Fapte bune

Am plecat la hypermarket. Vecina m-a văzut de la geam și mi-a spus că am slăbit, așa că m-a cuprins fericirea. Eram pornit să fac fapte bune, ceea ce s-a și întâmplat. În clasa a III a la materia numită Dezvoltarea Vorbirii m-a ascultat, pe mine alături de încă un băiat. Am știut amândoi foarte bine, iar tovarășa învățătoare ne-a spus: “Vă mai pun o singură întrebare, iar dacă răspundeți frumos, vă dau nota 10 (zece).”. Tovarășa a întrebat: “Spuneți-mi o faptă bună pe care ați făcut-o voi!”. Colegul meu a răspuns primul: “I-am ajutat pe părinții mei, odată am stat la coadă și am cumpărat un pachet de unt.”. Răspunsul a fost pe placul dăscăliței noastre și i-a dat nota maximă colegului, indicându-i să ia loc în bancă, apoi m-a întrebat pe mine ce faptă bună am făcut. Cu mintea de copil nu mi-a venit în cap să spun că am ajutat o bătrânică să treacă strada (deși nu era cazul) ori că am reciclat hârtie (era cazul), așa că l-am copiat pe colegul meu, spunând: “Eu am stat la coadă odată și am cumpărat salam de vară.”. Era adevărat, dar răspunsul meu nu a fost pe placut tovarășei, aceasta spunând că m-am inspirat de la colegul meu. Dar nu mi-a trecut 9 în catalog, probabil m-a ascultat ulterior.

În prezent mă îndreptam voios către hypermarket, când de pe trotuarul celălalt țipă o femeie la mine: “Domnu’, domnu’! Mă ajutați și pe mine să ies cu mașina din parcare, că nu prea mă pricep și mi-e să nu fac o nefăcută.”. Parcase lateral femeia, nu era greu de ieșit, dar probabil nu se baza. Nu am comentat, am ajutat-o verbal și prin semne, indicându-i cum să rotească de volan, stânga sau dreapta, să dea cu spatele sau cu fața”. Șoferița tura puternic motorul și se cam emoționase. Într-un final am reușit, iar femeia mi-a mulțumit, plecând bucuroasă.

Orele erau cam 20:30 când am ajuns la hypermarket. Un cu totul alt public la aceste ore, față de să zicem mijlocul zilei ori după-amiază. Acum nu vezi pensionari săraci, funcționari umili, lume mediocră. La orele astea își fac cumpărăturile mulți tineri, corporatiști ieșiți de la muncă care aleg lucruri scumpe (o pungă de creveți, o brânză de calitate, un vin fin etc), lume boemă (poate artiști ori poeți), oameni bizari (erau doi tineri, fată și băiat, care efectiv dansau prin magazin, în timp ce se perindau pe la rafturile cu produse). Totuși la casă dau peste o echipă de 5-6 muncitori, cu hainele murdare de la lucru, mirosind a sudoare, arși de soare, cu fețe obosite. Cumpăraseră 3 baxuri de bere (18 cutii la 0,5), vreo 4 baghete de pâine, ceva mezeluri și alte de-ale gurii. Casiera le cere cardul de fidelitate, iar unul dintre ei spune: “Nu avem noi așa ceva, doamnă, suntem de pe șantier.”. Eu, care urmam la rând, le-am spun că le dau cardul meu și-l scanez. Casiera îi înștiințează pe muncitori că au obținut o reducere de 27 lei și 30 de bani. Aceștia nu mai pot de bucurie, iar unul dintre ei desface un bax și-mi întinde o cutie de Tuborg, dar nu am dorit să accept, nu era cazul să iau din puținul oamenilor și le-am spus: “Nu, stați liniștit, am luat și eu un vin, să fiți sănătoși!”. Chiar luasem vin.

Am plecat spre casă cu inima ușoară și iată, dacă s-ar putea da timpul înapoi, aș putea spune tovarășei învățătoare, nu una, ci două fapte bune făcute doar în decurs de jumătate de oră.

Food delivery

Nu sunt eu mare șofer de oraș, mai mult de week end ori poate în cursul săptămânii când am o treabă care necesită folosirea autoturismului, dar asta nu m-a împiedicat să văd în trafic zeci și sute de scootere pe care se aflau asiatici purtând în spate rucsacuri cu simbolul unor celebre branduri care se ocupă cu food delivery, în principal Glovo sau Wolt. Mă enervează acești oameni, după părerea mea încurcă traficul, nu au ce căuta printre mașini. La fel, prin proximitatea mall-urilor sunt parcate foarte multe scootere, iar în zonele dedicate mâncării, așa-numitele food court, foarte mulți livratori așteaptă pachetul pentru a-l băga în rucsac și a porni cu el către destinatar. Nelămurirea mea este următoarea: ce categorie de oameni comandă mâncare la domiciliu, de acești livratori au un asemenea success, înmulțindu-se exponențial în ultima vreme? Chiar nu mai știm să facem o ciorbă acasă? Nu mai suntem în stare să mergem până la cel mai apropiat Mc pentru a mânca un burger? Cum e posibil să comandăm mâncare gata făcută la domiciliu? Atâta comoditate? Înțeleg mâncatul în oraș, ieșitul la un restaurant, dar nu înțeleg livrarea de mâncare gata preparată la domiciliu.  Mai are și dezavantajul de a ajunge rece, fiind transportată în rucsacurile total insalubre ale livratorilor, după cine știe cât timp. Am folosit și eu de două ori serviciul Glovo, dar în perioada pandemiei, când localurile erau închise. Am dorit neapărat să mănânc de la Burger King, care era nou pe piața din România. Sunt de acord cu livrarea unei singure mâncări. Pizza. Asta da, e tradițional, American Dream. Dar pentru restul de mâncăruri, nu se justifică.

Gabriele, dar nevasta nu gătește?

Multă lume m-a întrebat: „Gabriele, dar nevasta nu gătește?”. Ba da! Cum să nu? Doar că ei îi place să rămână în anonimat, nu-i place să știe lumea ce face ea. Este o persoană discretă, introvertită, taciturnă, modestă. Nici eu nu știu multe despre ea: ce flori preferă, ce muzică ascultă, la ce filme se uită, cu cine ține la fotbal, ce cărți citește. Cu o seară înainte ne-a anunțat: „Mâine vă fac chiftele cu piure.”. Ok. Foarte bine. S-a apucat de treabă, dar pentru ea a părut ceva obișnuit, nu s-a gândit să scrie rețeta pentru un blog, să documenteze procesul cu poze și filme, să-și anunțe prietenele pe WhatsApp. Eu, când am gătit ultima oară chiftele, am făcut toate astea. Nevasta nu ascultă muzică atunci când gătește, ceea ce mi se pare un mare minus. Ascultă podcasturi și nu de pe boxă, ci direct de pe telefon, la maxim, lucru care pe mine mă enervează, bucătăria fiind dominată de niște sunete distorsionate de voci. Dacă vreau să-i comunic ceva, țipă de câteva ori „ce?” până aude. Și viceversa. Face chifteluțele cu pricepere, le formează, le dă prin făină, le prăjește în tigaie, tot ce trebuie. Dar la piureul de cartofi se încurcă puțin, constată că nu mai avem unt și lapte. Ok, au consumat copiii, dar este o greșeală nepermisă la un asemenea nivel, trebuia să se asigure. „Jocul greșeala așteaptă!”, cum spun comentatorii sportivi de la televizor. Îl trimite repede pe Fiul cel Mare la magazinul de cartier din apropiere, dar cele 10 minute de întârziere se contorizează. „Voi scrie pe blog!”, o ameninț pe nevastă, dar ea nu pare să dea importanță acestor vorbe. Au ieșit foarte bune chifteluțele. Prima oară mi-am pus patru, așezându-le în farfurie precum steluțele mici de pe steagul Republicii Populare Chineze, dar, pe urmă, văzând că fiii mei și-au pus câte șase, am mai adăugat două, iar la final am mai luat un supliment de încă două, deci am mâncat opt în total. Opt chiftele cu piure de cartofi. Alcool nu am băut, muzică nu am ascultat, pentru că nu am gătit eu.

