mai degrabă psihologic. Sunt oarecum în regulă. Sun la interfonul de la adresa din flyer, iar uşa blocului se deschide fără nicio vorbă. Un lift modern cu uşi automate şi oglindă mă duce la unul din etajele superioare. Am inima cât un purice. Palierul este ornat cu ghivece cu ficuşi, iar pereţii poartă poze înrămate de undeva dintr-o insulă tropicală. Sun la uşă. D day, H hour. Uşa se deschide.

Simt miliarde de explozii nucleare în tot corpul. Sentimente ajunse la paroxism îmi înmoaie psihicul şi pe urmă întregul corp. Nu, nu pentru că am ajuns într-un salon de masaj erotic aflat într-un bloc din centrul oraşului. Această teamă se risipise la fel cum se risipeşte teama de stomatolog atunci când ajungi pe scaun. Îmi trecuse senzaţia de diaree, îmi trecuse tot. Dar odată cu deschiderea uşii m-a lovit ceva mult mai grav. În faţa mea stătea o fostă colegă din şcoala generală. O colegă pe care o mai văzusem întâmplător şi după terminarea şcolii, dar pe care nu o mai întâlnisem de vreo zece ani. M-a recunoscut şi ea, iar cu tot profesionalismul de care probabil dădea dovadă a rămas puţin încurcată. În aceste situaţii nici nu prea ai ce să faci. Eram doi foşti colegi de generală care s-au întâlnit după 20 de ani de la terminarea şcolii. Cu o treabă. Unul pentru a-i fi frecată pula, celălalt pentru a o freca. Penibilul întâmplării are limită infinitul.

După terminarea şedinţei de masaj, ajuns înapoi în maşină, am stat şi am cugetat multă vreme. M-am gândit la trecut. Era o fată cu rezultate medii spre bune la învăţătură, oricum în prima jumătate a clasei. Provenea dintr-o familie obişnuită, nicidecum dintr-o familie rea sau săracă. Îi cunoşteam şi părinţii, oameni cumsecade. Fata avea rezultate foarte bune la limba română, la englează şi geografie. La geografie ştiu că a fost şi la olimpiade pe municipiu, fază pe care eu nu am reuşit să o ating deşi îmi plăcea foarte mult geografia şi chiar eram bun la această materie. Era destul de drăguţică pe atunci, dar nu genul cu ţâţe mari încă din clasa a VII a (aşa cum aveam noi o colegă care avea sânii unei femei de 40 de ani), nu genul care fuma prin WC-uri, nu genul care umbla de la 12 ani cu băieţi (aşa cum aveam alte fete în clasă). Oare cum a ajuns să presteze masaj erotic? Sigur, nu am întrebat-o acest lucru. Cum poţi întreba un om aşa ceva? Până la urmă nici nu este un lucru rău, ci poate doar eu am idei preconcepute. Aveam impresia că fetele care practică această semi-prostituţie sunt femei de joasă speţă, ţigănci, persoane provenite din medii dubioase. Dar nu. Colega mea provenea dintr-un mediu cât se poate de normal. Am învăţat împreună opt ani în aceeaşi clasă. Am împărţit emoţii la teze, serbări şcolare şi poate sandwichuri în pauza mare.

După momente inerente de uimire de ambele părţi, mi-a spus că avem timp limitat şi că e cazul să trecem la treabă, că doar pentru asta venisem. Eu sunt un om destul de moale în astfel de situaţii, aşa că nu am stat prea mult pe gânduri şi am urmat ceea ce îmi spunea ea. În primul rând trebuia să fac un duş. M-am supus, deşi acasă tocmai mă spălasem. Din hol am intrat într-o baie cu faianţă şi gresie grena sau roşu ţipător. Nu mi-am dat bine seama pentru că sufăr de o formă de daltonism. Mi-am spus că interiorul băii de culoare închisă este făcut astfel pentru a ascunde murdăria, dar cred că asta e doar o concepţie învechită. Mirosea frumos în baie şi părea curat. Am găsit într-un raft deasupra căzii o sumedenie de geluri nemaipomenite pe care nu le-am văzut niciodată în hypermarket. Baia era foarte dotată. Şi mare. Cu toate astea nu avea bideu. Într-un colţ era o băncuţă de lemn cum am văzut şi la Ikea, iar pe băncuţă era un halat de baie pe care maseza, adică fosta mea colegă, mi-a spus să-l îmbrac după ce ies de la duş. I-am urmat sfaturile întocmai.

Dormitorul era mare şi deasemenea vopsit în roşu. Luminat difuz în acelaşi roşu de o veioză chic. Mi-am închipuit că aşa trebuie să arate marile bordeluri din Paris ori Amsterdam. Şi în dormitor mirosea foarte frumos. Cred că a lemn de santal ars. Mirosea ca în magazinele Bamboo. Simţeam halatul plăut pe corp. Hainele mi le lăsasem în baie. Halatul era moale şi cu siguranţă fusese spălat cu balsam de rufe. Pe lângă pat, care era foarte jos, în cameră mai era un cd-player cu boxe. În rest doar un perete cu oglinzi şi niciun alt accesoriu. Fosta mea colegă era de asemenea într-un halat, dar nu de baie. Semăna cu un fel de kimonou. Avea motive florale şi era din satin. Un pic mai lung decât in tricou. Colega părea să nu aibă chiloţi. O fată destul de drăguţă, înaltă, slabă, brunetă, machiată un pic cam prea tare pentru gustul meu. Însă nicidecum o frumuseţe uluitoare. Dacă o vezi pe stradă şi nu o cunoşti poţi crede că e o corporatistă piţipoancă obişnuită. Însă nu doar o piţipoancă şi atât, pentru că alea sunt ţipătoare şi triviale. Oricum, un om mediu. La fel ca şi rezultatele ei din şcoală. Mediu la fel ca noi toţi, oamenii de rând.

Da. Nu avea chiloţi. Şi-a scos kimonoul şi mi-am scos şi eu halatul. Rasă complet în zona pubiană. Mă distrează acest aspect la fetele trecute de prima tinereţe. Sunt de părere că femeile ajunse la maturitate îşi pot lăsa păr în zona pubiană. Aşa ca japonezele de orice vârstă. A dat drumu la muzică. Ceva muzică tantra, de meditaţie. M-am întins pe pat şi m-a frecat cu tot felul de uleiuri pe corp. Şi uleiurile miroseau foarte frumos. S-a suit deasupra mea, atingându-şi organul genital de mine. Parca dorea să mă pupe cu vulva. Un timp m-a tot atins pe corp fie cu sânii, fie cu vaginul, fie cu mâinile. Era foarte plăcut. Mă simţeam foarte bine. Avea corpul cald, iar atingerea lui era divină. Era colega mea din şcoala generală şi îmi plăcea ce făcea. Am vrut să-i bag un deget în vagin, dar mi-a spus că nu am voie să fac asta. Mi-a spus că dacă vreau să-mi facă sex oral trebuie să plătesc încă 200 de lei în plus. Adică două milioane în bani vechi. Am zis că vreau. 500 lei cu totul. Asta e. Mi-a luat penisul în gură. Stăteam cu penisul în gura fostei mele colege de generală şi mi-am amintit o întâmplare din clasa a VI a.

Eram la ora de geografie. Geografia Lumii. Profesoara, o femeie deosebit de rotofeie, avea un mod interesant de ascultare. Scotea întotdeauna doi elevi la tablă şi le punea un set de zece întrebări, alternativ. Fiecare întrebare valora un punct. Începea cu întrebări mai uşoare, iar la sfârşit erau mai grele. Mi-a venit rândul la ascultare şi m-a scos la tablă alături de o colegă, maseza din prezent. Ne-a ascultat din oraşele lumii, domeniu la care eram expert. Dar şi colega mea cunoştea foarte bine materia. Amândoi am dat numai răspunsuri pozitive până la întrebarea numărul zece. La ultima întrebare ea a răspuns prima, intuind că Bremen se află în Germania. Aş fi ştiut şi eu. Ea avea nota 10 asigurată, iar eu trebuia să răspund la încă o întrebare pentru a obţine 10. Profesoara m-a întrebat în ce ţară se află oraşul Malaga. Am răspuns că în Albania. Am răspuns aşa pentru că îl auzisem pe taică'miu că a băut vin albanez de Malaga, probabil un surogat al vremurilor comuniste. Răspuns greşit. Malaga este în Spania. Am rămas cu nota 9, iar colega mea a luat zece. Zâmbea fericită, iar eu eram dezamăgit. Mă bătuse.

