Institutul

Aceasta este o operă de ficțiune. Orice asemănare cu persoane reale este întâmplătoare. Audiență: 18+. Conține limbaj vulgar și face referire la consumul băuturilor alcoolice.

Cu Nea Fane Englezu' am fost coleg aproape trei ani de zile la Batalionul Disciplinar. Deși se apropie de 70 de ani, are o condiție fizică de invidiat, trage zilnic de fiare și bea 3-4 beri la 0.75. După cum îmi povestea într-o dimineață, în timp ce încărcam o dubă plină de cutii grele: "Gabi, am băgat aseară 50 de abdomene.". "Păi mai poți, bre?", l-am întrebat eu neîncrezător. Nea Fane Englezu' s-a aprins: "Cum să nu? Păi anul asta am făcut și 200.". Apoi am rămas tăcuți amândoi și ne-am concentrat la cutiile grele, peste 100, care trebuiau încărcate în dubă. Asta era viața noastră la Batalionul Disciplinar, unde ajunsesem și eu din ordinul Șefului Constantin într-o zi ploioasă de sfârșit de noiembrie, anul 2019. La început mi-a fost greu, e fix ca la pușcărie, ești boboc, "din prima zi cum intri aici ai grijă să-ți păzești găoaza, nu te arunca prea mult la vorbă, fii pe fază.". Dar după o vreme m-am obișnuit, mi-am făcut prieteni, mă cunoștea lumea.  Dar să revenim la Nea Fane Englezu'. Pasiunile sale pentru sala de forță sau băutură trec în plan secund atunci când vine vorba despre muzică și mai ales echipamente care redau muzica. De câte ori mă vede deschide subiectul: "Am cumpărat aseară un sistem Bang & Olufsen. Gabi, n-ai idee cum se aude. O să te chem odată pe la mine, nu îți vine să crezi.", sau "Mi-a dat unu un magnetofon Grundig din 1971, îl avea la țară, mi-a zis <<Ia-l, bre, că n-am ce să mai fac cu el!>>, se aude perfect. E mai tare ca mp3-u, Gabi.". Are dreptate. Mi-a adus într-o zi un stick cu muzică trasă de pe magnetofon și se aude mai bine ca un cd. Nea Fane Englezu', căruia i se spune așa pentru că vorbește la perfecție engleza, cu accent chiar, e tobă de muzică. Poți discuta cu el despre Pink Floyd, Jimi Hendrix sau Deep Purple. Asta printre cutiile pline de praf pe care le depozităm conștiincioși într-un loc total insalubru, plin de gunoaie și șobolani. Curg apele pe noi, ridicăm toată ziua cutii, ne rupem spinările, înjurăm printre dinți, dar încercăm să ne păstrăm mintea intactă, să purtăm conversații elevate, să glumim, să fim oameni. Eu, nea Fane Englezu' și încă o mână de băieți. Câteodată ne reușește, alteori nu. Fiecare om are propria-i toleranță la stres, la efort, la nedreptate. 

Cărăm rafturi metalice de sute de kilograme. Le urcăm în camioane, apoi le descărcăm la locația indicată. Cărăm dulapuri și birouri pe scări. Descărcăm camioane pline cu detergent și hârtie A4. Ore întregi, suntem animale de povară, unelte vorbitoare. Curg apele pe mine și înjur de toți morții. Trebuie să urcăm 30 de șifoniere la etajul II al unei clădiri. Iau de un capăt al obiectului de mobilier, iar la celălalt capăt este Domnul Do. Are 1,62 înălțime și 57 kg, iar umor cât întreg Universul. E genul de persoană pe care dacă o întrebi: "Domnule Do, îți dau o felie de chec?", răspunde: "A, nu. Sunt cu mașina.". Mergem cu dulapul pe scări și mai facem haz de necaz. După primele 3-4 drumuri ni se ia, obosim. Nu e în fișa postului să fim cărăuși. Cui să îi spunem? Cu cine să ne certăm? Șefii se pișă pe tine în secunda doi. Au și ei șefi mai departe, care procedează la fel în caz de nesupunere. Mai presus de toți este Șeful Constantin, care stă în turnul său de fildeș, tună și fulgeră în permanență. "Să se facă! Acum! Nu mă interesează! Să se facă acum, în morții măsii!". Ne ștergem sudoarea de pe frunte, privim pentru o clipă cerul albastru, apoi trecem la următorul șifonier. Mai sunt de urcat vreo 23, nu mai e așa de mult. Ni se inoculează ideea că suntem consumabile. Dacă nu vrem noi să facem munca asta, așteaptă alții la poartă. "Sunt pline cimitirele de oameni de neînlocuit.", este unul dintre laimotivele ce se regăsește în discursurile Șefului Constantin. 