Tu asculți muzică în timp ce gătești?

Am găsit pe Youtube Music un playlist senzațional intitulat “25 Greatest Jazz Songs”. L-am ascultat de șase ori cap coadă în ultima săptămână, în principal în timp ce găteam, mâncam sau beam alcool, dar odată și-n întuneric, stând pe canapea și nefăcând nimic, doar concentrându-mă la muzică. Cu fiecare audiție muzica mi se părea din ce în ce mai interesantă, descopeream noi și noi detalii. Gusturile trebuie educate. Când eram mai tânăr jazz-ul mi se părea o adunătură de sunete fără noimă, o zdrăngăneală, iar în prezent am ajuns să-l apreciez maxim. Gătesc paste cu somon și brânză pecorino de oaie (pleonasm?) și ascult jazz. Muzica împresoară intreg cartierul, la fel și mirosul mâncărurilor. Știu asta pentru că vecina mă întreabă a doua zi: “Tu asculți muzică în timp ce gătești?”. Piesele playlistului sunt acestea, în ordine:

1.The Dave Brubeck Quarter – Take Five
2.Miles Davis – So What
3.Duke Ellington – Take the A Train
4.Thelonious Monk – ‘Round Midnight
5.John Coltrane – My Favorite Things
6.John Coltrane – A Love Supreme
7.Miles Davis – All Blues
8.Weather Report – Birdland
9.Stan Getz & Joao Gilberto – The Girl From Impanema
10.Benny Goodman – Sing Sing Sing
11.Billie Holiday & Tony Scott and His Orchestra – Strange Fruit
12.Dizzy Gillespie – A Night in Tunisia
13.John Coltrane – Giant Steps
14.Dave Brubeck – Blue Rondo a la Turk
15.Charles Mingus – Goodbye Pork Pie Hat
16.Oliver Nelson Orchestra – Stolen Moments
17.Louis Armstrong & His Hot Five – West End Blues
18.Billie Holiday – God Bless the Child
19.Herbie Hancock – Cantaloupe Island
20.Chet Baker – My Funny Valentine
21.Coleman Hawkins – Body and Soul
22.Horace Silver – Song For My Father
23.Chick Corea & Return to Forever – Spain
24.Miles Davis – Blue in Green
25.John Coltrane - Naima

Aș adăuga și eu, a 26-a piesă, Curtis Fuller – Five Spot After Dark, pe care o știu din romanul „After Dark” scris de binecunoscutul autor nipon, Haruki Murakami. Este o piesă unde solist este...trombonul.

Dar iată ce am gătit în timp ce vecina auzea muzică jazz de la mine. Paste fusilli cu somon scoțian și brânză pecorino. Ornate cu creveți. În deschidere am gustat un pic de caracatiță marinată importată din Italia. Am băut și vin, un cupaj de la Jidvei, din gewurztraminer și sauvignion blanc. Bombă calorică. Mâncare, mâncare, mâncare. Sunt persoane care nu mai citesc acest blog pentru că vorbesc prea mult despre mâncare, de aia am început cu muzica și despre mâncare doar am amintit, în treacăt.

V-aș da și anumite informații despre piesele de jazz, dar nu aș face decât să repet ce mi-a spus și mie AI-ul. De exemplu despre piesa All Blues, care efectiv mă fascinează:

Formația care cântă este, practic, un "dream team" al jazzului:

-         Miles Davis – trompetă
-         John Coltrane – saxofon tenor
-         Cannonball Adderley – saxofon alto
-         Bill Evans – pian
-         Paul Chambers – contrabas
-         Jimmy Cobb – tobe

           Piesa păstrează structura clasică de 12 măsuri, însă este interpretată în 6/8, ceea ce îi dă acel balans hipnotic, aproape de vals, fără să-și piardă caracterul de blues.
     În loc să schimbe acordurile foarte des, cum se întâmpla în bebop, Davis lasă muzicienilor un spațiu armonic larg. Soliștii improvizează pornind de la moduri (scări muzicale), ceea ce creează o senzație de libertate și de respirație. Acesta este unul dintre motivele pentru care piesa pare atât de calmă și naturală.
    Un aspect fascinant este că înregistrările pentru Kind of Blue au fost făcute cu foarte puține repetiții. Miles le oferea muzicienilor doar schițe și indicații generale, preferând spontaneitatea în locul perfecțiunii tehnice. De aceea, improvizațiile au o prospețime greu de egalat.

Ce merită urmărit în timpul ascultării
1.     Introducerea – linia de bas repetitivă creează imediat atmosfera.
2.     Tema trompetei – Miles cântă economic, cu multe pauze; fiecare notă pare atent aleasă.
3.     Solo-ul lui Coltrane – mai intens și mai explorator, cu fraze lungi.
4.     Solo-ul lui Cannonball Adderley – mai bluesy, mai cald și mai exuberant.
5.     Pianul lui Bill Evans – nu domină, ci colorează subtil armonia.

Poate cel mai impresionant lucru la „All Blues” este că nu încearcă să impresioneze prin viteză sau virtuozitate. Totul este construit pe spațiu, dinamică și conversația dintre muzicieni. Cu fiecare audiție apar detalii noi: felul în care tobele susțin pulsul, cum contrabasul rămâne ancorat în ostinato sau cum trompeta lui Miles lasă tăcerea să aibă la fel de multă greutate ca notele.

Pe vremuri găseai aceste explicații după ce citeai două cărți și răsfoiai 10 reviste de specialitate. Era mai bine sau mai rău?

Pionier

Cartea Adinei Popescu despre pionieri mi-a amintit câteva momente din acele vremuri. Am fost făcut pionier la Barajul Vidraru, lângă Statuia lui Prometeu. De dimineață ne-au urcat în celebrele autocare Mercedes Irannational albastre, foarte populare în acele vremuri. Fabricate în Iran sub licență Mercedes Benz. Toți copiii îmbrăcați în uniformă de pionier, dar fără cravată roșie, care urma să ne fie prinsă la gât în solemnul moment al ceremoniei, la fața locului. Copiii au recitat poezii patriotice, despre Republica Socialistă România, Partidul Comunist Român sau Tovarășul Nicolae Ceaușescu. A venit rândul meu la recitat, dar din păcate am uitat poezia și am început să plâng. Am făcut de râs țara și partidul. Cu toate astea mi-au dat cravata roșie cu tricolor, am jurat credință și am devenit pionier.