După terminarea masajului am revenit la baie pentru un nou duş. Mi-am îmbrăcat hainele, am lăsat cinci hârtii de 100 fostei mele colege şi am plecat, nu înainte ca ea să-mi spună că poate ne mai întâlnim.

marți, 5 noiembrie 2013

Atletul (nu tocmai) albanez

Am mai scris despre Atletul Albanez în 2011. În 2013 încă o vizită la Slatina, cu taică'miu recent îndrăgostit de albanezi şi cu dor de Slatina pe care nu o văzuse din armată, de la începutul anilor '70. Nu ştia de Atletul Albanez şi am dorit să-i fac o surpriză, ducându-l acolo. Ceea ce i-a plăcut foarte mult până a dat de scârboasa vânzătoare de acolo. Taică'miu, întotdeauna dornic de o discuţie, a încercat să poarte un dialog cu scârba, însă aceasta s-a mărginit în a răspunde acră cu "da" şi "nu", iar la un moment dat chiar a ieşit din dugheană la o ţigară, lăsându-ne singuri. Era albaneză, dar nu fusese niciodată în Albania. Deci de fapt era olteancă şi asta se vedea. Am rămas cu un gust amar. Românii nu ştiu să-şi vândă marfa, nu ştiu să se facă plăcuţi, nu ştiu să-şi atragă clienţi. Mi-e ciudă că suntem un popor de mizerabili. Mai ales când am observat cum sunt alte popoare. Această vânzătoare de la Atletul Albanez nu este un caz unic din păcate.

joi, 31 octombrie 2013

Hanne Ørstavik - Iubire

Un sat din Nordul Norvegiei. O tânără mamă şi un băiat ce tocmai se pregăteşte de a noua aniversare. Sunt singuri, sunt trişti. Este foarte frig. Acţiunea se desfăşoară cu încetinitorul. Hanne Ørstavik scrie foarte plăcut, în fraze simple, pentru că are atâta talent încât nu trebuie să se complice. Întreaga carte îşi desfăşoară acţiunea într-o singură seară, alternând paragrafele ce fac referire la mamă cu cele ce îl urmăresc pe băiat. Amândoi au nevoie de iubire, iar dacă băiatul se mulţumeşte cu iubirea mamei, aceasta are nevoie şi de altfel de iubire. Iese în oraş crezând că băiatul este în camera lui şi se pregăteşte de culcare. Băiatul iese pe afară şi crede că mama este în bucătărie, pregătindu-i tortul aniversar pentru a doua zi. Amândoi vor avea o seară interesantă, dar separat. Într-un univers dominat de frig, în apropierea pădurii norvegiene. Alături de persoane necunoscute. Mi-am imaginat că locuinţele personajelor din carte sunt mobilate de la Ikea. Asta mi-a inspirat frigul şi toţi aceşti scandinavi reci, dar plăcuţi. Atmosfera cărţii m-a dus cu gândul la atmosfera unui film care mi-a plăcut enorm. Buffalo '66. Cartea de asemenea mi-a plăcut foarte mult.

marți, 29 octombrie 2013

Omenie

Sunt pe culoarele aglomerate ale unei instituţii a statului român. Trebuie să completez o cerere, dar nu am pix. Mă rog de o femeie în jurul vârstei de 60 să-mi dea şi mie un pix. Îmi răspunde deranjată: "Nu pot, am şi eu de completat.". Stau lângă ea mai mult de două minute în speranţa că îmi va da totuşi pixul după ce completează. În astea două minute nici nu se apucă de scris ci doar aşează nişte hârtii într-o ţiplă. Merg la altă femeie în jurul vârstei de 30. Are un pix în mână, dar nu scrie nimic. Refuză să mi-l împrumute. Mă îndrept spre o a treia femeie care nu are niciun pix în mână. Doar se uită pe geam.
- Aveţi cumva un pix?, o întreb şi fac semn că vreau să scriu ceva. Un semn involuntar ca de exemplu semnul când ceri nota la restaurant şi te prefaci că mâzgăleşti ceva în aer cu degetul mare şi arătătorul împreunate.
- Writing?, mă întreabă ea zâmbind.
Când îşi ridică privirea spre mine observ că este chinezoaică. O chinezoaică foarte frumoasă. Îi fac semn că da. Îşi deschide geanta şi îmi întinde un pix. Zâmbeşte tot timpul. Scriu ce am de scris.
- Are you from China?, o întreb. Sunt sigur că e din China, pentru că ştiu să deosebesc chinezii de japonezi, coreeni, filipinezi sau thailandezi.
- Ya! Ya! (De dată asta zâmbeşte cu gura până la urechi)
- Thank you! (Îi întind pixul)
- Welcome.

sâmbătă, 26 octombrie 2013

Alice Munro - Prea multă fericire

În primul rând să vorbim despre aspectul cărţii. Avem o copertă cartonată şi un fel de pânză la cotor. Am crezut că ţin în mână culegerea de matematică Petrică după care am lucrat în şcoala generală. Apoi poza coperţii este pur şi simplu oribilă şi te face să te gândeşti că vei citi un roman de-al lui Mihail Drumeş. Ciudată alegere de marketing pentru Editura Litera şi nu este de mirare că această editură nu are prea mulţi fani. Este ştiut că în timpurile noastre sunt oameni care aleg o carte fie şi doar pentru coperţile sale, pentru înfăţişare. Iată însă ce poate face un Premiu Nobel. O carte pe care nu aş fi cumpărat-o în veci fără acest premiu. Nu am auzit de această scriitoare înainte, iar look-ul cărţii te trimite la un roman de dragoste scris pe la 1920, o carte de mâna a III a. Însă nu asta este greşeala impardonabilă a Editurii Litera, ci faptul că la sfârşitul cărţii avem următoarea succesiune a paginilor::270, 271, 272, 289, 290, 291 .... 302, 303, 304, 273, 274, 275 .... 287, 288, 305, 306 .... 312. Au legat cartea prost şi asta chiar la povestea ce dă titlul colecţiei. Nu am fost atent la numărul paginilor şi mi se părea complet aiurea întreaga poveste. A trebuit să o reiau. Ruşine Editura Litera! Nu este admisibil să dai spre vânzare o carte tipărită cu o asemenea greşeală.

Iar acum să vorbim puţin şi despre carte. Conţine 10 povestiri, nici lungi, nici scurte. Nu pot spune că mi-au displăcut, dar nici nu mi-au plăcut în mod special. Citeam că Munro este considerată Cehov a Canadei. Păi nu e aşa, poveştile lui Cehov sunt calde şi pline de înţelepciune, sunt măiastru scrise. Munro este rece şi de multe ori nu reuşeşte să scoată ceva interesant din banal, aşa cum de pildă face Haruki Murakami cu poveştile sale. Am citit multe cărţi cu povestiri şi asta mi s-a părut cea mai slabă. Sub Turgheniev, sub Cehov, sub Murakami, sub Truman Capote, sub Jhumpa Lahiri, sub JD Salinger, sub Iasushi Inoue, chiar şi sub Veronica D Niculescu. Cineva comenta pe un blog că unele Nobeluri se dau pentru a promova scriitori mai puţin cunoscuţi. Poate că aşa a fost şi în cazul acestei canadience.

Poveştile lui Munro au pretenţia de romane puse pe FF. Se întâmplă foarte multe in povestiri, se vorbeşte despre perioade îndelungate în unele, se fac salturi de 20-30 de ani în urmărirea personajelor, dar cu toate acestea nu au reuşit să mă captiveze, nu m-au făcut să exult, nu mi-au oferit acel nesaţ al cititului. O scriere pragmatică, un fel de echipă a Greciei la fotbal, lipsită de spectacol dar îndeplinindu-şi cam toate misiunile. Totuşi nu e corect să o judec pe Munro doar prin prisma acestui volum scris la bătrâneţe. Pe viitor poate vom încerca alte cărţi scrise mai de tânără. Dar până atunci să vedem un scurt rezumat al fiecărei poveşti.