Suntem în câmp deschis, în afara orașului, într-o curte înconjurată de garduri cu sârmă ghimpată. În centrul curții se află două depozite mari. Noi le numim hangare, deși nu sunt depozitate avioane în ele. Când mergem acolo, câteodată zilnic, alteori o dată pe săptămână, alteori mai rar, spunem: "Astăzi mergem la Hangar.", dar o spunem pe un ton de o tristețe incomensurabilă. Nimeni nu merge cu plăcere aici. E murdar, miroase a gunoi, vara e foarte cald, iarna bate un vânt rece care îți intră la oase, dar mai ales e rost de muncă care îți rupe oasele, "cârcă" cum se spune în popor. Majoritatea avem facultăți absolvite, suntem oameni ce ar putea munci într-un birou, unii dintre noi discută geopolitică, macroeconomie sau nanotehnologie, dar săptămână după săptămână ne degradăm la Hangar, cu munci potrivite pentru un salahor. Ne degradăm trupul și sufletul. Ne scade stima de sine. Mă întreabă nevasta seara acasă: "Ce ai făcut la muncă azi?". Ce îi pot spune? Doar am cărat. Mă simt deprimat. M-am apucat de băutură. Ajung acasă și îmi torn 100 de rom. Seară de seară. Beau ca să îmi liniștesc durerea din corp, dar și pentru liniștea psihica. Mai îmi pun 50 de rom suplimentar și deja sunt mult mai bine. Ascult muzica de la Nea Fane Englezu' și uit de tot. Azi mi-a tras două albume. Soft Machine -Third și Yes - Close to the Edge. La final beau o bere la 0.75 ca să mă trezesc. A doua zi o iau de la capăt.

Într-o zi eram la Hangar și, nu știu de unde a pornit toată chestia, m-am gândit să fac un concurs de alergare cu Nea Fane Englezu'. În curtea împrejmuită cu sârmă ghimpată. Am stabilit punctele între care va avea loc cursa, ne-am luat locurile la linia de start și am așteptat semnalul de pornire, dat de unul dintre băieți. Un alt băiat a filmat toată cursa. Eu și Nea Fane, mai în vârstă cu 25 de ani. A fost un photo finish, dar s-a văzut clar că victoria a fost a lui Nea Fane. Toți colegii s-au amuzat teribil, au râs pe seama înfrângerii mele. Dar a fost o destindere de scurtă durată. Ni s-au șters repede zâmbetele de pe buze și ne-am reapucat de cârcă. Înapoi la hangar. 

De Batalionul Disciplinar se ocupă Șeful Paul. Stă printre noi la hangar, ca un gardian printre pușcăriași. Niciodată nimic nu-i este pe plac. Aranjăm baxuri cu hârtie igienică, mii de baxuri. Țipă la mine: "Băi, grasule, nu te uiți că nu pui bine? Bă, nimic nu te interesează, te doare în pulă. Ești o labă de om!". Urlă. Face ședințe și ne motivează prin urlete. Dar eu știu că e un om bun. Urlă doar pentru că Șeful Constantin urlă la el. Este terorizat de Șeful Constantin și el, așa că încearcă să se descarce pe noi. Știm asta, nimeni nu spune nimic. Toți stăm cu capul plecat și acceptăm cearta, chiar dacă nu suntem vinovați. Eu evadez în băutură. În serile mai grele beau și 300 de rom. Mă trezesc întotdeauna la final cu o bere la 0.75. Domnul Do m-a învățat asta. Mi-a demonstrat din punct de vedere chimic care este procedeul. Bagi alcool mult în sânge, ajunge la creier, te cuprinde mahmureala. Cazi in beție, organismul îți cere alcool. După aia îi mai dai organismului o doză mică de alcool și revii la normal. Domnul Do a zis că trebuie mare atenție cu doza de la final, pentru că dacă bei prea mult, treci iar în partea cealaltă și te adâncești în beție. Eu sunt atent mereu. În seara în care Șeful Paul mi-a zis că sunt o labă de om am ascultat un album excelent, de la Nea Fane Englezu'. The Velvet Underground de la formația cu același nume. Superb. Muzica bună îmi alungă gândurile rele, dar de data asta n-am mai băut rom. A mers mai bine un single malt din insule. Insulele Scoției, desigur.

Șeful Paul e un mare bucatar. Chef. Avea și omenie în suflet. Într-o seară eram cu toții rupți de oboseală, toată ziua cărasem saci grei. Nu ne mai simțeam mâinile și picioarele. A făcut o oală mare cu ciorbă de fasole și ne-a dat tuturor câte o porție. Dumnezeiască ni s-a părut mâncarea. "Nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine", vorba comuniștilor. În altă zi a intrat val-vârtej în birou și mi-a întins o farfurie cu mâncare: "Ia, grasule, să vezi ce e aici!". "Ce e?", "Tocană de țap.", "Cum, mă, de țap?", "Da mă, ești prost? Țap din ăla de trăiește în pădure.". Îi spun că n-am auzit în viața mea de așa ceva, iar el își întărește spusele ducând mâinile la cap și imitând niște coarne. De fapt se referea la cerb. A fost bun.