Despre tovarășa Stere v-am mai povestit. Profesoară de limba română și deținătoare a unei importante funcții, secretară cu pionierii pe tot sectorul. Grade mari de tot în domeniu, ne era frică de ea tuturor, deopotrivă elevi și profesori. Te vedea pe holuri că ai părul mai mare, îți punea mâna în cap și ce trecea de degetele ei trebuia tuns până a doua zi. Te vedea că nu ai cravata de pionier la gât, plecai acasă cu absențe. Din clasa a V a am avut-o profesoară la limba română. Exigentă, dar o profesoară absolut fenomenală. Ne-a învățat carte, nu aveai nevoie de meditații pentru admiterea în liceu. Gramatică, nene. Cazurile limbii române. Cartea este a elevului. A cui? A elevului. Genitiv. Dau mamei flori. Cui dau? Mamei. Dativ. Steag, drapel, flamură, stindard – sinonime. Numeral, numerar – paronime. Broască (animal/ la ușă) – omonime. Etc. Le visez și acum, după mai bine de 30 de ani. Comunistă convinsă, de modă veche. După 90 cu FSN-ul, după probabil cu PSD. Dar era om. Am fost în patru tabere minunate cu ea, în fiecare zi făceam gramatică o oră. Se ocupa, ne-a făcut oameni. Reamintesc episodul cu revista porno, despre care v-am mai povestit. După Revoluție, zăpăcitul de Savu a venit la școală cu o revistă porno foarte explicită și ne-am uitat cu toții pe ea. Din neatenția noastră a ajuns și în mâinile tovarășei Stere, dar aceasta nu s-a supărat. A răsfoit-o pe îndelete și a concluzionat: “Corpul femeii este divin, este făcut pentru a fi iubit, pe când al bărbatului este grotesc.”.

N-am avut niciodată șnur roșu sau galben, eram bun la învățătură, dar nu mă situam în primii 10 din clasă, era un nivel ridicat. Dar am fost ales, alături de încă un băiat și două fete, să port drapelul țării la manifestările pionieresti din curtea școlii noastre. Probabil pentru că eram înalt și dădeam bine. Patru copii țineau steagul de câte un colț și mergeau cu el în pas de defilare prin fața întregii asistențe, apoi se apropiau de catarg, prindeam steagul de sârmele de acolo și mie îmi revenea onoarea să-l ridic până în vârful catargului, trăgând de sârme. În acest timp se intona (de fapt se punea la un difuzor) Imnul de Stat al Republicii Socialiste România, “Trei culori cunosc pe lume”. Una dintre aceste ceremonii a avut loc pe timp friguros, iar nouă, celor patru care duceau drapelul, ne-au dat niște bundițe călduroase albe, dintr-un material care imita lâna de miel. Am fost foarte mândri, eram îmbrăcați cu hainele statului. Tot cărând steagul, lumea mă vedea. Una dintre vecine, care avea și ea copilul la școala noastră, i-a spus mamei: “Gabriel probabil este foarte bun la învățătură de l-au pus la steag.”. A venit Revoluția din Decembrie 89, a căzut comunismul, organizația pionierilor s-a desființat, iar eu nu am mai cărat niciodată steagul, dar voi rămâne în istorie ca fiind ultimul purtător de drapel și ultimul care a înălțat drapelul pe catargul școlii.

Adina Popescu – La revedere, tabără dragă!

1989, pioniera Adina Popescu termină clasa a IV a. Este comandant de detașament, șnur galben, dar are aspirații pentru comandant de unitate, șnur bleumarin. În luna august participă la o tabără în localitatea Crevedia, dedicată exclusiv pionierilor fruntași, comandanților de unitate de la școlile din Municipiul București și Sectorul Agricol Ilfov (în școala sa comandantul de unitate nu poate participa, iar Adina îi ia locul). Romanul povestește întâmplările din cele 12 zile de tabără, cu siguranță presărate și cu un pic de ficțiune. Mi-a plăcut foarte mult cartea. Sunt leat cu autoarea, în vara lui 1989 și eu treceam din a IV a în a V a, dar desigur nu eram un elev eminent și un pionier fruntaș, așa că nu am beneficiat de vreo tabără gratuită, însă paginile Adinei Popescu au fost prilej de aducere aminte ale unor timpuri apuse, când trăiam în comunism. Eram copii, nu percepeam prea bine ce se întâmplă în jurul nostru, probabil treceam mai ușor peste unele aspecte. După ce am terminat cartea, le-am dat-o și copiilor mei, dar nu au părut interesați să o citească, nici nu știu ce ar înțelege din ea. Altă generație, alte timpuri.

Am fost și eu în patru tabere în ciclul gimnazial, dar au fost o plăcere (taberele au avut loc după Decembrie 1989). Nu știu dacă mi-ar fi plăcut taberele comuniste precum cea din prezentul roman, cu careu zilnic și îndoctrinare politică, cu apă de spălat pe apucate și mâncare modestă, cu muncă patriotică și alte obligații. Înclin să cred că nu toate taberele comuniste erau așa, ci doar unele precum aceasta descrisă în carte, tabăra gratuită dedicată pionierilor fruntași, viitoare cadre de nădejde în PCR. O mică inadvertență în finalul cărții: autoarea ne spune că peste ani se întâlnește cu una dintre colegele de cameră de la Crevedia, iar aceasta era vânzătoare la o cofetărie de pe Moșilor și regretă vremurile de dinainte. Păi cum? Comandant de unitate care a ajuns vânzător la cofetărie? Exclus! Cine a fost comandant de unitate a ajuns doctor, prim procuror, CEO, om de afaceri, ori scriitor de succes precum Adina.

De la Adina Popescu am mai citit:

•           Povestiri de pe Calea Moșilor
•           Vine vacanța cu trenul din Franța

Vom vedea, mai e vreme, lasă ...

 de Eufrosin Potecă

     Când ai totul la îndemână, când poți face anumite gesturi dar le amâni pentru că mai este vreme, când trăiești doar în trecut fără perspective, când ești blazat, când nu ai chef, când lenea crește pe tine precum mucegaiul, să nu uiți că va veni o zi în care te vei trezi singur și nu mai poți face nimic ca să schimbi această stare.
     Procrastinarea nu e un păcat, e scrisă în ADN-ul nostru. E inevitabilă precum moartea. E comodă precum un pat cu așternuturi de satin de care te bucuri bineînțeles în compania unei domnișoare superbe. E justificabilă până la absurd, ca în Kafka. E perversă dar îți ia mințile cu talentul „actoricesc” al uneia ca Bettie Page. E drumul către iad ca în melodia lui Chris Rea. E gândul reconfortant ce îți bântuie prin cap pe o frecvență joasă și-ți tot spune: „O să încep de luni.” E intenția nerealizată de a produce ceva banal.
     „Unde mi-e mintea?” asta se întreba Charles Michael Kittridge Thompson IV în martie 1988 pe când în RSR „Ceauşescu anunţa generalizarea şi accelerarea sistematizării rurale şi preciza că în jurul anului 2000, numărul de comune va fi redus la „cel mult 2.000“, din cele 2.705 existente, şi la 5.000 sau 6.000 de sate, din cele peste 13.000 care existau la acea dată. Cu alte cuvinte, se prevedea dispariţia pur şi simplu a 7.000–8.000 de sate.” Mare greșeală! A amânat și uite unde am ajuns ... bat anticipatele la ușă mai rău ca populația rromă răspânditoare de tradiții creștinești după solstițiul de iarnă.
     E vară iar și e caniculă. Mai sunt și furtuni (cine doamne-iartă-mă le-a mai inventat și p-astea că doar aveam pe cap destule autostrăzi neterminate, spitale inexistente și școli neproiectate). E cald dar dacă nu e apă azurie și pietre ca la greci mai bine te ..... Da! Lasă că va fi bine. Așa cred io.