Dimensiuni - Un tata isi ucide cei trei copii. E internat la nebuni, iar de acolo ii trimite sotiei o scrisoare in care spune ca l-au vizitat copiii dintr-o alta dimensiune si ca sunt bine cu totii. Nevasta e tanara si munceste ca menajera la hotel. Povestea se termina cu femeia care salveaza de la moarte un sofer accidentat pe autostrada.

Fictiune - Jon si Joyce traiesc la o ferma. Sunt impreuna inca din anii liceului, se ocupa cu reconditionare de ferme, iar Joyce preda si muzica. Jon ia o ucenica, o fata mai tanara cu multe tatuaje. Ajunge sa se combine cu ucenica care are si o fata al carei tata nu stie cine este. Joyce pleaca din casa, iar Jon incepe sa traiasca cu ucenica. Partea a doua a povestii se intampla peste multi ani. Joyce este a treia nevasta a unui om care tocmai implineste 65 de ani si da o mare petrecere. Jon este si el casatorit pentru a treia oara, dar nu vine la petrecere, desi e invitat. Foarte multe rude, casatorii anterioare, homosexuali si lesbiene prin preajma. Chestia e ca la petrecere se afla si o scriitoare care tocmai debutase cu o carte autobiografica. Joyce isi da seama ca e fata ucenicai. Ii fusese si ei profesoara cand fata era mica. Ii citeste cartea. Dupa cateva zile, la o librarie, merge sa-i ceara autograf, dar fata nu o recunoaste.

Pe culmea Wenlock - O tanara de la tara vine la oras, la facultate. In oras cunoaste un unchi mai indepartat care din 2 in 2 saptamani o scoate la restaurant. Sta cu chirie intr-un apartament impartit cu inca o fata. Fata respectiva ii povesteste despre omul cu care traieste, ceva mai in varsta. Un om bogat, domnul Purvis. Fata asta mergea acasa la domnul Purvis numai de vineri pana duminica, in rest statea cu tanara de la tara, in chirie. Intr-un week-end nu poate pleca acasa la domnul Purvis si ii sugereaza colegei sa se duca ea. Aceasta se duce, dar la domnul Purvis exista un obicei ciudat. Trebuie ca fata sa se dezbrace complet si sa stea asa. Domnul Purvis statea imbracat. Asta sta dezbracata complet, mananca, bea si apoi merge cu domnul Purvis in biblioteca unde acesta o roaga sa nu stea picior peste picior si sa-i citeasca dintr-un poem. De aici vine si titlul povestii. Dupa ce citeste, domnul Purvis se duce la culcare, iar tanara pleaca acasa, unde nu o gaseste pe colega ei pentru ca aceasta se combinase cu unchi'su. Dar dupa o saptamana se desparte si de la unchi'su si nici domnul Purvis nu mai e la casa lui.

Rape-adanci - O familie, sot si sotie, doi baieti si o fata sugar pleaca la picnic pentru a sarbatori o reusita a barbatului, care e geolog. Merg intr-un loc unde sunt multe gropi in stanca. Sotul isi cam cearta sotia care alapteaza in vazut baietilor. E o raceala destul de mare intre cei doi soti. La un moment dat baiatul mare cade intr-o groapa. E salvat de tata, dar isi rupe ambele picioare. Sta la pat vreme indelungata si studiaza alaturi de mama geografia, in special date despre insule mai putin cunoscute. La maturitate acest baiat pleaca de acasa in mod misterios. Este descoperit de sora si de mama. Devine un vagabont filozofic, asa un fel de Siddartha din romanul lui Hermann Hesse. Dar mai in mizerie, la figurat. Se intalneste la un moment dat cu maica'sa, dar nu se inteleg mai deloc.


Radicali liberi - Un batran domn moare. Nevasta'sa mai tanara are cancer si era de asteptat ca ea sa moara. Barba'su a murit din senin, ducandu-se dupa niste scule la un magazin. Peste femeia ramasa singura intra un hot care doreste sa-i fure masina. Hotul intai se aseaza la masa, cere de mancare si incepe sa-si spuna povestea. Ii arata femeii o poza cu trei oameni, maica'sa, taica'su si sor'sa grasa in carucior cu rotile. Ii povesteste de prin copilarie si apoi ca tai'su a spus ca-i lasa casa numai daca are grija de sor'sa, pe care omul oricum nu o suporta. Atunci barbatul scoate un pistol si-i impusca pe toti 3. Le face poza si morti si de asemenea o arata femeii. Femeia ii povesteste la randul ei ca si ea a omorot pe cineva. O amanta a barbatului, cu niste ierburi otravitoare. (Cam ca iubita lui Dexter!!!). Hotul asta pleaca pana la urma cu masina, dar dupa ceva vreme la usa femeii bate un politist spunand ca i-a vazut masina accidentata si pe hot mort la volan. Tot in aceasta poveste aflam despre vodka Grey Goose. Cat costa la Cora? Pai 220 lei la 0,7 l.

Chipul - Un baiat se naste cu o pata urata pe fata, un handicap care-l urmareste intreaga viata. In copilarie se imprieteneste cu o fata din vecini si tin mult unul la celalalt. La un moment dat fata se vopseste pe fata ca sa arata exact ca baiatul, dar acesta crede ca-si bate joc de el. Din acel moment se despart, iar baiatul chiar o uraste. Fata mai taarziu isi cresteaza fata si isi provoaca rani definitive, tocmai ca sa arate ca baiatul. Asta i-o spune mama baiatului, pentru ca baiatul nu o mai intalneste decat mult mai tarziu, intamplator intr-o noapte la spital unde fata ii citeste ceva versuri. Oricum apropierea dintre ei nu se realizeaza, desi poate fata si-a dorit asta, iar baiatul nu a inteles.

Unele femei - O fetita de 13 ani are grija de un bolnav de leucemie care sta cu mama vitrega a acestuia si cu sotia. Are grija cand sotia e la munca. Mama vitrega e batrana si destul de rea. La un moment dat intra pe fir o maseuza care aduce bucurie in inima bolnavului. Intr-una din zile bolnavul o roaga pe fata sa-l inchida in camera si sa-i ascunda cheia pe care sa i-o dea doar nevesti'sii cand vine de la munca. Totusi nu se sinucide. Maseuza pleaca la casa ei, bolnavul e mutat intr-o alta casa si moare un pic mai tarziu.

Joaca de copii - Doua fetite intr-o tabara. Una povesteste despre o colega retardata mintal care i-a marcat copilaria. Intamplator o reintalneste in tabara, venita si ea pentru un week-end alaturi de alti copii speciali. Impreuna cu prietena ei o omoara pe retardata, o ineaca in piscina. Multi ani mai tarziu prietena povestitoarei e pe moarte. Ii lasa acesteia un bilet pentru a cauta un preot, iar povestitoarea noastra se gandeste la ce a fost in trecut.

Lemn - Un om iubeste foarte mult lemnul si adora sa taie copacii. Nu are copii, dar se intelege bine cu nevasta'sa care e mereu vesela, da tot felul de petreceri, isi cheama neamurile pe la ea. Omul e linistit de felul sau si nu prea socializeaza, dar nici nu-l deranjeaza ceea ce se intampla in jurul sau. La un moment dat nevasta'sa cade intr-o pasa nasoala. Nu mai e vesela, slabeste, nu mai da petreceri, e apatica. Omul nu stie ce sa-i faca, doctorii nu o pot ajuta. Omul nostru pleaca sa taie lemne, isi rupe piciorul alunecand, nevasta'sa vine si-l salveaza. Cam atat.