Mi-am luat niște mănuși de lucru din Selgros. Din piele de vițel. Am dat 35 de lei pe ele. Trainice. Purtam întotdeauna niște jeansi ponosiți, aceleași 3-4 tricouri, câte un hanorac cumpărat de la Lidl. Cu mănușile în mână arătam ca un gunoier. Dar asta era munca mea, de necalificat. Mă întâlneam cu colegii mei de Institut, oameni cu care lucrasem înainte și se uitau la mine cu milă. Dar nu aveam ce face, eu eram la Batalionul Disciplinar. Blugii mi se rupseseră de tot și deși aveam 16 perechi noi în dulap nu doream să-i schimb. Până într-o zi când mi i-a aruncat nevasta la gunoi. A spus că îi este rușine cu mine, că mă văd părinții copiilor de la școala unde merg și copiii noștri. Era un stigmat faptul că lucram la Batalionul Disciplinar, trebuia să ascundem asta. Colegii copiilor mei au părinți doctori, avocați, profesori, eu eram muncitor necalificat. Mănușile din piele de vițel s-au uzat și murdărit, arată groaznic. Îmi ies degetele prin ele. Am luat pe mine o altă pereche de blugi, dar tot una mai veche, ponosită. Am lăsat blugii Levi's în dulap, pentru vremuri mai bune.

În fiecare dimineață ne face inspecția la birouri Doamna Sanda. După Șeful Paul e 2nd in command. Când e în toane bune este o femeie foarte de treabă, râde cu gura până la urechi, povestim și facem glume. E plăcută, îmi arată noile sale achiziții vestimentare, vorbim despre mâncare, râdem sincer imaginându-ne lucruri banale și amuzante. Dar ca șefă știe să se și impună, trasează fiecăruia sarcinile, nu te poți tocmi cu ea, este de neclintit. Aplică întocmai unul dintre învățămintele Șefului Constantin: "Democrația se termină la tocul ușii.". Ziua Doamnei Sanda este la trei zile după ziua mea. Tot anul ne facem planuri că vom sărbători la comun zilele noastre și vom organiza ospețe pantagruelice. Doamna Sanda zice: "Facem o masă câmpenească. Cumpărăm de la sibieni. O brânză bună, șunculiță, cârnați. Pâine de casă.". Eu o întărât: "Da,da, luăm și o țuică bătrână.". Râdem. În altă zi schimbăm complet registrul, ne propunem să comandăm pentru ziua noastră comună creveți, scoici, calamari, raci, șampanie Moet. Ziua următoare ne programăm să servim cârnați, mici și cefe de porc. O ținem așa un an întreg. Nu știm de ce, dar de fiecare dată cu o săptămână înainte de eveniment, atât Doamna Sanda cât și eu hotărâm că ne vom serba zilele separat. Fiecare face pe cont propriu, dar nu lipsit de fast, în vastul birou al Șefului Paul, sub atenta supraveghere a acestuia, care cu ochiul său critic de bucătar profesionist acordă calificative mâncărurilor înșirate pe masă. 

Dar momentele de fericire erau puține. Majoritatea zilelor noastre la Batalionul Disciplinar erau întunecate. Munca de rutină combinată cu efort fizic dus la extrem își pune încetul cu încetul amprenta pe sănătatea fizică și psihică a omului. Au apărut dureri de mijloc, a apărut dependența de alcool. Până într-o zi când stăteam în pat cu dureri mari la spate și m-am gândit că trebuie să evadez cumva. Însă vremurile mele în Institut nu au fost întotdeauna atât de aspre. Au fost și vremuri când nu umblam îmbrăcat în gioarse, toata ziua transpirat și cu mănuși de gunoier în mână. Au fost vremuri când stăteam în birouri cu mocheta pe jos, când purtam cămașă și pantofi, când nu mi se spunea că sunt o labă de om, când stăteam cu directorii la masă și ne sfătuiam, când veneam cu plăcere la Institut. Dar să o luăm cu începutul... 

E toamnă. Stau pe bancă în curtea bisericii de lângă Institutul nostru și mănânc nuci. E o atmosferă foarte liniștită, curtea mare, iar de jur împrejur case vechi, de la începutul secolului trecut. Vine părintele și îmi deschide biserica, invitându-mă să mă închin. Mă cunoaște, sunt un obișnuit al curții bisericii, vin des aici în pauzele de la job. Sunt deja de 6 luni la Institut. Am venit într-o zi de Aprilie, iar în holul mare m-au așteptat Eufrosin Potecă și Falsul Ionescu. Îi știam din anii grei ai facultății, ne reuniserăm acum și în câmpul muncii. Am urcat pe un fel de scară de serviciu, cam întortocheată, către un birou aflat la mezanin. Acolo ne aștepta deja singura noastră colegă, Baba cum i se spunea pe la spate. Chiar arăta pe măsura poreclei, o femeie cu părul gri prins într-un coc din alte vremuri, îmbrăcată curat, dar destul de ponosit. Patina timpului își pusese cu totul amprenta pe femeia asta. Mai târziu aveam să aflu că suferă și de o boală înfricoșătoare, atât pentru ea cât și pentru cei prezenți în birou. Dar acum eram în prima zi la Institut, iar Eufrosin Potecă era șeful meu și îmi povestea cu blândețe despre mersul lucrurilor. Am fost instalat la un birou destul de mic, mi s-a dat un computer cu monitor și boxe, am semnat tot felul de acte. La un moment dat, intră val vârtej în birou un personaj extrem de agitat, care peste o vreme avea să-și primească supranumele "Tânărul Stăpân". Din prima clipă m-a privit în ochi, m-a împuns cu degetul în burtă și mi-a spus: "Mă bucur că am putut să te aduc aici. Să știi că ești aici datorită mie.". 