Țara noastră (5)

La un colț de stradă, dimineața în drumul meu spre muncă, zilnic sunt coji de semințe pe jos, chiar și ambalaje. Niște pișați stau acolo serile, sparg semințe și scuipă pe jos, băga-le-aș pula în gură de nenorociți. Măturătorii stradali vin și curăță în urma lor, iar seara se repetă toată povestea. Mi-ar plăcea să trăim într-un stat polițienesc, să vină garda și să-i bată pe acești spărgători de semințe direct pe stradă, pâna îi lasă desfigurați. Educația se poate face doar cu biciul.

• Țara noastră (1)
• Țara noastră (2)
• Țara noastră (3)
• Țara noastră (4)

Reservoir Dogs

Când ne referim la soundtrack-ul filmului Reservoir Dogs, avem în minte două melodii: George Baker Selection - Little Green Bag și Stealers Wheel - Stuck in The Middle With You. Le cunoaște toată lumea, chiar și fiii mei care au urmărit și apreciat la maxim această peliculă. Filmul are și alte bijuterii muzicale, care chiar dacă nu se fac auzite, sunt totuși amintite. Chiar în scena de început a filmului, când protagoniștii noștri sunt la micul dejun și practic filmul debutează cu o discuție referitoare la o piesă a Madonnei, Mr. Pink face referire la o piesă. Nice Guy Eddie îi întreabă pe cei prezenți dacă ascultă K-Billy's Super Sounds of the Seventies Weekend, iar Mr. Pink spune că deunăzi a ascultat piesa Heartbeat It's A Love Beat a celor de la The DeFranco Family cu micul Tony DeFranco. Apoi Nice Guy Eddie spune că în timp ce venea spre întâlnirea cu ei a ascultat The Night the Lights Went Out in Georgia, urmând o discuție despre subiectul piesei, dându-și seama că la final naratoarea l-a împușcat pe Andy. (wikipedia: "The Night the Lights Went Out in Georgia" is a Southern Gothic murder ballad first recorded by actress, singer, comedian Vicki Lawrence. The song was written in 1972 by songwriter Bobby Russell, who was married to Lawrence at the time.). Așadar două bijuterii muzicale, pe care majoritatea publicului spectator le trece cu vederea la o simplă urmărire a peliculei.

Jackie Brown

Jackie Brown este un film absolut excepțional. Are scorul de 62 pe Metacritic, ceva de neimaginat. Nota Metacritic este o medie a notelor oferite de critici profesioniști de film, de editori care scriu despre filme la publicații ori site-uri faimoase, deci practic de persoane specializate, nu de simpli fani. Cum să dai un calificativ atât de mic unui film superb? L-am revăzut recent, probabil filmul lui Tarantino despre care se vorbește cel mai puțin. Numai actori de clasă mondială, care efectiv joacă magnific. Dialoguri incredibile, povestea adaptată perfect pentru ecran după romanul lui Elmore Leonard, muzică bună, un vibe perfect de anii ’90 (urmărit în 2026, pare un film de epocă). Actrița principală (despre care în afara acestui film nu am auzit nimic) este superbă, trio-ul Samuel L. Jackson, Robert De Niro, Bridget Fonda perfect, iar Robert Forster minunat - a primit și nominalizare la Oscar (fanii serialului Breaking Bad și-l amintesc în rolul celui care, sub pretextul vânzării unui aspirator, oferea o schimbare de identitate). Piese din film pe care le-am selectat pentru playlisturile mele: Randy Crawford & The Crusaders – Street Life, Bobby Womack & Peace – Across 110th Street, The Delfonics – Didn’t I (Blow Your Mind This Time), Bloodstone – Natural High. Nu avem de ce să comparăm filmul cu Reservoir Dogs și Pulp Fiction, este un film bun în sine și cred că cei care i-au dat notă mică sunt doar constipați. Un băiat de la Chicago Sun-Times oferă 100 puncte filmului și spune: “You savor every moment of Jackie Brown. Those who say it is too long have developed cinematic attention deficit disorder. I wanted these characters to live, talk, deceive and scheme for hours and hours.”. Foarte bine sintetizat.

De băutură - volumul 2

Multă lume, ascultând playlistul făcut de mine și fostul blogger Petrov, m-a întrebat: „Gabriele, ce să mai ascultăm la băutură? Dă-ne un playlist bun, să ascultăm când bem, să ne simțim și noi șmecheri.”. Sigur că da, am ales piese pentru un nou playlist, special pentru momentele când bem alcool. Piese alese de mine, după gusturile mele, fără intervenția AI. Dar înainte să vă povestesc la ce băutură am ascultat integral acest playlist. Am făcut o plimbare pe jos prin București, depășindu-mi recordul de pași, peste 12000. Aproape de casă m-am simțit foarte însetat și am intrat la un Shop&Go, punând în coș 6 beri Kozel lager la sticlă de 0,33 și o pungă mare de chipsuri cu sare. Casierul, un bărbat gras în jur de 52 de ani, pe jumătate adormit, abia încăpea în perimetrul segmentului unde își desfășura activitatea. Seamănă cu un halterofil bulgar de la categoria 110+. Fălci căzute, de buldog, ceafă groasă, ochii pe trei sferturi închiși, o expresie a feței de autosuficiență. I-am cerut și o pungă pentru sticle și chipsuri, mi-a aranjat frumos marfa. În timp ce treceam cardul prin dreptul POS-ului, i-am spus cu sinceritate: „Nu mai pot de poftă!”. În acel moment a deschis ochii larg, iar colțurile gurii i s-au dus în sus, într-un zâmbet total, și a început să râdă zgomotos: „Ha! Ha! Ha!”. Berile extrem de reci, tocmai bune. Am stat pe balcon și am băut cinci dintre ele, ascultând muzica următorului playlist. Am băut bere Kozel lager, am mâncat chipsuri cu sare, am ascultat muzică. Aș fi băut toate șase berile, dar una dintre ele mi-a băut-o nevasta. Asta e, nu i-am mai zis nimic. Să vedem playlistul! Am încercat să acopăr cât mai multe genuri și gusturi. Sper să fie pe placul vostru. Mi-a plăcut atât de mult acest playlist, încât l-am ascultat și în mașină, alături de Fiul cel Mic, într-o excursie pe Valea Buzăului. Pentru volumul 3 vă rog să-mi lăsați voi una-două-câteva piese. Îl doresc interactiv, realizat de voi, cititorii blogului.