Prea multa fericire - O poveste ciudata, diferita de celelalte noua. Sfarsitul anilor 1800. Nici nu am inteles-o prea bine din cauza problemei pe care o aminteam la inceput. Avem o matematiciana si scriitoare rusa super premiata si relatia ei cu diversi barbati sau alti oameni din familie. O calatorie spre tarile nordice intr-un tren cu banchete de lemn, o durere insuportabila de gat, iar in final moartea protagonistei. Scrierea este in gen Tolstoi, insa are la baza fapte reale. Putem citi aici detalii despre protagonista: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sofia_Kovalevskaia . Iata, un nume mare.

miercuri, 23 octombrie 2013

Daniel Valentin Anton

În 2007, în prima mea zi la corporaţie mi-a fost introdus un băiat cu ochelari care pe atunci cântărea în jur de 80 kg. Dany. El urma să-mi facă trainingul necesar, obligaţie de care s-a achitat exemplar, reuşind să îmbine munca serioasă cu tot felul de glume sau poveşti interesante. Am reuşit să-l cunosc destul de bine şi să fim destul de apropiaţi în cei şase ani şi două zile pe care i-am petrecut eu la corporaţie. Într-un final, sătul de mizeria capitalistă, a părăsit şi el firma. Astăzi şi-a deschis blog şi vreau să-l promovez un pic. Acesta este blogul său: http://daddydanny80.blogspot.ro/

E un om foarte vorbăreţ şi îi place să-şi dea cu părerea în absolut orice domeniu. E foarte băgăcios când vine vorba să-şi dea cu părerea. De pildă o colegă de-a noastră îi povestea altei colege că mai merge când şi când la biserică. Ei bine, Dany s-a băgat în vorbă şi a început să-i vorbească respectivei colege despre Marea Schismă şi despre faptul că biserica e o prostie. Biata colegă, fată de la ţară de altfel, l-a privit cu nişte ochi miraţi şi nu a mai spus nimic.

Omul citeşte. Nu cărţi de-ale mele sau de-ale lui Ionescu, ci Rodica Ojog Braşoveanu ori cărţi din seria vampirilor. Cumva la acest capitol putem spune că a rămas în anii adolescenţei.

Excelează în domeniul gastronomic. Păi la corporaţie, noi oameni umili, serveam câte o farfurie cu macaroane ori o bucată de piept de pui rămasă de la cina de seara trecută. Dany al nostru, plin de satisfacţie şi superioritate, îşi scotea caserolele din frigider şi înşira pe masă vită cu sos de hrean, plachie de crap ori mâncăruri chinezeşti gătite în cel mai pur stil Sichuan. Dădea tuturor explicaţii despre cum a gătit el urmărind emisiunile lui Gordon Ramsey, iar uneori, în momentele de bunăvoinţă, ne dădea să şi gustăm.

Se pricepe la fotbal şi ştie tot atâţia jucători din vechime câţi cunosc şi eu. Păi aveam gluma noastră: "Ce meci avem diseară? Goanţă joacă?". Mare fotbalist era şi Goanţă. Am avut ocazia să stau împreună cu Dany în peluză la un meci al Stelei. Steaua - Unirea Urziceni 1-0, gol marcat de Habib Habibou. Ştie să joace şi fotbal, nu doar să-l privească. A jucat în echipa corporaţiei noastre la diverse competiţii. Un fundaş foarte dârz, care se daruieşte pe teren.

Urmăreşte vreo 5-6 seriale concomitent. El mi-a recomandat Dexter şi Californication. Cu toate astea nu apreciază un film mai vechi de 1990.

Are un hanorac Springfield cu dungi. Nu ştiu dacă-l mai încape. Are o nevastă simpatică şi un băiat la fel.

În 2007 am fost la mare în team bulding cu maşina lui de atunci, un Opel Corsa mic, cu două uşi. Am băut bere si am glumit pe drum. Cititorii blogului Nopti si Zile cunosc povestea numită Team bulding, care totuşi nu are legatură cu Dany.

Într-un an de Crăciun, a căzut cu mine la cadourile corporatiste. Mi-a cumpărat o maşină americană de colecţie şi dulciuri comuniste.

Sunt multe de spus despre Daniel, dar mai bine să-i citim blogul. Iată, în loc să mă uit la Real-Juventus, am stat să scriu aceste rânduri. În timp ce am scris am ascultat câteva piese de pe albumul Exile On Main St. Din 1972.

marți, 22 octombrie 2013

Coniac albanez

Taică'miu merge în mai multe călătorii decât merg eu, dar generaţia lui nu ştie să scrie pe bloguri. Mi-a povestit mie o întâmplare pe care dacă aş fi trăit-o, înnebuneam de fericire şi bineînţeles făceam o nuvelă întreagă pe blog. Merge el în Albania şi îşi aminteşte că în tinereţe, în vremurile comuniste, bea coniac albanez care în Bucureşti se găsea la Alimentara. Îi plăcea foarte mult coniacul albanez şi romul cubanez. Rom cubanez se găseşte şi acum în România, dar coniac albanez nu. Ajunge taică'miu într-un orăşel din Albania şi intră într-o cârciumioară, întrebând pe omul de acolo: "Domne, dar unde-i coniacul albanez de altă dată?". Albanezul dispare puţin, iar la întoarcere îi oferă românului o sticlă de coniac albanez. "Cât costă?", întreabă taică'miu, însă albanezul îi spune că e cadou şi nici nu vrea să audă de vre'un ban. Un cadou în numele poporului albanez. Cică aşa sunt toţi albanezii. Te aşează la masă cu ei. O civilizaţie unde a rămas prietenia şi bunul simţ din vremuri ancestrale. Cine în România îţi oferă un asemenea cadou?

sâmbătă, 19 octombrie 2013

Elefant

Prin anii '20 ai secolului trecut inginerul şi omul de afaceri Nicolae Malaxa înfiinţa Uzinele Malaxa. A venit comunismul iar uzinele au trecut sub tutela statului. Se numeau Uzinele 23 August şi ofereau loc de muncă la peste 20000 de oameni. Eram copil şi vedeam în fiecare dimineaţă tramvaiul 23 cu oameni pe scară care mergeau către uzină. A căzut comunismul, iar uzina s-a numit Faur. Iar pe urmă capitalismul a distrus totul şi nu am mai avut nicio uzină. Oamenii au rămas fără locuri de muncă. N-au mai existat nici ingineri, nici maiştri, nici meseriaşi. Norocoşii au prins un post de paznic la poarta fostei uzine. Dar despre aceste aspecte vorbeşte mult mai bine Dan Lungu într-unul din romanele sale. Noi vom spune doar că în incinta fostei Uzine Malaxa se află câteva depozite, firme şi firmuliţe. Printre care şi cea mai mare librărie online, Elefant.

Pentru a scuti taxele de transport la comenzile de cărţi, am ales modalitatea de ridicare personală a coletului de la sediul Elefant. Astfel am pătruns pentru prima oară în fosta uzină care este cât un întreg cartier. Mi-a luat mult să o străbat şi cu maşina mică, dar pe jos? Depozitul Elefant este într-o hală mare, hală plină cu cărţi. M-a copleşit numărul cărţilor. Nu am văzut niciodată atât de multe cărţi laolaltă. Cred că nici în biblioteca din Alexandria nu erau atât de multe cărţi. Iar eu îmi închipuiam că Elefant este o firmă cu 2-3 oameni care împachetează cărţi şi le trimit doritorilor. Un birou undeva într-o garsonieră. Complet greşit. Am intrat într-o încăpere şi cel puţin 10 persoane se ocupau cu împachetatul cărţilor în colete. Pe lângă ei erau 3 birouri unde stăteau persoane cu laptopuri. Mi-am spus numele unui băiat cu laptop în faţă, iar acesta mi-a spus că îmi vor pregăti imediat cărţile şi m-a îndrumat către un birou de la etaj, unde voi aştepta comanda.

În biroul de la etaj lucrează 6-7 persoane. Era ziua cuiva, probabil a unei fete pentru că în cameră erau două buchete mari de flori. Am zis "Bună ziua!" şi am aşteptat în uşă. Cineva de la un birou mi-a răspuns la salut şi m-a îndemnat să iau loc la o masă. Camera era destul de mare şi fiecare lucra la biroul sau. Era linişte şi părea că nimeni nu se uită la mine, dar cred că s-au uitat la mine pe furiş aşa cum m-am uitat şi eu la ei. Biroul lor semăna cu biroul nostru de la corporaţie. Tipologiile de personaje erau probabil aceleaşi. După zece minute de aşteptare am observat câteva cărţi pe masă. Cărţi pe care probabil nu le cumpără nimeni şi le pun şi ei la dispoziţia publicului, aşa ca într-o sală de aşteptare. Am pus mâna pe o carte şi am început să-i citesc ultima copertă, ca să văd despre ce este vorba.