Am ieșit din biserică. Între timp au venit și Eufrosin Potecă & Falsul Ionescu. Adunăm toți trei nuci de pe jos, le spargem și le mâncăm. Discutăm despre cărți (amândoi sunt cititori avizi, însă Falsul Ionescu citește din recomandările mele), mâncăruri, băutură, muzică și tot felul de nimicuri. După prea multă nucă, Falsul Ionescu spune: "Ce ar merge o bericică.", drept pentru care ne îndreptăm toți trei spre "Țigani", o cârciumă din apropiere, unde suntem primiți mereu cum se cuvine. Vremuri romantice, vremuri de haiducie, program de voie, salariu cam de trei ori mai mic față de locul de muncă precedent. Eram săraci cu toții. Mâncam cu Tânărul Stăpân merdenele și beam bere la pet, dar în ochii săi se citea încă de atunci o luminiță vicleană. Urmăream la birou un serial numit Masters of Sex, cu scene de sexualitate explicite audio și vizuale. Ascultam în boxe, negândindu-mă ce o zice biata Babă despre gemetele din timpul partidelor de sex. Citeam cărți fine, eram sărac și fericit și nu mă gândeam că vremurile se vor schimba vreodată. Uneori după program mergeam la mine și făceam grătare cu Eufrosin Potecă și Falsul Ionescu. Beam bere, mâncam carne friptă și credeam că toată viața va fi fără griji. Dar ei, Euforin Potecă și Falsul Ionescu, au avut aspirații mai înalte și au plecat din Institut, la salarii mult mai mari. Eu nu aveam nicio aspirație, am rămas pe loc. Nici prin cap nu îmi trecea să plec.

Tânărul Stăpân era un young padawan în vremurile acelea, dar forța se simțea în el. Stătea pe lângă Eufrosin Potecă, dar din umbră avea visuri de preamărire. Eufrosin Potecă era calm, calculat și rece, nu-i permitea niciun centimetru să derapeze. Tânărul Stăpân și acum îl consideră singurul șef pe care l-a avut. Chiar și la telefon, după mulți ani, i se adresează cu "șefule", deși Eufrosin Potecă nu suportă să i se spună așa. 

Mergeam cu Eufrosin Potecă la Mega Image și ne cumpăram un sandwich cu pastramă de porc, costa 4.39 lei pe vremea aia. Cumpăram și o bere. Mâncam sandwichul pe stradă, apoi înveleam berea în ambalajul sandwichului și o beam. Consumam bere pe stradă ca boschetarii și discutam despre Zât. Mergeam cu Falsul Ionescu prin Institut și toată lumea se purta frumos cu el, toți îl întrebau despre băieții lui, de mine nu se interesa nimeni, nu știau că am și eu copii. Mai mergeam prin birouri, lumea mă trata cu răceală. Eram trist. Prima persoană care a vorbit cu mine, în afara departamentului din care făceam parte, a fost Elena. Am găsit un subiect comun, Lidl. Și pornind de la Lidl am început să vorbim o grămadă de chestii. Apoi m-am împrietenit cu Loredana și cu Angi și ușor-ușor cu toată lumea din Institut. Eufrosin Potecă, care era șeful meu, mai îmi dădea unele misiuni, pe care câteodată le îndeplineam, alteori le refuzam categoric. Ne mai întâlnim și acum la un pahar de coniac și îmi reproșează comportamentul meu de atunci. Îmi spunea că sunt un hipopotam agresiv. Mulți ani mai târziu, la Batalionul Disciplinar, colegul meu Eduardo, aruncat și el printre noi din cauza gurii sale mari ori poate din frustrarea vreunui șef, mi-a spus: "Sub înfățișarea ta de urs blajin se ascunde o nevăstuică obraznică.". Încet, încet mă făceam cunoscut. Falsul Ionescu plecase, iar Eufrosin Potecă m-a invitat într-o seară la restaurant împreună cu toată familia. Pe socoteala lui. Era într-o sâmbătă. Mi-a oferit mâncare și băutură și mi-a spus că va pleca din Institut. S-a temut că voi face o scenă la locul de muncă, așa că a ales un cadru festiv pentru acest anunț. Se termina o eră și începea alta. Eufrosin Potecă era un mamut la noi în Institut. 

A venit un director nou, un om mai în vârstă, foarte cumsecade. Noi i-am spus Unchiu'. Am avut zile bune cu el, făceam treabă, se purta frumos cu noi, la direcția noastră lucrurile mergeau foarte bine. După plecarea lui Eufrosin Potecă, fără ca cineva să mă întrebe, am fost uns în funcția de Șef Serviciu, pe care am menținut-o fix 30 de luni. O experiență nouă, mult mai multă seriozitate, treburi importante, răspundere. Tânărul Stăpân a spus: "Bă, ce șef ești tu? Un șef de tinichea. Eu sunt adevăratul șef. Bă, iei banii degeaba! Ce faci tu pentru banii pe care îi iei?". Și a tot ținut-o așa până în locul meu a venit Supervizorul Marcelino, dar la fel îi spunea și lui. Tânărul Stăpân se considera adevăratul șef, șeful din umbră. Și poate așa și era. Dar a fost o perioadă foarte frumoasă de vreo patru ani între plecarea lui Eufrosin Potecă și trimiterea mea la Batalionul Disciplinar. Au fost multe realizări profesionale și nu îi neagă nimeni meritele Tânărului Stăpân, doar că nu i-ar strica un pic de modestie.