1. Khruangbin – So We Won't Forget
2. Still Corners – The Trip
3. Koop & Ane Brun  – Koop Island Blues
4. The Rolling Stones – Jumpin' Jack Flash
5. Creedence Clearwater Revival – Run Through The Jungle
6. Them – Gloria
7. Anne Bloom – Angels Laid in Tears
8. Counting Crows – Mr. Jones
9. Bruce Springsteen – I'm On Fire
10. Weezer – Island In The Sun
11. Travis – Side
12. Tame Impala – Elephant
13. America – Sister Golden Hair
14. David Bowie – Young Americans
15. Fleetwood Mac – You Make Loving Fun
16. Radiohead – Nude
17. Tindersticks – Pinky in the Daylight
18. Warhaus – Love's a Stranger
19. Pulp  – Common People
20. Kindred Valley – Riverband
21. T-Bone Walker – Left Home When I Was A Kid
22. Gary Clark Jr – When My Train Pulls In
23. Etta James – A Sunday Kind of Love
24. Lynyrd Skynyrd – Tuesday's Gone
25. Paul Simon – Slip Slidin' Away
26. Jalen Ngonda – Doctrine of Love
27. My Chemical Romance – Welcome to the Black Parade
28. Heart – Crazy On You
29. Sade – No Ordinary Love
30. John Lee Hooker – One Bourbon, One Scotch, One Beer
31. Placebo – Running Up That Hill
32. DA TI – Take Me There
33. The Velvet Underground – Pale Blue Eyes
34. Kurt Cobain – And I Love Her
35. Pink Floyd – Julia Dream
36. Santana – Jingo 

Bonus tracks:

1.Rani Mraz & Đorđe Balašević – Pa dobro gde si ti

2.Zdravko Čolić – Pisaću joj pisma duga

3.Lepa Brena – Jugoslovenka

4.Nikos Makropoulos – Mporei

5.Anna Vissi – Psihedelia

6.Nina Mazani – I Nihta Mirizi Glasemi

Hidden tracks:

1.Manfred Mann’s Earth Band – Spirits in the Night

2.Nick Cave & The Bad Seeds – Wonderful life

 

Refill

În România, la renumitul fast-food Burger King, ai posibilitatea de refill la băuturile răcoritoare, adică îți comanzi o băutură cu refill, ți se dă un pahar gol cu o capacitate de 0,3 litri, pe care îl poți umple de oricâte ori dorești de la dozatorul de sucuri, care este amplasat într-un loc la dispoziția clienților. Eu, de ceva vreme, m-am lăsat de băutul sucurilor; o fac doar în cazuri rare, cum de exemplu ar fi o Coca-Cola lângă un pahar de rom, așa că, deși mănânc uneori la Burger King, nu profit de opțiunea refill. Asta nu m-a împiedicat să observ cuplul de la masa de alături. Amândoi trecuți de 40 de ani. Și-au comandat fiecare burgeri și cartofi prăjiți, însă la masă era un singur pahar de băutură, pe care îl tot umpleau și beau pe rând din el. Cât am stat eu în local și i-am privit, l-au umplut fix de cinci ori: de trei ori a băut bărbatul și de două ori a băut femeia. Cât de zgârcit să fii pentru a proceda astfel? Chiar nu puteau lua două pahare? Trebuiau să recurgă la mojicia asta? Au scutit 7-8 lei și au băut ca ultimii prostănaci din același pahar. E în ADN-ul nostru să recurgem la asemenea măgării. Și eu recurg la ele, nu încerc să fac pe lupul moralist. Am trăit sub comunism, nu se va uita ușor asta, oricât am avea acum. Cel mai bun exemplu: câți dintre noi compostează bilet (bine, acum nu mai ai ce composta, dar îmi place să folosesc acest termen) în ITB la orele serii? „Las’ că nu mai vin controlorii acum!”. Dar autobuzul te duce, nu?

Bucovina (sezonul 2)

Cine mă cunoaște știe că atunci când vine vorba de excursii sunt un adevărat tiran. Nu stai cu mine la discuții, sunt ore fixe pentru orice, se doarme puțin, se mănâncă o singură masă pe zi (îmi place să mănânc, în restul timpului iau și șase mese pe zi, dar în excursii nu este cazul), nu se bea alcool, se profită la maxim de lumina zilei, totul este optimizat în detaliu pentru o reușită cât mai aproape de perfecțiune a excursiei. Niciodată nu plec în excursii mai lungi de o zi însoțit de altcineva, exceptând familia, deși de multe ori nici cei din familie nu mai merg cu mine, nereușind să se supună rigorilor. Sigur, sunt și anumite excepții, când mergem pe litoral, mâncăm, bem, avem un program mai relaxat, pentru că acolo în afară de făcut baie nu ai alte activități. Dar în excursiile care implică obiective, cobor milităria jos din pod. Recent am făcut o excursie doar cu Fiul cel Mic, 4 zile prin județele Suceava și Bistrița-Năsăud, unde noi, bucureștenii, ajungem foarte rar.

Ziua 1. Am părăsit Bucureștiul la orele 7:45, pornind pe A3 și apoi pe A7 care acum ține până dincolo de Municipiul Adjud. Iar apoi am continuat o porțiune pe DN2, după care A7 înconjoară orașul Bacău. Ne-am oprit abia după Bacău, în drum spre Roman să facem pipi și să mâncăm un sandwich. Am pregătit de acasă câte un sandwich pentru fiecare, cu pâine, Almette, șvaițer și salam de Sibiu. Din salamul de Sibiu și din brânză cam ieșise grăsimea, iar Fiul cel Mic după ce a mâncat jumătate din sandwich a zis că nu mai poate, iar eu am zis să-l lase pe câmpul unde ne oprisem, pentru că-l va mânca vreo vietate, dar totodată i-am spus că-și va asuma acest fapt și nu va țipa de foame, pentru că vom mai pune ceva în gură abia la lăsatul serii. A fost de acord, iar noi am pornit mai departe și ne-am oprit abia la Mănăstirea Voroneț. Anul trecut, cititorii fideli ai blogului își amintesc cu siguranță, am vizitat alături de cei doi fii ai mei Mănăstirile Putna, Sucevița și Moldovița, iar acum prin vizitarea Voronețului întregim această vizită religioasă. Nespus de frumoasă Mănăstirea Voroneț, monumentală aș putea spune. Suntem norocoși să avem asemenea lăcașuri de cult în țara noastră. Am tot admirat preț de jumătate de oră pictura și pe dinafară și pe dinăuntru. Totuși cam mult comercialism în fața mănăstirii, unde pe o întreagă alee comercianții își vindeau produsele: tot felul de nimicuri, piese de artizanat, obiecte religioase, haine, chinezării, mâncare. Fiul cel Mic a cerut o plăcintă cu brânză sărată. În mod normal nu i-aș fi cumpărat, însă probabil mi s-a înmuiat inima de la atâta frumusețe dumnezeiască, așa că i-am respectat dorința. De la Mănăstirea Voroneț am plecat direct către localitatea unde aveam cazarea, în speță Satul Dorna Candrenilor, cam la 7-8 km după Vatra Dornei. Un drum de 7 ore de condus efectiv, la care adăugăm cele două pauze mai sus menționate, astfel încât ora era în jur de 16:30. Ne aflam la peste 500 km distanță de casa noastră. Ne-am cazat în Dorna Candrenilor cu un scop precis: vizitarea renumitului complex Spa Dorna Candrenilor, aflat la două minute de mers cu mașina raportat la cazarea noastră. La 17 eram deja în piscină, sau mai bine zis în piscine, pentru că sunt patru, una cu apă sărată, una cu apă dulce, una semiolimpică, una cu apă fierbinte. O feerie, un paradis. Și foarte liber. Trei ore am stat numai în apă și am uitat de orice grijă. Atât eu cât și Fiul cel Mic ne mai trezeam că râdem așa din senin, atât de fericiți eram. După atâta baie, a sosit și momentul cinei pentru care ne-am deplasat în localitatea Poiana Negrii, unde am servit (cui?) șnițel de pui, cartofi prăjiți și salată de varză. Alcool exclus! Ziua de mâine avea să fie una plină și trebuia să am capul limpede.