Era un roman erotic, iar autoarea (i-am uitat numele) primise Premiul Asociaţiei Scriitorilor de Cărţi Erotice. N-am ştiut că există aşa ceva. Am deschis la o pagină oarecare şi am început să citesc următoarea fraza care sună cam în felul următor: "Apoi i-am lins mădularul de ultimele picături de spermă.". Oare cine citeşte astfel de carţi? Bărbaţi sau femei? Şi ce exprimare penibilă. Mădular. Putea spune direct "pulă", cred că era mai puţin supărător. Am pus cartea la loc şi m-am gândit cu tristeţe că multă lume mă consideră pe mine pervers şi îmi spun că sunt un labagiu că am scris şi eu 2-3 chestii semi erotice aici pe blog. Păi atunci femeia asta de a luat premiul cărţilor erotice cum e?

Am mai aşteptat cinci minute şi a sosit comanda mea formată din 4 cărţi. Una de la Editura Trei, una de la Editura Polirom, una de la Editura Humanitas şi una de la Editura Allfa. Am zis "mulţumesc" unei femei drăguţe şi politicoase, am plătit cu bani cash, mi-am luat la revedere şi am ieşit. De sus, de la etaj, se distinge mai bine enormitatea încăperii şi faptul că e plină cu cărţi. Am scos telefonul cu cameră de 3,2 Mp şi am făcut o poză. Mi-a lăsat o impresie foarte bună Elefant. Am să mai comand cărţi de aici.


joi, 17 octombrie 2013

Două beri

- Să mergeți la relații clienți să ridicați o bere Timișoreana, îmi spune casiera de la Cora.
- Păi de ce?, întreb eu mirat.
- Păi e aniversarea Cora de 10 ani.
Foarte bine. Mă duc la relații clienți și mă așez la coada formată acolo din 3-4 persoane. Fiecare ridică o bere. Pe lângă mine trece o babă și-mi întinde un bon: "Mai ia o bere, că eu nu beau.". "Mulțumesc!", îi zic eu. Am luat două beri. De foarte multă vreme nu mi-a mai făcut cineva cinste cu o bere, iar azi am primit două beri. Le-am pus în frigider la rece.

duminică, 13 octombrie 2013

Harper Lee - Să ucizi o pasăre cântătoare

În luna august 2013 am fost la mare. Pe plajă am văzut pe cineva citind o carte, dar fiind departe nu puteam desluşi despre ce titlu este vorba, aşa că am făcut o poză cu zoom-ul 12 de la camera foto compactă. După ce am făcut poza, am observat pe ecranul LCD al aparatului foto că persoana respectivă citea "Să ucizi o pasăre cântătoare". Văzusem cu multă vreme în urmă filmul, dar nu mi-l aminteam prea bine. Ştiam doar că este vorba despre un proces în care este implicat un cetăţean de culoare. Atunci mi-am zis că trebuie să cumpăr cartea şi să o citesc, ceea ce am şi făcut. Tot timpul am crezut că Harper Lee este bărbat. Abia când am deschis cartea şi am citit notele biografice am realizat că este femeie. Prietenă în copilărie cu Truman Capote, despre care se spune că apare şi în prezenta carte ca personajul Dill. O carte excepţională. O carte de suflet. De nota 10. Foarte mult mi-a plăcut. Am revăzut şi filmul imediat după terminarea cărţii şi pot spune că a fost foarte bine realizat. Am terminat cartea chiar în ziua decernării Nobelului pentru literatură 2013. Harper Lee nu a luat Nobel şi nici nu-l va lua ţinând cont că este singura carte pe care a scris-o. Dar a luat Premiul Pulizer pentru acest roman scris în 1960.

Avem un proces în care un negru este acuzat de violarea unei fete albe, fată a unui om deosebit de neisprăvit. Sigur că da, o înscenare, dar cum ne aflăm în Alabama anilor '30, negrul nu are şanse foarte mari. Însă ajungem la proces abia spre jumătatea cărţii pentru că în prim plan avem familia lui Atticus Finch, avocatul. Povestea este redată de fata lui care la vremea respectivă avea în jur de 10 ani. Este construită o atmosferă foarte interesantă din care răzbate figura lui Atticus, un personaj ce întruchipează binele suprem şi dreptatea deplină. Unul din cele mai puternice şi frumoase personaje pe care le-am întâlnit în literatură. Jocurile copiilor şi interesul lor pentru misteriosul vecin care nu iese niciodată din casă, relaţiile dintre locuitorii micuţului oraş unde se petrece acţiunea cât şi descrieri amănunţite ale câtorva personaje vor ţine cititorul în priză până la începrea procesului. Lucruri extrem de interesante se petrec şi după proces. O scriere clasică, realizată aşa cum trebuie. Avem binele şi răul, avem elementul misterios care va apărea în scenă, avem dramă în care răul triumfă, însă e doar o victorie efemeră. Avem finalul care ne linişteşte şi totodată ne copleşeşte cu sentimente de mare intensitate. Asta aşteaptă cititorul de la o carte. Un mesaj, o lacrimă, mulţumire. America are literatură. Şi câteva personaje de top. Gatsby, Tom Joad (Steinbeck-Fructele mâniei), Holden Caulfield (De veghe în lanul cu secară), omul acela fenomenal din povestea lui J.D. Salinger cu peştii banană, Tyler Durden (chiar daca este modern, pentru mine e un clasic), Rabbit (va spune Ionescu) şi bineînţeles Atticus Finch.

miercuri, 9 octombrie 2013

Autobuzul 52

Sunt cu nevastă'mea în autobuzul 52. Mergem dintr-o parte a Belgradului către centru. Vorbim pe un ton moderat în timp ce ne uităm pe geam la poduri, clădiri, oameni şi maşini. Un bărbat la 50 de ani cu o sacoşă de rafie în mână zâmbeşte către noi şi ne întreabă:
- Rumanski?
- Da, îi răspund, mirându-mă că toată lumea ne cunoaşte pe stradă.
- From which city?
- Bucharest.
- Aaaa, the capital! The capital! I saw it on google images. Very, very beautiful. And very large. Big city.
- Thank you, but I think Belgrade is larger.
- I know your president. Basescu!
- Yes. Trăian Băsescu.
- But I like Ceausescu. Ceausescu is a hero. The best. (îmi arată degetul mare ridicat)

Îmi plac din ce în ce mai mult sârbii. Eu nici nu ştiu cine este preşedintele lor. Omul acesta ne vorbeşte într-o engleză foarte bună şi ne înconjoară cu prietenie. Dă mâna cu mine şi-mi zâmbeşte sincer, cu toată gura. Apoi se pregăteşte să coboare, dar înainte de asta spune: "La revedere!", într-o română aproape perfectă.

duminică, 6 octombrie 2013

Ciorbă de varză cu carne de porc şi afumătură

Neapărat să preparaţi o ciorbă de varză cu afumătură şi smântână. Recomand tuturor. Şi lui Ionescu şi lui Eufrosin şi Andreei Toma, ba chiar şi nevasta lui Archaeopteryx să gătească aşa ceva. O astfel de ciorbă n-a mâncat nici Teo de la Teo's Kitchen, nici Anton Daniel care era cel mai renumit bucătar de la noi din corporaţie.