L-am cunoscut pe YO3. Un om cum erau oamenii odată, molcom, plin de sfaturi înțelepte, cu multe povești din vremuri demult apuse. Era o plăcere să merg zilnic cu el în pauza de masă pentru a cumpăra iaurt. Despre orice și oricine avea o vorbă bună, prin liniștea și calmul său îl putea domoli chiar și pe Tânărul Stăpân. "Gabriel, oamenii sunt diferiți și asta e foarte bine. Ce ne-am face dacă am fi toți la fel?". Nu-i tăcea gura o clipă, vorbeam despre orice. Dacă dintr-un motiv anume se epuizau subiectele de discuție, YO3 se apuca și ne citea bancuri de pe internet, râzând cu poftă la fiecare dintre ele. Poate ați citit despre vizita mea cu YO3 la un sediu mai îndepărtat al Institutului nostru. La o altă vizită acolo am intrat într-un birou pentru o intervenție. Acolo m-a întâmpinat o fată de o politețe proverbială. Eu m-am apucat de treabă, iar fata a deschis vorba: "Vă pot face un ceai?", "Da, aș bea un ceai.", "De care să fie?", "Verde.", "Cu zahăr, fără zahăr?" etc. Mi-a servit ceaiul frumos, în ceșcuță cu farfurioară, vorbea cald și cu mult bun simț, mi se părea o japoneză de pe vremuri. Eu mă pricep bine la oameni, deși nu îmi place să o arăt. Îi simt din prima secundă și rareori mă înșel. Am întrebat-o pe fată de nume, mi-a spus că o cheamă Nicoleta. Când am plecat din acel sediu i-am telefonat Tânărului Stăpân și i-am spus: "Mi-ar plăcea să o aduci pe Nicoleta la noi în departament.". A doua zi dimineață, la ora 8, Nicoleta ne aștepta la noi în birou. Tânărul Stăpân era și este un maestru al combinaților. Din acea zi am fost coleg cu Nicoleta și ne-am înțeles excelent. Doamna Sanda, la vremea respectivă, lucra la acel sediu îndepărtat al Institutului. Încă nu devenise șefa adjunctă a Batalionului Disciplinar. Dar după multă vreme, am rememorat cu Doamna Sanda ziua respectivă. Doamna Sanda a zis: "Te-am văzut când ai venit și ai luat-o pe Nicoleta. Ne-am zis: <<Uite-l și pe grasu' ăsta. E șef, a venit să o ia pe Nicoleta să o babardească>>. Da, da. Așa am crezut.". Desigur, ei nu știau că eu sunt om serios cu nevastă și doi copii acasă. Amuzant.

Vortexul de amintiri mă copleșește. Sunt din nou în curtea bisericii. Este iarnă, este ger. Curtea e plină de lume. Boboteaza. Stau la coadă pentru aghiasmă alături de Tatiana, inimoasa noastră colegă. O persoană credincioasă, plină de evlavie, dar care nu ezită să te întrebe, atunci când te duci la biroul ei: "Tu ce pula mea vrei?". Un personaj pitoresc, sufletul Institutului nostru. Probabil singura persoană care cunoaște pe absolut toată lumea din Institut și este cunoscută de toată lumea. Slobodă la gură și la mânie, dar pâinea lui Dumnezeu dacă știi cum să o iei. 

L-am cunoscut pe Domnul Tudor. Ore nesfârșite de conversații despre filme coreene, romane chinezești, călătorii, muzică. Un om de o vastă cultură, un interlocutor de la care ai de învățat ceva nou la fiecare secundă. Priceput și în meserie, la peste 60 de ani dădea multora clasă. A venit Supervizorul Marcelino și m-a înlocuit la șefia serviciului. Un om pus mereu pe glume, pe miștouri, un om ce știa să se facă plăcut în toate cercurile. A venit Andra, o fată care întoarce privirile pe oriunde merge, se spune că în trecut a fost top model internațional, în prezent este formator de opinie în turism. A lucrat cot la cot cu mine, eram de nedespărțit, umblam împreună prin tot Institutul, ne cunoștea lumea. Are sufletul mare, mintea dezghețată, ne-am înțeles perfect. Nu exagerez spunând că e persoana cu care m-am înțeles cel mai bine din Institut. A venit Cătălin, un om de o politețe remarcabilă, un atlet desăvârșit, o persoană în permanență gata să ajute. A venit Alexandru, un băiat care ar face din măgărușul Eeyore un personaj vesel, dar un om foarte de treabă. Mânca în continuu dulciuri, bea Pepsi, îmi dădea și mie. S-a gândit să construiască un frigider artizanal. L-am cunoscut pe Barbu, un geniu venit din ghetou. Cu un umor fin, ne împungea în permanență, dar ținta lui preferată era Tânărul Stăpân. Eram o echipă tare, conviețuiam împreună, făceam treabă bună. Am făcut ieșiri la munte, am mâncat pastramă de oaie și am băut vin, am ascultat manele, am făcut drumeții, am stat de povești la grătare, atmosferă frumoasă. Am făcut ieșiri la restaurante, de asemenea am ascultat manele, am băut și mâncat porcește. Ne-am sărbătorit împreună zilele de naștere, ne-am dat cadouri de Secret Santa, am purtat cele mai intime discuții posibile, ne-am ajutat între noi la serviciu și în afara lui. Lucrurile mergeau foarte bine și pe plan profesional. Parcă timpurile bune nu se mai terminau niciodată.