Ziua 2. Am plecat până în 8, pe răcoare, după ce în prealabil am ronțăit 2-3 covrigei de Buzău, pe care îi luasem de la București. Dar iar nu m-a lăsat inima să-l țin în foame pe Fiul cel Mic, așa că ne-am oprit în Vatra Dornei la patiseria Luca și ne-am luat câte o felie de pizza, pe care am mâncat-o din mers pe străzile orașului. Apoi în mașină și către Mănăstirea Piatra Tăieturii, lăcaș de cult aflat la mare altitudine, pentru care am întrebuințat serios autoturismul pe un drum forestier cu pantă accentuată. Privirea la 360° în jurul nostru absolut minunată. Sus la mănăstire, fiind duminică, se ținea slujba tradițională. Doar localnici, mașini cu numere de SV sau NT. În apropierea bisericii pășteau două căprioare, probabil domesticite de călugări. Slujba se auzea în difuzoare și umplea muntele, în biserică era plin de lume, femei cu basmale, bătrâni pioși, aici în Bucovina lumea fiind mai credincioasă ca prin alte părți. Am stat cât am stat, apoi am plecat către următorul obiectiv. Rezervația Tinovul Mare din Comuna Poiana Stampei. Munții Călimani, nene! Munții Călimani! Câți dintre voi ați fost în Munții Călimani? Eu și cu Fiul cel Mic am fost. Foarte interesantă această rezervație. Ne-am simțit brusc în tablourile marelui pictor rus Ivan Ivanovici Șișkin. Oare autorul blogului „Arta în detalii” a auzit de acest pictor renumit? La Tinovul Mare am găsit păduri de pin, de foioase, un peisaj asemănător tundrei siberiene. Vegetație sălbatică de mare frumusețe. Pustiu, nici țipenie. Un afiș care indica prezența ursului în zonă ne-a cam dat fiori pe șira spinării, dar nu am rezistat peisajului și am făcut drumul până la capăt. Foarte bine explicat tot traseul, din loc în loc fiind afișaje cu foarte multe informații despre zonă. Am scăpat fără întâlnirea cu ursul și din nou pe șosea, prin Pasul Tihuța către județul Bistrița-Năsăud. Taică-miu are o poveste despre Pasul Tihuța, pe care o amintește în multe ocazii. Aici se afla în 1989, când a auzit la radio știrea cum că România a terminat plata datoriei externe. Atunci toată lumea a sperat la o viață mai bună, iar acum, în prezent, sunt oameni care regretă timpurile de atunci. Dar nu vom face politică. Eu și Fiul cel Mic ușor-ușor am ajuns la Lacul Colibița, unde pentru 50 de lei/persoană am contractat o plimbare de 50 de minute cu vaporașul pe lac. Am avut în preț și un ghid extraordinar, care a vorbit non-stop pe parcursul celor 50 de minute, furnizându-ne informații extrem de utile, pe care nu am să le detaliez aici, dar vă recomand cu maximă căldură să mergeți la acest lac și să faceți plimbarea cu vaporașul. Lacul Colibița a fost ultimul obiectiv, așa că ne-am dus la masă, la Punct Gastronomic Local Elena din Deal, dar despre asta am vorbit într-o postare anterioară. A fost o zi plină pe care am încheiat-o în grădina pensiunii citind o carte foarte interesantă, a unui autor născut în același județ în care mă aflam și eu în acel moment. În Bucovina, deși ne aflam la sfârșit de mai, pomii erau înfloriți. La lăsatul serii am văzut un film foarte trist alături de Fiul cel Mic, cazarea noastră fiind dotată cu Netflix. Am urmărit „Mormântul licuricilor”.

Ziua 3. I-am promis Fiului cel Mic că după alergătura din ziua precedentă vom petrece toată ziua de azi la Spa. Denumirea completă este Stațiunea Balneoclimaterică Dorna Candrenilor. Era într-o zi de luni. Ne-am prezentat chiar la 10, ora deschiderii. Am fost primii clienți, am primit brățările cu numărul 1 și 2. Și așa a rămas pe parcursul întregii zile, am avut doar pentru noi întregul complex. Ne-am bălăcit după pofta inimii, absolut toată ziua. Ne-am simțit ca niște oameni foarte bogați, de parcă acest complex era proprietatea noastră. Am făcut o pauză de scăldat în vremea prânzului și am dat o fugă cu autoturismul până la Poiana Negrii, unde la restaurant eu am mâncat ceafă de porc cu cartofi prăjiți și clătite cu dulceață de zmeură, iar Fiul cel Mic a mâncat piept de pui cu cartofi prăjiți și clătite cu cremă de ciocolată. Eu am băut o Coca Cola la sticlă de 250 ml, după 36 de zile de pauză înregistrate de aplicația Goal Tracker. Seara am urmărit un film excepțional alături de Fiul cel Mic și am mâncat chipsuri de cartofi. Am văzut „The Remains of the Day”.

Ziua 4. Ziua întoarcerii acasă, cu un drum mai pe ocolite. Broșteni, Cheile Bicazului, Miercurea Ciuc, Brașov, Valea Prahovei. Doar patru opriri: pe Barajul Bicaz, la Lacul Roșu de unde am cumpărat kürtőș (cozonac secuiesc), la Mănăstirea Izvorul Mureșului, la Brașov unde am luat masa la binecunoscutul restaurant McDonald’s. Eu am luat un combo Puișor-cartofi, iar Fiul cel Mic un meniu mediu Big Mac cu Sprite. Nu m-am putut abține și i-am făcut următoarea glumă, întrebând : „What's in this?”, iar Fiul cel Mic știa ce o să fac și a zis dând ochii peste cap “Sprite”, iar eu am zis: „Sprite! Good! Do you mind if I have some of your tasty beverage?”... și i-am băut cam jumătate de pahar. Dar nu s-a supărat, pentru că i-a plăcut și lui foarte mult această scenă și chiar vrem să revedem filmul pentru a 150-a oară. Ajunși acasă, nevasta ne-a delectat cu friptură, salată și cireșe. A fost un concediu foarte reușit!

Mânăstirea Voroneț

Spa Dorna Candrenilor

Mânăstirea Piatra Tăieturii

Rezervația Tinovul Mare

Lacul Colibița

Punct gastronomic local Elena din deal

Acum mulți ani activam pe Facebook într-un grup al iubitorilor de trenuri, unde întâmplător am dat peste un anumit domn numit Sîngeorzan Ștefan, care lucra în cadrul CFR și posta o grămadă de întâmplări sau poze foarte interesante, având ca subiect principal viața de zi cu zi a unui CFR-ist. Omul era din județul Bistrița-Năsăud. Prezentând interes pentru mine respectivele postări, i-am dat domnului Sîngeorzan follow și la contul personal, fiind astfel părtaș la viața dumnealui. Între timp, omul a ajuns un influencer renumit, cu zeci de mii de urmăritori. Pot spune că am fost și eu influențat de postările sale, așa că am decis să fac o excursie prin județele Suceava și Bistrița-Năsăud, într-un periplu în care am urmărit punctele de interes recomandate cu atât de multă căldură de Sîngeorzan Ștefan. Astăzi am să vorbesc despre unul dintre ele: Elena din Deal, punct gastronomic local.