Am luat din Obor oase afumate de porc, mai exact garf. Asta se pune la fiert vreo 30 de minute după care adăugăm carnea de porc, care trebuie să fie mai grasă, aşa. Eu am pus piept de porc cu grăsime şi oase, dar oasele după ce au fiert i le-am oferit Bellăi, ciobănescul german. Ea a spus "bogdaproste", atât de mult i-au plăcut. Carnea din piept tăiată în felii mici, dumicaţi şi lăsată să fiarbă alături de garful afumat. Împreună cu carnea punem morcovi, păstârnac, ţelină. Mai lăsăm la fiert 20 de minute, după care punem varză tăiată fâşii. O varză întreagă, că doar e ciorbă de varză. După adăugarea verzei am mai fiert vreo 40 de minute după care am pus şi 2-3 cartofi de gust şi am mai lăsat la clocot 20 de minute. La final am pus două legături de mărar şi aproape o galetuşă de smântână grasă, 20%. Ciorba e dumnezeiască. Am mâncat la ea şi un ardei iute, ca să nu se depună grăsimea pe vasele de sânge. Şi am tras şi două păhăruţe de Zubrowka.


joi, 3 octombrie 2013

Kiki

Despre Catedrala Sf Sava din Belgrad se spune că este cea mai mare biserică creştin-ortodoxă din lume. Interiorul poate cuprinde lejer gazonul de pe un mare stadion de fotbal al lumii. Senzaţia de imensitate te copleşeşte. Din păcate mai este mult de lucrat la interior, iar sârbii dacă lucrează în binecunoscutul ritm balcanic vor termina în peste 100 de ani. Lângă Catedrala Sf Sava, în partea stângă, se află o biserică micuţă în faţa căreia m-am aşezat pe o bancă. O femeie în jurul vârstei de 50 de ani se apropie de mine, vorbindu-mi în sârbeşte. Am dat din umeri. Are un câine mic în lesă.
- English?, întreabă ea.
- English, i-am răspuns.
- Please, take care of my dog. Only two minutes, while I go to the church. (Mi-a vorbit oarecum imperativ. Mi-a lăsat câinele în grijă şi a plecat, nu înainte de a specifica: "He is afraid of big dogs.")
Pe câine îl cheamă Kiki. A stat cuminte şi nu m-a deranjat până stăpâna sa s-a rugat şi a aprins câteva lumânări. Femeia a revenit şi m-a întrebat:
- Romanian?
- Yes.
- Which town?
- I'm from Bucharest.
- Oooo, great city. Very, very beautiful. With noble people. Very noble people who speak French.
Admiraţia se citea pe chipul ei. Îi venea să mă îmbrăţişeze. Şi mie îmi venea să o îmbrăţişez. M-am simţit foarte mândru. Ne-am urat toate cele bune şi ne-am despărţit cu zâmbete de admiraţie pe buze. Admiraţie de ambele părţi.

Mi-a părut bine să ştiu că suntem apreciaţi în lumea asta. Ca români în general şi ca bucureşteni în particular. Şi când mă gândesc că sunt unii puşti cordiţi prin Banatul nostru ori prin partea de Vest a ţării care desconsideră Bucureştiul. Iată că sunt străini care ne apreciază. Aşa cum şi eu am rămas îndrăgostit de Belgrad.

marți, 1 octombrie 2013

Zoo Belgrad (Бео Зоо Врт)

Prin anul 2000 mă jucam Commandos: Beyound The Call of Duty, un excepţional joc unde aveam la dispoziţie câţiva soldaţi dintr-o trupă de comando, în Al Doilea Război Mondial. Luptam împotriva naziştilor şi trebuiau îndeplinite anumite misiuni. Îmi amintesc foarte bine una dintre misiuni, care avea loc în Yugoslavia, mai exact în Grădina Zoologică din Belgrad. Trebuia să salvez un partizan pe care nemţii îl capturaseră. Zoo-ul era şi el bombardat, multe animale moarte, însă nu şi leii care pe lângă duşmanul nazist constituiau un inamic foarte dificil. M-a impresionat în această misiune faptul că elefantul era mort. Zăcea întins fără suflare în cuşca lui.

Pe atunci, în timp ce jucam Commandos şi îndeplineam misiunea de la Zoo Belgrad, nici nu visam că voi ajunge să vizitez cu adevărat această grădină zoologică. În 2013 am vizitat-o şi mi s-a părut foarte interesantă şi bine pusă la punct. Nu este foarte mare, dar cuprinde multe animale interesante. Canguri, girafe, hipopotami, tigru alb. Însă marea surpriză a constituit-o elefantul, deosebit de prietenos. Întindea trompa către vizitatori pentru a primi mâncare, ori doar pentru a-i atinge. Cu siguranţă este un nepot al elefantului mort din jocul Commandos.

Inedit la această grădină zoologică este faptul că se află cam la 5 minute de mers pe jos de centrul oraşului, kilometrul zero. N-am mai întâlnit aşa ceva la parcurile zoo. De exemplu pe lângă lacul hipopotamilor, după gard, trecea tramvaiul şi erau clădiri.

Sunt multe de vorbit despre Belgrad şi despre Serbia. Am să revin cu alte episoade. Sârbii sunt minunaţi, un popor aparte. Sunt impresionat de ei şi de ţara lor.


duminică, 29 septembrie 2013

Liliana Corobca - Kinderland

O autoare interesantă din Republica Moldova şi o altă carte care este exprimată prin intermediul vocii unui copil, de această dată o fată de 12 ani. Ne aflăm într-un sat oarecare din Moldova, unde toţi părinţii sunt la muncă în ţări străine. În căutarea banilor şi a unei vieţi mai bune şi-au lăsat copiii acasă, iar aceştia se gospodăresc cum pot şi ei. Personajul principal, Cristina, spune întreaga poveste fie prin scrisori adresate mamei, fie prin povestiri către cititor. Suntem purtaţi într-un univers al copilăriei amuzant şi trist în acelaşi timp, lipsit de căldura părinţilor, având la orizont mirajul banilor câştigaţi peste hotare şi speranţa unei vieţi mai bune, însă un univers nelipsit de jocuri şi exuberanţă. Unele părţi ale cărţii par puerile, altele sunt foarte interesante şi constituie o palmă dată situaţiei politico-economice prin care trece ţara, alte părţi sunt mult prea filozofice şi cred că un copil de 12 ani nu poate gândi aşa ceva. Per ansamblu a fost o carte care mi-a plăcut. Am găsit-o interesantă şi relaxantă în acelaşi timp. Până la urmă copilul vede frumos chiar şi vremurile aspre. În altă ordine de idei, o să fie foarte interesant peste ceva ani să citim autori născuţi în perioada 1990-2000 şi să  vedem cum vor descrie ei vremurile în care au copilărit, aici în România sau Moldova. Cărţi despre copilărie petrecută în comunism am citit destule şi vreau să citesc cărţi despre copilărie petrecută în perioada de tranziţie sau post tranziţie.

Liliana Corobca presară şi ceva sexualitate în cartea sa, sexualitate mai mult sau mai puţin infantilă. Copiii din sat aveau un ritual inedit. Mergeau în vechea latrină a şcolii, câte o fată cu un băiat, îşi dădeau chiloţii jos şi se pupau în fund, pe buci. Nu este o metaforă în asta, chiar aşa procedau la propriu, astfel consemnându-şi prietenia. Inedit gest. De asemenea Cristina şi verişorul său aflat la liceu în Chişinău se sărută şi-şi arată organele genitale. Până la urmă poate sunt chestii normale pentru mediul rural. Noi la oraş nu am făcut de astea. Femeile scriitor mai puţin exprimă aşa ceva în cărţile lor, aşa că mi-a plăcut îndrăzneala Lilianei Corobca. Am să mai citesc cărţi ale domniei sale. Am văzut că are şi blog.

marți, 24 septembrie 2013

S-a terminat Dexter

În 2008 lucram la corporaţie şi aveam biroul faţă în faţă cu Daniel. Acesta îmi zice:
- Vrei să-ţi aduc un serial bun?
- Ce serial?
- Dexter. E cu un criminal în serie care e poliţist.
- Cum drac?
- E, o să vezi tu. Nu omoară decât un anumit tip de persoane.
- Bine. Adu-mi.
A doua zi mi-a adus. Două dvd-uri cu sezoanele 1 şi 2. Mi s-a părut excepţional. Din acel moment am rămas fan Dexter, care a devenit serialul meu preferat din toate timpurile. Duminică s-a dat la televizor episodul 12 din seria 8, ultimul al serialului. Serialul a durat 8 ani de zile, timp în care un copil poate începe şi termina şcoala. Şi pentru mine au trecut 8 ani, în care i-am urmărit aventurile. În sezonul 1 cu Ice Truck Killer, în sezonul 2 cu Doakes, în sezonul 3 cu Miguel Prado, în sezonul 4 cu Trinnity Killer (de departe cel mai tare personaj negativ din tot serialul şi poate sezonul care ne-a ţinut cel mai mult cu sufletul la gură), în sezonul 5 cu Lumen (cea mai mişto parteneră a lui Dexter. pe nevastă'sa chiar am urât-o), în sezonul 6 cu Travis Marshall (foarte bun personaj şi Travis, sezonul 6 fiind pe locul 2 în topul sezoanelor mele favorite), în sezonul 7 cu lupta dintre Dexter şi Maria şi bineînţeles sezonul final cu Brain Surgeon.