Apoi, așa de nicăieri, la început mai rar, apoi din ce în ce mai des, umbla printre noi un băiat cu o agendă în mână. Mai nota câte ceva, ne mai punea câte o întrebare, nu l-a băgat nimeni în seamă cu adevărat. Noi ne concentram la ale noastre. Până într-o dimineață, când a dispărut Unchiu'. Ne obișnuisem să trecem pe la biroul Unchiului, îl salutam, ne mai dădea câteva directive, ne mai spunea câte o vorbă bună, ne mai povestea din tinerețe. Dar acum era de negăsit, dispăruse cu desăvârșire. În locul său, după câteva zile, a apărut băiatul cu agendă în mână. S-a prezentat drept Șeful Constantin și cu toate protestele noastre, a început să ne conducă tiranic, despotic, satrapic. S-a dezlănțuit Iadul. N-am mai avut zile bune. Teroare, dictatură, totalitarism. Am încercat să ne păstrăm cumpătul, am tras aer în piept și am mers mai departe.

Șeful Constantin era atipic. Trebuia atenție maximă în jurul lui, să sufli și în iaurt, cum se spune. Erau zile când era plin de bunăvoință și credeai că n-ai avut un prieten mai drag toată viața ta. Mergeam cu Șeful Constantin la restaurant, te cinstea, îi plăcea să fie cheltuitor, nu se uita la bani. Mergeam cu el la munte, stătea la bustul gol în jurul grătarului și prepara micii în timp ce-ți depăna tot felul de povești interesante. Se întâmpla să vin cu copiii pe la muncă, trimitea imediat să se aducă câte un Happy Meal pentru copii. Chestii din astea. Iar apoi, din nimic, se schimba la 180 de grade. Nu-i convenea nimic, nu făceai nimic bine, te futea instant. Telefoane la orele 22 cu chestii legate de muncă, mesaje în week end, teroare la Institut. "Șefu' Constantin, îmi dați și mie o zi de concediu?", "Concediu? Exclus! Nu îți trebuie concediu, ai destul timp liber în week end.". Iar dacă cu chiu cu vai, după îndelungi stăruințe, îți dădea câteva zile de concediu, în timp ce erai plecat, avea grijă să îți trimită mesaje cu chestii legate de muncă, care chipurile nu sufereau amânare, în fapt chestii simple, pe care le-ar fi putut rezolva oricine.

Stau lângă Andra și tremurăm amândoi. Oare în ce toane va fi Șeful Constantin azi? Așteptăm cu sufletul la gură intrarea sa în birou. Stăm în anticamera biroului Șefului Constantin, doar noi doi, aici avem punctul de lucru. Oare va fi în toane bune sau din contră, va tuna și fulgera? Am învățat să-l citim din prima secundă, i-am învățat mimica feței, știm ce înseamnă fiecare vag tremur al feței sale. Ieri, la despărțire, era în toane bune, a bătut palma cu noi și ne-a adresat celebrul "Power to the people!", dar în această dimineață oare va fi într-o dispoziție plăcută? Nu știm. Așteptăm. Ne facem cuminți treaba, mai vorbim despre modă sau despre călătorii, ne întrebăm dacă în vara ce vine vom avea concediu să ne ducem planurile la bun sfârșit și ne cuprinde tristețea știind că va trebui să ne milogim de Șeful Constantin pentru o amărâtă de săptămână de concediu. Stăm cu cererile de concediu în sertar și așteptăm un moment oportun pentru a fi semnate de către Șeful Constantin. Dar astăzi nu este ziua noastră norocoasă. Șeful Constantin intră pe ușă, cu fața rigidă și morocănoasă, apoi se retrage în biroul său fără a scoate niciun cuvânt. Nu mai vorbim nici noi. Într-o liniște absolută ne vedem de treburi, dar atenți la fiecare sunet ce ar putea răzbate din biroul de dincolo, unde Șeful Constantin pune la cale destinele întregului Institut, inclusiv pe ale noastre. 

Umblu prin tot Institutul cu diverse treburi. Intru prin birouri, merg pe la directori, șefi și oameni de rând. Mai fac câte o glumă, mai spun câte o poveste, lucrez bine cu toată lumea. Îmi place ceea ce fac. Sunt bucuros că l-am ajuns din urmă pe Falsul Ionescu, mă întreabă și pe mine colegii ce fac băieții mei. Trec ore, zile, săptămâni și ani. Nu îmi dau seama. Zile mai bune, zile mai rele, unele mai aglomerate, altele mai relaxante, munca cot la cot cu Andra, sub indrumarea Tanarului Stapan si a Sefului Constantin. 