După o vizită la Lacul Colibița, am pornit spre localitatea Tiha Bârgăului, setând pe Google Maps locația „Punct gastronomic local Elena din Deal”, alături de Fiul cel Mic, companionul meu de călătorie. Am fost întâmpinați chiar de stăpâna locului, doamna Elena, care ne-a așezat la masă, punându-ne trei seturi de tacâmuri și spunându-ne că va reveni imediat cu o gustare. Atât eu, cât și Fiul cel Mic, am avut nelămuriri, care ne-au fost explicate pe îndelete de gazdă. Meniul este prestabilit și conține gustare, felul 1, felul 2, desert, o apă minerală la 1,5 și o sticluță de pălincă, din care, din păcate, nu am putut gusta, fiind șofer. „Punct gastronomic local” înseamnă că ești primit în casa omului și ți se oferă bucate preparate din ce are prin ogradă.

Ok. Să începem. La gustare am avut un platou cu caș afumat, cârnat, slănină, ceapă, roșie, plăcintă cu brânză, pâine de casă. Sincer, noi ne-am săturat direct din asta. A fost foarte bun și îndestulător. Dar a urmat ciorba, fiindu-ne aduse la masă două castroane din care să ne servim după dorință: unul cu ciorbă de pasăre, altul cu ciorbă de fasole, alături de smântâna, ceapă și ardei iute. La felul principal, un alt platou de unde am servit ciocănele de pui învelite în bacon, friptură la cuptor, ruladă din carne, orez, cartofi, salată de varză. Desertul l-am cerut la pachet: clătite și papanași. Ne-a fost dată o caserolă imensă.

Toate preparatele au fost proaspete, foarte gustoase, servite cu drag. Prețul: 120 lei/adult și 60 lei/copil. Foarte multă mâncare. Noi, orășenii, nu suntem obișnuiți să mâncăm atât de mult. Meniul ăsta este potrivit pentru oamenii care dau la coasă, care muncesc serios. Dar da, foarte bun. Am plecat încântați, atât eu, cât și Fiul cel Mic. Atmosferă de pe vremuri, cum citeam în poveștile copilăriei, când țăranii te primeau și omeneau în casele lor, sau pe la diverse hanuri unde se opreau haiducii. O experiență ce merită încercată. 

Televizorul

În octombrie 2020 m-am infectat cu virusul SARS-CoV-2 și am făcut o formă destul de rea a bolii. Nu a fost chiar de spitalizare, dar știu că am trăit multe zile în agonie, neputință fizică și psihică. Am scris la momentul respectiv pe blog despre această boală. O nenorocire nu vine niciodată singură. În acele zile mi s-a stricat și televizorul. Dormitam toată ziua, îmi măsuram concentrația de oxigen, mergeam la WC, eram cumva teleghidat, gândeam cu încetinitorul. Pe deasupra era și foarte trist fără televizor. M-am gândit să-mi cumpăr un televizor color nou. Am ales unul scump, marca SONY. Tehnologie japoneză. Am făcut comanda online de la un magazin foarte cunoscut în domeniu, am plătit toată suma în avans cu cardul. Au trecut 2-3 zile în care am și uitat de televizor; eram foarte speriat de evoluția bolii, era cam primul val de COVID adevărat, nu știam la ce să mă aștept, oamenii mureau pe capete. Într-o seară, la ora 23:15, sună telefonul mobil. Număr necunoscut, la care de obicei nu răspund, dar nevasta mă îndeamnă să o fac: poate s-a întâmplat ceva, cine știe? Răspund. La capătul celălalt al undelor radio: „Bună seara! Sunt la dumneavoastră în față. Aveți un televizor de ridicat.” Repet, ora era 23:15. Cine face livrări de televizoare la această oră? M-am îmbrăcat bine, mi-am pus o mască și am coborât. Strada era pustie. Dintr-o Dacia 1310 break (model de acum 25 de ani) coboară un tânăr în pantaloni scurți și hanorac, în ciuda vremii destul de răcoroase. Deschide haionul mașinii și scoate televizorul, pe care îl așază chiar în fața mea. Îl avertizez că sunt bolnav de COVID, însă nu pare să-l impresioneze; își aprinde o țigaretă și mă privește zâmbitor, cu un fel de curiozitate. Se reazemă de o aripă a mașinii și începe să mă chestioneze referitor la boală, în timp ce trage și suflă din țigaretă. Apoi știu că am vorbit tot felul de nimicuri până a terminat de fumat, după care ne-am luat la revedere, iar eu am urcat în apartament cărând televizorul cu greutate, pentru că oboseam foarte repede de la boală. Nevasta a fost convinsă 100% că este o țeapă; m-a pus să desfac televizorul și să-l instalez, deși ceasul se apropia de miezul nopții. Dar oricum altceva mai bun nu aveam de făcut. Am desfăcut cutia, am pus televizorul la curent și acesta mergea perfect. Era un SONY autentic. Culori plăcute, Android, ecran plat. O minune a tehnicii. În 2026, televizorul încă merge perfect. Dar tot te gândești: de ce să-ți aducă un televizor la ora 23:15, într-o mașină atât de ciudată?

De băutură. Cu fostul blogger Petrov

Nevasta, observându-i pe Fiul cel Mare și Fiul cel Mic afundați în tot felul de activități pe telefonul mobil, îi povățuiește să nu se încreadă în oamenii de pe internet, în spatele ecranului, dincolo de magistrala de date, la capătul undelor, aflându-se tot felul de dubioși, hoți, violatori, proxeneți, dealeri de droguri, oameni de cea mai joasă speță, care vor încerca să profite de omul bun și cinstit. Eu le povestesc copiilor și de partea plină a paharului, le spun de fostul blogger Petrov, pe care l-am cunoscut pe internet în urmă cu peste 20 de ani. Eram doi străini în viața reală, ne știam doar prin intermediul biților, codurilor binare și pixelilor, dar am avut curajul să merg la el acasă, într-un oraș aflat la 500 de kilometri de orașul meu, am mâncat cu el la masă, am dormit cu el în pat, când pleca la muncă îmi lăsa cheile de la casă. Atâta încredere exista între noi, doi oameni străini. Nevasta mi-o retează sec, spunând: „Erau alte vremuri!”, apoi continuă cu povețele către copii. Nu știu ce să zic despre vremuri. Desigur, am rămas foarte bun prieten cu fostul blogger Petrov și vorbim aproape zilnic pe WhatsApp, iar de câte ori avem ocazia ne și vedem. I-am făcut o invitație la mine acasă, la o degustare de whisky, și a acceptat imediat. Până la momentul întâlnirii am decis să pregătim un playlist cu muzică de calitate, pe care să-l ascultăm în timp ce bem whisky și mâncăm. Săptămânile ce au urmat amândoi am tot adăugat piese în playlist, ajungând la 34 de cântece. A venit ziua mult așteptată. Am destupat un Talisker de 10 ani, probabil unul dintre cele mai bune single malturi din lume, am făcut o tigaie de porc la fontă însoțită de un orez basmati, iar la final am stins cu bere Estrella Damm. Am petrecut până dincolo de miezul nopții și la playlist s-au mai adăugat și alte piese, făcându-și loc pe moment în lista inițială. Am numit lista simplu „De băutură”. O consemnez și pe blog pentru alți prieteni care se reîntâlnesc la băutură și vor să asculte ceva de calitate, dar și pentru ascultările mele viitoare. Pe alocuri o muzică ușor comercială, dar foarte plăcută, cu un impact emoțional puternic, mai ales în prezența unui Talisker.