Mi-a plăcut că acest serial nu a lungit inutil episoadele. Alte seriale (gen Lost) au 22-24 de episoade pe sezon, dar acţiune e doar în 10. La Dexter am stat cu sufletul la gură 12 episoade din 12 timp de 8 sezoane. Mereu cu inima la gură, gândindu-mă că Dexter poate fi prins, ori încercând să-mi imaginez cum se va desfăşura acţiunea. Rămânând cu un sentiment de bucurie la fiecare sfârşit de episod. Finalul nu m-a dezamăgit. Citeam că producătorii spuneau că finalul va nemulţumi multă lume, oricare ar fi el. Dar mi s-a părut un final interesant, mai ales secvenţa care urmează după ecranul negru. M-am aşteptat ca serialul să se termine cu Argentina, dar realizatorii l-au făcut mai interesant. Bravo! O să-mi lipsească Dexter. Nici nu ştiu ce alt serial să urmăresc. Nu se va putea înlocui cu nimic.

duminică, 22 septembrie 2013

Serghei Dovlatov - Compromisul




















În această carte Dovlatov povesteşte despre experienţa sa ca ziarist în Estonia Sovietică, undeva pe la mijlocul anilor '70. Despre compromisurile pe care un ziarist trebuia să le facă în perioada respectivă. Avem 12 articole publicate în diferite gazete estoniene, urmate de povestea din spatele lor. Dovlatov are un umor excepţional, extrem de inteligent. Dovlatov este Bukowski al Uniunii Sovietice, ori poate Bukowski este Dovlatov al Statelor Unite. Iar cartea de faţă se aseamănă foarte mult cu Poşta lui Bukowski. Am râs cu lacrimi la Compromisul. M-am sufocat de atâta râs. Umor sovietic de cea mai bună calitate, mult peste umorul britanic gen Trei într-o barcă. Am citit două cărţi de la Serghei Dovlatov şi ambele mi s-au părut geniale. Voi căuta şi altele.

Pentru unul dintre articole Dovlatov pleacă cu fotograful Jbankov după el într-un orăşel mic din Estonia pentru a lua interviu unei zootehniste fruntaşe, a cărei vacă dădea record la mulsul de lapte. În respectivul orăşel sunt duşi la o casă de protocol, primiţi cu mâncare, băutură şi aşteptaţi de două femei tinere. Întâmplări atât de frumoase încât cititorul îşi doreşte să le fi trăit şi el.
- Pardon, eu ştiu coniacul ăsta. Se cheamă KVN...sau NKVD...
- KVVK, l-a corectat Bella.
- Tot un drac. Preţul de 16,20. La banii ăştia mai bine iei trei sticle de vodcă.
- Sunteţi alcoolic?
- Da, a răspuns clar Jbankov. Dar cu măsură...


Am cumpărat cartea din Ploieşti. Lângă McDonald's-ul din centru este o librărie. Am dat 5 lei pe carte. Un meniu Big Mac costă 16 lei.

joi, 19 septembrie 2013

O chestiune de marketing

Cumpăr de la Lidl două pachete de biscuiți, 2x200 grame. Așa este oferta, nu poți cumpăra doar un singur pachet. Chiar scrie mare pe ambalaj: 2x200 grame. Prețul este 5,99 lei (Nu mai păcălește pe nimeni această găselniță de a trece prețul cu o sutime mai mic. Am impresia că acest artificiu a fost inventat undeva prin 1920). Sunt bucuros. Am cumpărat două pachete de biscuiți. Am făcut o afacere. Nu unul, ci două. La 5,99 lei.

Ajung acasă și în primul rând realizez că nu am nevoie de biscuiți. Nicidecum nu am plecat la cumpărături cu gândul de a lua biscuiți. Cu siguranță nu cumpăram biscuiți dacă se vindeau la pachet și costau 3 lei (sau 2,99). Pe mine m-a atras faptul că pe ambalaj scria 2x200 grame. Eu am văzut acolo două pachete de biscuiți și de asta am cumpărat. Iar cei de la Lidl au știut acest aspect și tocmai de aia au scos așa produsul la vânzare. Iată un marketing ireproșabil! M-au făcut să cumpăr nu unu, ci două pachete de ceva de care nu aveam nevoie. O chestie foarte deșteaptă care se bazează pe lăcomia umană, pe dorința omului de a avea. Am fost păcălit. Nu mi-a rămas decât să prepar un ceai în care să înmoi biscuiții.

duminică, 15 septembrie 2013

Chimamanda Ngozi Adichie - Jumătate de soare galben

                                                       O autoare nigeriană. Ce ştiţi voi despre Nigeria? Eu nu ştiam nimic exceptându-l pe Hakeem Olajuwon, unul dintre cei mai talentaţi basketbalişti pe care i-am văzut vreodată şi cu siguranţă în top 5 al pivoţilor din toate timpurile. Şi mai ştiam 3-4 jucători din naţionala Nigeriei care a participat la mondialul de fotbal din 1994. Şi cam atât. Foarte puţin pentru o ţară care numără peste 170 milioane de locuitori şi are o suprafaţă de aproape 1 milion kilometri pătraţi. O ţară care are în palmares un Nobel pentru literatură! Dar ce ştiţi voi despre Biafra? Eu până să citesc această carte nu auzisem vreodată de Biafra. Biafra a existat între anii 1967-1970, o republică secesionistă desprinsă din Nigeria. Foarte bogată în petrol, cu ieşire la mare. Englezii şi sovieticii şi-au băgat coada, i-au sprijinit pe nigerieni care au luat înapoi republica. Un război în care au murit peste 1 milion de oameni, un prilej de îmbogăţire pentru imperialişti. E multă lume care critică USA sau URSS pentru politica lor, dar Imperiul Britanic nu am auzit să fie criticat vreodată, deşi cred că e cel mai mare colonizator. Nu, ei nu participă la războaie. Ei au doar muzică, rugby, fotbal şi civilizaţie.

Cartea urmăreşte destinele câtorva personaje în anii '60, înainte de formarea Biafrei şi până la pierderea războiului. Este structurată în patru părţi care alternează: începutul anilor '60 / sfârşitul anilor '60. Întâmplările prin care trec personajele nu sunt ieşite din comun (dar nicidecum lipsite de interes), ci sunt doar un prilej pentru o adevărată lecţie de istorie, un suport pentru ca cititorul să poată urmări evoluţia războiului. Antiteză totală între cele două perioade de timp. Începutul anilor '60 cu mese copioase în casa unui profesor universitar, discuţii elevate, mâncăruri şi băuturi fine (am impresia că bucătăria nigeriană este foarte interesantă), mari bogătaşi cu slugi. Sfârşitul anilor '60 cu foamete cruntă, cu moarte pretutindeni, cu sărăcie la limita disperării. O carte ce impresionează atât prin descrierea celor întâmplate cât şi prin forţa cu care această tânără autoare pune totul în scenă. Dacă continuă tot aşa peste vreo 30 de ani este posibil ca această Chimamanda Ngozi să aducă un nou Nobel pentru literatura Nigeriei. 

Ce simbolizează titlul romanului? Aşa eram întrebaţi la şcoală, în timpul orelor de literatură. Jumătate de soare galben. Este stema de pe steagul Biafrei.