Tânărul Stăpân e un bun strateg, pe jumătate nebun, un om plin de învățăminte și povețe. Îți poate povesti cu ochii închiși despre Bătălia din Marea Coralilor și poate mânca în cel mai elegant mod posibil un Big Tasty. Îți poate da sfaturi despre cum să ai succes în viață. E genul de om care stă peste noapte la birou (chiar a făcut-o de multe ori), pentru  a elabora planuri necesare Institutului nostru. Îl găseam diminețile dormind pe jos, pe podeaua biroului,  într-un sac de dormit. Caută prin gunoaie după plăci de vinil și alte obiecte ce amintesc de lumi apuse, în timp ce prin buzunare este posibil să aibe 2000 euro cash. Vorbește în maxime inspirate din peliculele comuniste ale anilor '80 și admiră Regalitatea. Este un om al contrastelor. E bine să te ferești de el și totuși te atrage prin personalitatea lui complexă.

Suntem la restaurant la Alexandru, cu vreo câteva zile până la Crăciun. Stăm cu toții într-un salon privat, în jurul unei mese și ascultăm discursul Șefului Constantin referitor la realizările frumoase din anul ce a trecut și despre proiectele de viitor. Rotocoale de fum umplu încăperea aflată într-o casă din perioada interbelică. Șeful Constantin vorbește cu mult patos. Îl ascultăm cu toții cu vădit interes, Tânărul Stăpân ar dori să intervină și să spună câte ceva, gândurile îi trec buluc prin cap și se poticnește când încearcă să le expună. Supervizorul Marcelino nu se poate abține și face câteva glume în stilul său, enervându-l puțin pe Șeful Constantin care își continuă discursul, la intervale bine calculate de timp trăgând dintr-un trabuc. Apoi, după terminarea discursului, începe distracția. Ne dăm cadourile de Secret Santa, pornim manelele, mâncăm, bem, dansăm. Momente plăcute din viețile noastre. A mai trecut un an la Institutul nostru. Ultimul meu Crăciun în actuala formulă. Crăciunul următor mă va prinde la Batalionul Disciplinar.

De Secret Santa, Șeful Constantin a primit cadou un vin scump de la Domnul Tudor. Șeful Constantin nu e foarte atașat de lucruri, așa că a rătăcit cadoul printr-un dulap din biroul sau. E posibil nici să nu se fi uitat în pungă. Vin grecesc la 100 de lei sticla. Malagousia. Sticla respectivă mi-a făcut multă vreme cu ochiul, până într-o zi când la terminarea programului, după plecarea Șefului Constantin, am invitat o colegă tânără de la un alt departament și am băut sticla împreună. Am pus muzică bună și am savurat excelentul vin primit de Șeful Constantin. Acesta nu și-a dat niciodată seama de dispariția sticlei.

Era un Noiembrie liniștit și nu se prefigura ceva important din punctul meu de vedere. A fost ziua mea de nume, colegii mi-au adus în dar o pereche de pantofi din piele și o sticlă de brandy Ararat 10 ani. Am sărbătorit cu pizza de la Jerry's. Șeful Constantin tocmai se întorsese de la Oslo și mi-a adus câteva suveniruri cumpărate din Gardermoen. Totul era normal, îmi vedeam cu Andra de treburile noastre prin Institut, făceam ce trebuie făcut la fiecare sfârșit de an. Într-o seară, de la o chestie minoră, m-am luat în gură cu Șeful Constantin. Lucrurile au degenerat rapid, am sărit amândoi la bătaie. The first rule about fight club is you don't talk about fight club. A doua zi eram la Batalionul Disciplinar.

Mergeam cu capul plecat spre noul loc de muncă. Toamnă târzie, ploua încetișor. Mă întâlnesc cu Florin, om cu ștate vechi la Batalionul Disciplinar. Veteran. 1.92 înălțime, tare în gură. Îmi zice: "Lasă, noi să fim sănătoși. Asta e tot ce contează. Dă-l în pula mea pe Șeful Constantin, nu mai pune la inimă!". Dar nu ai cum să nu pui la inimă, când din prima zi ne-a scos să încărcăm o dubă plină de cutii grele. Ceilalți erau veseli, munceau cu zâmbetul pe buze, erau deja obișnuiți. Mie îmi venea să plâng. O vreme am stat retras, dar apoi mi-am făcut prieteni. Prima oară îmi vine în minte coana Vasilica. Era foarte mâncăcioasă. La Batalionul Disciplinar prânzul se ia la comun, fiecare pune pe masă ce are și fiecare servește grămadă din toate felurile. Coana Vasilica, orice ai fi pus pe masă, avea vorba ei: "A, mamă, asta e din aia care îmi place mie.". Indiferent dacă îi dădeai slănină, castraveți, mâncare de măsline sau plăcintă cu mere, ea zicea: "A, mamă, asta e din aia care îmi place mie.". La absolut orice. Și mânca cu o poftă extraordinară. Majoritatea celor de la Batalionul Disciplinar luau foarte în serios masa de prânz, probabil asta reprezentând singura bucurie a zilei. Domul Do, care era o mână de om, își încălzea întotdeauna foarte conștiincios un castron de lut plin cu mâncare, o porție care ar fi săturat doi oameni grași pentru el era un mizilic. Chiar și Doamna Sanda era o pofticioasă de calibru, plăcându-i să așeze întotdeauna frumos bucatele pe masa și făcând poze. Dar certitudinea unei mese era de neatins în multe zile, programul de cărat neținând cont de poftele noastre.

