duminică, 28 noiembrie 2010

Noaptea, un drum la Braşov

Anul 2004, spre sfârşitul lui mai. Se făcuse ora 23, într-o seară de sâmbătă obişnuită. Butonam telecomanda televizorului fără niciun scop. Dormisem după-amiaza şi nu-mi era somn, aşa că încercam să-mi omor cumva timpul, singur între patru pereţi. Aţi văzut vreodată tatuajele puşcăriaşilor făcute la baza dintre degetul mare şi arătător ? Patru puncte aşezate ca vârfurile unui pătrat şi un punct în mijlocul lor. Simbolizează puşcăriaşul singur între patru pereţi. Ultima oară am văzut un astfel de tatuaj la un controlor pe acceleratul Bucureşti - Oradea.Revenind în 2004, unde stăteam de unul singur în sufragerie, mi-a venit ideea să plec de acasă, să conduc toată noaptea fără niciun scop. M-am îmbrăcat de stradă şi am plecat la drum. Cu maşina Dacia SuperNova.

M-am gândit că o să mi se facă foame pe drum şi m-am oprit la magazinul Ficus din faţa spitalului de urgenţă. Îmi amintesc şi acum că am cumpărat o pâine, zece felii de parizer şi un borcănel mic de muştar. Toate ambalate într-o pungă de plastic subţire, pungă de 1 leu, cum se spunea înainte. Am aşezat mâncarea pe scaunul din dreapta şoferului şi am plecat la drum, spre destinaţia Braşov.

Trecuse de ora zero, şoseaua învăluită în noapte era liberă. Am dat drumul la radio pentru a mai risipi din singurătatea ce se abătuse peste întreaga fire. Întâmplător am prins Radio România Cultural, unde era o emisiune dedicată lui Charles Aznavour care tocmai împlinise 80 de ani. Tot drumul am ascultat melodiile lui Aznavour sau diverse interviuri cu el. Minunată muzică, excepţionale cuvintele adăugate de realizatoarea emisiunii de la Radio România Cultural. Deodată m-am simţit înflăcărat şi mi se părea o minune ceea ce făceam.

Tot în 2004, dar câteva luni mai târziu mă întorceam de la Braşov pe aceeaşi şosea. Era tot noapte şi eram cu încă trei prieteni. Trei băieţi pe cinste, cunoscuţi pe un forum de socializare. În dreapta mea, pe scaunul mortului, stătea David, un evreu. Era cel mai încântat de drum şi trăia la maxim mersul cu maşina.Întotdeauna îmi solicita viteză, mereu işi dorea să mergem în necunoscut. În spate stăteau Radu şi Costin. De la Radu am aflat despre The Smiths şi a lor melodie There is a light that never goes out. Un om singuratic, care cutreiera pădurile încins la brâu cu un cuţit militar. Avea şi acum cuţitul la el. Costin era o combinaţie între misoginism şi romantism, un om foarte agreabil cu care oricând găseai ceva de discutat.Fuseserăm toţi patru la Braşov şi ne prinsese noaptea pe drum, iar pe lângă noapte mai era şi o ceaţă deasă, de s-o tai cu cuţitul cum se spune. Nu vedeam nimic, lumina farurilor se oprea în pânza de ceaţă. La un moment dat David evreul a spus : "Cu siguranţă am murit. Asta e şoseaua ce duce spre Rai. Bagă suta, că nu avem ce să mai păţim!". Enervat de ceaţă şi de faptul că nu vedeam nimic am stins farurile şi am mers aşa o vreme în linişte. Radu era cu mâna pe cuţit în caz în care s-ar fi întâmplat ceva. Minute bune n-am întalnit nicio maşină, n-am văzut nicio lumină. Dar nu muriseram. La Ploieşti ceaţa s-a risipit.

Însă acum eram singur în maşină şi trecusem deja de Ploieşti, în drum spre Braşov. Charles Aznavour cânta în continuare, iar afară era senin. Se vedeau stele. Comarnic, Sinaia, Buşteni, Predeal. În jurul orei 3 dimineaţa am ajuns la Braşov. Am oprit în faţa gării, am parcat maşina, am luat mâncarea şi m-am dus pe peron să urmăresc trenurile. Gara era pustie. Am stat o vreme şi nu a trecut niciun tren, ba chiar nu s-a văzut niciun om. Întreg oraşul Braşov dormea, întreaga lume dormea. Doar eu stăteam treaz şi crestam pâinea pentru a o umple cu feliile de parizer unse cu muştar, făcând astfel un sandwich uriaş. Noaptea, deşi răcoroasă, era plăcută. Gara continua să doarmă. Mă pregăteam să încep sandwichul când un om cu rucsac în spate s-a apropiat de mine. Cam pe la 40 de ani, înalt, bine clădit, mi-a vorbit în engleză. Polonez, turist, călătorea de unul singur pe drumuri, cu cortul în spate. Prin munţi, pe şosele, cu trenuri. Terminase un traseu în munţii noştri şi aştepta internaţionalul de Budapesta. I-am oferit jumătate din sandwichul meu şi l-a acceptat cu plăcere. Mi-a oferit din cafeaua lui de la termos şi o ţigară Gauloise Blondes. Deşi nu fumez am acceptat şi am fumat alături de el, ascultându-i poveştile. La ora 4 i-a sosit trenul. Mi-a strâns mâna şi mi-a lăsat pachetul de Gauloise Blondes cu o ultimă ţigară în el. Peronul gării a fost animat o scurtă perioadă, iar apoi trenul s-a risipit în depărtare, iar puţinii călători ce coborâseră au ieşit din gară. Am fumat ţigarea în linişte după care m-am suit în maşină şi am condus fără oprire până la Bucureşti, revărsatul zorilor prinzându-mă pe drum.

2 comentarii:

  1. libertate bine limitata, vorba lui Tolstoi oricum nu te poti intinde decat pana unde te lasa mana ta dreapta. sa nu te superi, ora e tarzie :)
    nasol mai e sa te plimbi prin ceata

    RăspundețiȘtergere
  2. nu ma supar, mai ales ca ai dreptate. ora e tarzie iar gandurile zboara departe.
    ceata e foarte periculoasa. drumul catre lumea cealalta.

    RăspundețiȘtergere