Vreau să laud şi traducerea, făcută de Justina Bandol. Notele explicative sunt extrem de interesante şi fără de ele lectura cărţii ar fi fost mai dificilă.

marți, 10 septembrie 2013

Nunta (I)

Meneaito răsună la maxim în boxe, stârnindu-i greaţa. Îi e dor de momentele de relaxare când în micul său birou de acasă ascultă Raoul Koczalski sau Vasili Kalinnikov. Ştie să aprecieze muzica bună, se bucură din plin de ea, dar acum nu are ce face. Este la o nuntă şi toată lumea dansează meneaito, melodie şi dans pentru profani. Priveşte uimit cum toţi se bâţâie de la dreapta la stânga şi invers, gesticulând aiurea. Inclusiv mirele şi mireasa. S-a cam săturat de nunţi, dar e sezonul lor. A fost la prea multe în decursul vieţii, inclusiv la a lui. Toate se desfăşoară după acelaşi tipar. Momentele ce ţin de tradiţie de dinaintea bisericii, cu ruperea turtei la mireasă ori cu bărbieritul la mire, cu lăutarii care cântă în plină stradă "Ia-ţi mireasă ziua bună" şi cu femeile trecute de cincizeci de ani care se prind la horă şi chiuie strident, în timp ce sânii grei şi lăsaţi le saltă, aproape ieşind din bluzele de poliester combinat cu dantelă cumpărate de la Dragonul Roşu. Apoi cele nouăzeci de minute plictisitoare de la biserică, când popa pare să vorbească la nesfârşit, când mirii şi naşii se rotesc în jurul mesei, când toate rudele care se văd din zece în zece ani se fotografiază cu mirii, când toată lumea afişează zâmbete false. Totul i se pare de prisos, începând cu rochia miresei care după ce-şi va cunoaşte cele douăsprezece ore de glorie, de fapt şi singurele, va poposi într-un ungher prăfuit al podului până la sfârşitul timpului. Şi terminând cu florile pe care rudele le aduc la biserică, flori cumpărate din obligaţie, care se vor amesteca între ele, uitate într-o strană de lângă altar, al cărei ctitor a murit cu zeci de ani în urmă.

Urmează restaurantul unde toţi sunt întâmpinaţi cu şampanie ieftină şi pişcoturi de proastă calitate. Verişori de gradul trei se regăsesc şi discută aprins. Dansul mirilor, unde cea mai des întâlnită piesă din toate nunţile la care a participat a fost Whitney Houston - I will always love you. Inclusiv la propria-i nuntă. El îşi dorise Sam Cooke - A change is gonna come, dar soţia nu a fost de acord. Mâncarea îl deranjează cel mai mult la nunţi, faptul că românii nu au imaginaţie. Aceleaşi aperitive obosite, cu caşcaval, mezel, salată de vinete în roşie, brânză în ardei gras, chifteluţe reci preparate dintr-o carne dubioasă, icre fără gust pe o pâine tare. Urmează peştele, file de pangasius adus din Delta Mekongului, plin de uraniu, la care se alătură legumele congelate. Apoi tradiţionalele sarmale cu mămăligă, şi într-un final, când nimeni nu mai poate mânca nimic, mix de friptură (adică pui şi porc) cu garnitură de cartofi la cuptor şi salată de varză. Până se aduce tortul deja 50 % din invitaţi au plecat, 20% sunt morţi de beţi, iar restul chiar nu au chef de tort, ţinând cont că e ora 3 dimineaţa.

Însă momentan lumea întreagă dansează Meneaito. Mai e puţin şi se vor aduce sarmalele. Se bea vin ieftin din carafe de sticlă. Invitaţii nu-şi pot da seama dacă este demisec sau demidulce. Într-un final se termină supărătoarea melodie, iar el răsuflă uşurat. Însă doar pentru o clipită. Urmează o altă clasică a nunţilor, Follow the leader. Toată lumea formează un şir indian şi astfel încolonaţi merg printre mese, ca un trenuleţ uman ce umple întreaga încăpere. Văzându-i astfel îi vine să râdă şi îşi aminteşte versurile unei melodii R.A.C.L.A. din tinereţile sale: "pe rând încolonarea, ca să ne sugeţi pula...". Dar nu apucă bine să-şi reamintească toate versurile, pentru că DJ-ul face un anunţ: "S-a furat mireasa!". Sigur, mireasa va fi recuperată ceva mai târziu pentru două sticle de whisky.

E ora 5:45. În sfârşit s-a terminat totul. Se îndreaptă spre casă. Dă drumul la muzică în maşină. Chuck Berry - Maybellene îl înveseleşte. Îi piere toată oboseala şi în drum spre casă o ia pe rute ocolitoare de dragul condusului prin oraşul pustiu şi pentru că simte o foame accentuată de muzică bună. Pe scaunul din dreapta sunt aruncate cinci hârtii de câte o sută de euro. Onorariul său pentru nunta care tocmai s-a terminat. Sâmbăta viitoare o va lua de la capăt.  Lângă bani, într-o geantă, este un aparat foto care valorează mult mai mult. Într-un buzunar al genţii sunt cărţi de vizită pe care scrie "Emilian Tudusciuc, fotograf de evenimente".

miercuri, 4 septembrie 2013

Răutatea copiilor

Serile mai merg în parc. Am un copil şi un câine. Soarele stă să apună, iar ultimele sale raze scot în evidenţă praful care se ridică până la cer. Aer amestecat cu mult praf şi noxe ne umple plămânii, iar mai târziu aceste organe vor fi atacate de cancer. Pentru că trăim în poluare. E foarte multă lume în parc şi toată lumea are copii. Câini nu au toţi. Copilul se dă în leagăne şi în tot felul de comedii, iar eu stau pe bancă la marginea locului de joacă şi privesc la ceilalţi copii, iar câinele, Bella, ciobănescul german, stă sub bancă, scoţând limba de un cot. Îmi place să studiez psihologia şi comportamentul copiiilor. Îmi place să observ răutatea lor brută şi nemascată.

La groapa cu nisip este un băieţel de 5 ani. Se joacă cu o lopăţică, aruncând în sus nisipul care cade în capul unei fetiţe. Observă acest lucru şi-l repetă cu mare încântare. Fetiţa pleacă, dar se apropie un alt băieţel cu o găletuşă în mână.
- Băiatu', îmi dai şi mie găleata?, întreabă primul copil.
Cel întrebat se ruşinează şi doar pleacă capul în jos, însă primul insistă. După încă trei întrebări care de fapt sună ca nişte somaţii, cel cu găleata rosteşte un "nu" abia auzit şi dă să plece, dar astăzi nu este ziua lui norocoasă. Găleata îi este smulsă din mână de copilul cu lopăţica.
- E a mea, protestează proprietarul găletuşei.
- Ba-i a mia, îi zice foarte senin actualul posesor.
- Nu. E a mea. (începe să plângă)
- Ba nu. I-a mia. I-a mia. I-a mia.
Pe moment mi-a venit să mă ridic şi să-i dau un picior în cap acestui copil nesimţit, care fură jucăriile altor copii. Însă a venit mama copilului cu găletuşa şi şi-a luat copilul, recuperând şi jucăria. Nu mă pricep la psihologie, dar mă întreb despre mediul în care creşte acest copil, care afirmă cu seninătate despre un lucru că este al lui după ce-l ia de la alt copil.

Bella, ciobănescul german, plictisită de atâta tolănit sub bancă, se ridică şi stă în faţa mea. Stă în fund, adică cu labele din spate lăsate şi cu cele din faţă ridicate. E în lesă. Copilul cel obraznic vine la ea şi îi zice: "Malş! Malş!". Futu-ţi capu ăla de copil handicapat, nici nu ştii să vorbeşti bine şi te iei de câine, după ce mai devreme te-ai luat de alt copil. "Malş! Malş!" insistă ăsta, la care Bella începe să latre şi să se repeadă la el, moment în care ăsta o ia la goană, ţipând ca din gură de şarpe. Copil rău şi prost.

După asta am plecat şi eu. Să nu creadă lumea că e câinele de vină. Nu m-aş mai duce în parc. Nu ştiu unde să găsesc un mediu mai elitist pentru copilul meu. Şi pentru câine.