Tânărul Stăpân mă vede cum car cu cârca de dimineața până seara. Se amuză pe seama mea și îmi strigă mereu replica din Balanța: "Bă, enoriașilor, bă! Futu-vă Paștele și Evanghelia mamelor și taților voștri! La muncă ortodocșilor!". Îi spun că el nu ar putea rezista nici 10 secunde la Batalionul Disciplinar. Se aprinde și începe să-mi povestească cum a plecat el de jos, cum vindea ziare pe pasarelă la Basarab, cum a răzbit prin muncă. Visul capitalist. 

La Batalionul Disciplinar erau trimiși destul de des oameni. Bibani. Unii nu rezistau nici măcar o săptămână. Se speriau și fugeau. Aici era Bau Bau. Alții aveau nervii de oțel și duceau la capăt pedeapsa, după care se întorceau la munca lor obișnuită, cea de dinainte de Batalionul Disciplinar. Alții erau viețași, adică ăsta era jobul lor de zi cu zi. Strângeau din dinți și se obișnuiseră cu asta, trebuiau să mănânce pâine de undeva. După ispășirea păcatelor, reeducarea durând 6 luni, mi s-a dat și mie șansa să mă întorc la loc. La Andra, Tânărul Stăpân și Șeful Constantin. A fost o decizie de moment, am hotărât să rămân la Batalionul Disciplinar. Am devenit viețaș. Nu știu de ce, nu mă întrebați. Probabil am avut de ales între două rele și am ales răul cel mai bun. Am făcut o muncă grea, am cărat cu cârca, au fost momente când mi se tăiau picioarele și mintea mi-o lua razna, am mutat tone întregi de încărcătură cu lacrimile șiroindu-mi pe față și transpirația curgându-mi pe spate, cu dinții încleștați și creierul golit de orice gând pașnic. Ușor, ușor m-am abrutizat. Umblam în haine ponosite, nu prea mai îmi păsa de nimic, beam serile câte 100 de rom, cheltuiam banii la păcănele, mă luam la bătaie cu toți golanii prin cartier. Aveam o frustrare în mine. Orele și zilele petrecute la Hangar mă terminau psihic și fizic. Într-o seară stăteam rupt de mijloc în pat. Abia mă mai puteam mișca. Am decis că trebuie să plec de la Batalionul Disciplinar și din Institut. Nu se mai putea. Eram la Batalion de aproape 3 ani.

Și cum am zis așa am și făcut. Astrele s-au aliniat perfect, așa că spre surprinderea tuturor am anunțat că voi părăsi Institutul și implicit Batalionul Disciplinar. Nu a fost ușor, în 8 ani și 4 luni te atașezi de unii colegi, printr-un soi de Sindrom Stockholm ajungi să-l apreciezi chiar și pe Șeful Constantin, dar cu toate acestea când am ieșit pentru ultima oară pe porțile Institutului nu eram trist absolut deloc. Simțeam o ușurare. Priveam cu încredere spre viitor.

Au trecut 4 luni de atunci. Am revenit la o viață normală. Port din nou pantofi de firmă, jeansi curați și cămăși. Beau alcool foarte rar. Nu mă mai doare spatele. Simt urme de fericire în suflet. Am lăsat în urmă un capitol și cu bune și cu rele, am lăsat colegi și prieteni dragi, amintiri plăcute și clipe frumoase petrecute împreună, dar și momente grele, pline de griji și nervi. Mai vorbesc cu unii foști colegi, dar din ce în ce mai rar, până nu vom mai vorbi deloc. Așa se întâmplă cu toate fostele joburi. Suntem ca o familie doar când lucrăm împreună, jobul ne leagă, în rest avem drumuri diferite, trăim în lumi diferite. 

Ce-am învățat din asta? Că poți cădea când ți-e mai bine și te poți ridica când nu te aștepți. Poți păți ca Gandalf sau ca Andy Dufresne. Astea nu sunt doar metafore. Când ți-e mai bine, te lovește ceva în moalele capului, iar când crezi că nu mai ai nicio speranță ți se întinde o mână salvatoare de undeva. Nici binele, nici răul nu sunt eterne. Într-o zi se va desfința și Batalionul Disciplinar, într-o zi se va prăbuși și Șeful Constantin din turnul său de fildeș. Așa e mersul lucrurilor. Am reușit să supraviețuiesc doi ani și opt luni la Batalionul Disciplinar, acum nu mă mai sperie niciun job. Merg cu fruntea sus oriunde.

Deunăzi stăteam cu Eufrosin Potecă în jurul mesei, la povești. Mâncam carne friptă de purcel și beam vin roșu sec din pahar cu picior. Ne aminteam cu drag de fostul nostru job, de momentele de la Institut. El a stat 11 ani, o lună și 23 de zile, eu doar 8 ani, 3 luni și 24 de zile. Într-o zi ne vom întoarce? Nu știm. Ciocnim paharele. Mă întreabă când public povestea despre Institut pe blog. Uite că am publicat-o.