Bunnahabhain este un single malt whisky produs în Insula Islay din Scoția. Inițiații single malt-urilor din Islay știu că whisky-urile din această regiune se remarcă în primul rând prin caracterul lor afumat. Eu sunt un mare fan al lor, am încercat mai multe sortimente de Laphroaig, Caol Ila, Lagavulin, Smokehead, chiar și sortimente blended gen Big Peat, toate fiind afumate. Bunnahabhain este excepția de la regulă, deși provine din Islay seamănă mai degrabă cu un whisky din regiunea Speyside, fiind mai dulceag. Eu toate aceste caracteristici le citisem pe siteurile de specialitate și așteptam cu nerăbdare momentul degustării, pentru a-mi face propria părere. Ultima perioadă fusese dominată de o tristețe incomensurabilă, provenită cu siguranță și din imposibilitatea consumului de produse alcoolice, cauzată de infecția unei măsele ce a necesitat antibiotic. Dar cum nici bucuria și nici tristețea nu durează la nesfârșit, a venit momentul mult așteptat, am scos paharul Glencairn Copita, am dat drumul la muzică, am turnat Bunnahabhain și am băut. Plăcerea gustului m-a cucerit din prima clipă. Dulceag, cum spun reviewurile de specialitate, dar combinat cu sărat, de ca și cum whisky-ul ar fi făcut cu apă de mare. Iar pe final o mică nuanță de fum, dar extrem de mică, ori poate a fost doar ceva subliminal, iar eu am simțit asta pentru că știam că ar trebui să mă aștept la așa ceva. E ca la pelicula Fight Club, am văzut penisul pentru că am citit că trebuie să apară, altfel nu l-aș fi văzut. Cuvântul Bunnahabhain în limba gaelic înseamnă “gura râului”, deci practic obârșia. Sticla de Bunnahabhain este opacă, nu poți vedea cât ai băut. Eu mi-am turnat de vreo 8-10 ori în paharul Glencairn Copita, poate câte 25-30 ml, chiar nu știu cât am băut. Mult de tot mi-a plăcut. Îi spusesem nevestei să vină acasă la ora 20:15 pentru a mânca împreună, iar ea la ora 20:17 a băgat capul pe ușa de la bucătărie și a zâmbit, sau poate așa mi s-a părut mie pentru că la acel moment umplusem de cel puțin 6 ori paharul. Iar eu i-am spus: „Iubito, gustă și tu din acest single malt splendid!”, iar ea a luat o gură din paharul meu și s-a scuturat toată, nefiind inițiată probabil trăznind-o direct tăria alcoolica de 46,3%. Dar mai târziu la masă a băut cu plăcere un pahar întreg.
Înainte de a destupa sticla am dat drumul la muzică. Copiii erau plecați la sport, nevasta la serviciu, aveam o după amiază întreagă de petrecut în propria intimitate. Deoarece am dorit ca muzica să dureze cât mai mult pentru aceasta seară specială în care am destupat sticla de Bunnahabhain 12 ani, am ales un dublu album. În jur de 80 de minute de muzică. Led Zeppelin - Physical Graffiti, lansat în anul 1975. Precizez cu sinceritate, știam o singură piesă de pe acest album, Kashmir, tema muzicală a acestei piese fiind preluată la finele anilor '90 de Puff Daddy într-o melodie ce a servit ca soundtrack filmului Godzilla. M-a impresionat într-un mod foarte plăcut albumul, m-am simțit excelent bând whisky, ascultând muzica și gătind. Nu este un album ușor de înțeles, piesele de pe Physical Graffiti nu se aud la Rock FM sau oricare alt radio, nu avem de-a face cu Stairway to Heaven sau Whole Lotta Love. Ce piesă mi-a plăcut cel mai mult? Houses of the Holy. Ce frumos începe: „Let me take you to the movies...Can I take you to the show... Let me be yours ever truly... Can I make your garden grow”. Păi dansam de unul singur prin bucătărie de atâta fericire. Următoarea piesă, Trampled Under Foot, îmi pare foarte cunoscută, ceva ritmuri de anii '80, dar nu știu de unde să o iau. Parcă e dintr-un film polițist al anilor '80. Am căutat pe net, dar chiar nu găsesc nimic, poate că știu chiar piesa asta și am impresia că era altă formație. Mi-a plăcut mult și piesa In My Time of Dying, un cover după un bluesman legendar, Blind Willie Johnson. Un cover, dar interpretarea este senzațională, artă pură. Ten Years Gone mi s-a părut o altă piesă superbă, foarte profundă, extraordinar de sensibilă și foarte complexă. Muzica m-a transpus cu totul într-o altă lume, bucătăria mea devenind un univers îndepărtat de mizeria cotidiană din lumea reală. Am programat totul ca audiția albumului să se termine la orele 20, când copiii ajung acasă și mă întreabă: „Ce mâncăm în seara asta?”.
Ascultând Physical Graffiti, al șaselea album al formației Led Zeppelin, bând whisky Bunnahabhain de 12 ani din pahar Glencairn Copita, am început să pregătesc masa de seară. Am tras la tigaie creveți din Guatemala, un calibru mai mărișor, foarte cărnoși. Asezonați cu piper, usturoi și lămâie. Am făcut un orez basmati cu legume și somon afumat. Este pentru prima oară când pun somon afumat în orez și pot spune că se potrivesc la fix. Uitându-mă peste ingrediente am constatat următoarele: creveții din Guatemala, orezul din Pakistan dar cumpărat din Grecia, somonul afumat din Norvegia, lămâi din Italia, usturoi din China, mix mexican de legume dar produs la Tulcea. Băutură din Scoția, muzică din Anglia. Globalizare. O singură lume, ca în romanul 1984. Nu mai zic că la desert am avut tradiționala prăjitură Melomakarona, provenită din îndepărtata Grecie. Nevasta nu m-ar fi iertat dacă la masă nu am fi avut salată, ea spune întotdeauna că trebuie să mâncăm și ceva viu. O salată eisberg la pungă, cumpărată de la Mega unde m-a servit o asiatică ce m-a salutat cu multă naturalețe: „Bună!”. Masa a decurs firesc, nu au fost reproșuri, dar nici cineva care să mă laude. Au luat-o ca pe o normalitate, de ca și cum am fi mâncat crenwursti cu muștar. Am terminat cu masa, iar apoi fiecare și-a văzut de treabă. Copiii și nevasta s-au relaxat după o zi istovitoare, iar eu am rămas la spălatul vaselor.