1. The Zombies - This Will Be Our Year
2. Ali Danel - Sur mon île
3. António Zambujo - Fortuna
4. The Sways - Someday We Will Dream About Today
5. The Temper Trap - Sweet Disposition
6. SUPER-Hi & NEEKA - Following the Sun
7. Vance Joy - Riptide
8. Benson Boone - Beautiful Things
9. Coldplay - Yellow
10. Molly Lewis - Porque Te Vas
11. Sivert Høyem - My Thieving Heart
12. Matt Berninger - One More Second
13. Kevin Kaarl - San Lucas
14. Waldeck ft. Patrizia Ferrara - Memories
15. Sophie Hunger - Le vent nous portera
16. Madrugada - Vocal
17. Natalie Merchant - Motherland
18. Metronomy - The Look
19. Daft Punk ft. Julian Casablancas - Instant Crush
20. Ti.po.ta (Manu Chao & Klelia Renesi) - Moonlight Avenue
21. Mazzy Star - Fade Into You
22. First Aid Kit - When I Grow Up
23. Nick Cave & The Bad Seeds - Opium Tea
24. Fleetwood Mac - Landslide
25. Mavis Staples - One More Change
26. She Wants Revenge - Tear You Apart
27. Beck - Nicotine & Gravy
28. Bruce Springsteen - Thunder Road
29. Arcade Fire - Deep Blue
30. Gábor Szabó - Lou-ise 
31. Khruangbin & Leon Bridges - Texas Sun
32. a-ha - Lifelines
33. Tropical Fuck Storm - You Let My Tyres Down
34. Cocteau Twins - Pearly-Dewdrops' Drops

Bonus tracks:

1.Jasmin Stavros - Brate moj
2.Đorđe Balašević - Krivi smo mi
3.Ceca - Kukavica
4.Đavoli - Dani Ljubavi
5.S.A.R.S. - Ratujemo ti i ja
6.Mile Kitic - Sampanjac 
7.Baxter Dury - Miami

Hidden tracks:

1.Nick Cave & The Bad Seeds - O Children
2.Gerry Rafferty - Right Down the Line

Fostul blogger Petrov: tracks 1,2,3,10,23,25,26,27,28,30,33; bonus tracks 1,2,3,5,6,7

Gabriel: tracks 4,5,6,7,8,9,11,12,13,14,15,16,17,18,19,20,21,22,24,29,31,32,34; bonus tracks 4; hidden tracks 1,2

Stephen Chbosky - The Perks of Being a Wallflower

Titlul ediției în limba română este "Jurnalul unui adolescent timid", dar nu mi se pare deloc elocvent. Plus că nu avem de-a face cu un jurnal, ci cu o suită de scrisori trimise prin poștă. Chipurile este un roman pentru adolescenți, apărut în Colecția Young a Editurii Trei, având chiar și indicativul "12+". Nu! Este un roman cu adolescenți, dedicat cititorului rafinat de orice vârstă. Mi-a plăcut enorm. Este foarte trist și înduioșător, personajele noastre plâng la aproape fiecare pagină, are o mulțime de trimiteri culturale către cărți pur și simplu incredibile, către muzică de mare calitate, are romantism care te dă peste cap, dar și momente care te pot afecta puternic emoțional, abuz sexual, abuz emoțional, droguri. În România este catalogată o carte 12+, adică pentru copii de clasa a VI-a, iar în Statele Unite ale Americii a fost interzisă tinerilor în unele regiuni.

Protagonistul romanului este Charlie, iar întâmplările din carte se petrec în primul său an de liceu. Așadar are 15-16 ani și este clasa a IX-a. Un băiat retras, foarte deștept, cu ceva mai multe probleme de ordin psihic, la un liceu din Pittsburgh, anul 1991. Se împrietenește cu un grup de elevi din ultimul an, deci clasa a XII-a, printre care și Sam, o fată de care te îndrăgostești doar citind cartea. Ca să vă închipuiți cât de frumoasă este cartea, vă spun că de Crăciun, Charlie îi face cadou lui Sam un disc de 45 de turații pe minut cu cântecul "Something" al celor de la The Beatles. Își propusese de mult să facă cadou acest disc unei persoane la fel de frumoase ca și cântecul. Un personaj foarte interesant al cărții este și Bill, profesorul de engleză (adică cum ar fi la noi de română). Îi face lui Charlie niște recomandări absolut incredibile: To Kill a Mockingbird, The Catcher in the Rye, The Great Gatsby (romane citite și de mine cândva), On the Road, Naked Lunch, The Fountainhead (cărți pe care nu le-am citit, dar care par nu tocmai la îndemâna oricui).

Am să mă opresc aici, pentru că vreau să vă las plăcerea cititului. Închei cu puțină muzică. Suntem în 1991, protagoniștii romanului nostru participă la Secret Santa. Charlie pică cu cineva, iar cadoul său este o compilație pe casetă care arată în felul următor:
The Smiths – Asleep
Ride – Vapour Trail
Simon & Garfunkel – Scarborough Fair
Procol Harum – A Whiter Shade of Pale
Nick Drake – Time of No Reply
The Beatles – Dear Prudence
Suzanne Vega – Gypsy
The Moody Blues – Nights in White Satin
The Smashing Pumpkins – Daydream
Genesis – Dusk
U2 – MLK
The Beatles – Blackbird
Fleetwood Mac – Landslide

După ce am terminat cartea am văzut și ecranizarea (pe HBO). Bun și filmul, are 7,9 pe IMDb. Dar, ca orice film, este puțin diferit față de roman. De exemplu, piesa din tunel în carte este Fleetwood Mac – Landslide, iar în film este David Bowie - Heroes.

off-topic: Astăzi blogul nostru împlinește 16 ani. Pe 6 mai 2010 a început totul. La mulți ani cu sănătate tuturor celor implicați în acest proiect, scriitori și cititori.

Macrou în sos roșu

Colega mea Loredana de la job a sunat-o pe maică'sa și i-a zis: "Mămico, am poftă să-mi faci macrou în sos de roșii. Du-te la magazin și ia macrou, să mănânc când vin de la serviciu!". Eu nu am știut ce este acest fel de mâncare, dar brusc mi-a venit și mie pofta. Deodată trebuia să mănânc și eu macrou în sos de roșii, așa că m-am documentat, întrebându-l pe prietenul meu, Inteligență Artificială. Macroul se mai numește și scrumbie albastră și este un pește oceanic. Am mers la Selgros și am cumpărat două scrumbii albastre (Pluralul de la macrou care este? Cică macrouri și este substrantiv neutru.).  Puțin nu au costat, peștele nefiind un aliment pentru mase. Am ajuns acasă și am spălat bine peștii, aceștia fiind deja eviscerați, apoi le-am îndepărtat capul și înotătoarele și i-am tăiat în bucăți. Într-o ceașcă am zdrobit vreo șase căței de usturoi, am pus 50 ml de ulei măsline și zeama de la o lămâie, iar cu sosul astfel obținut am uns bucățile de pește pe toate fețele. Separat, într-o tigaie, am pus pe aragaz o ceapă mare tăiată julienne la călit (Atenție! În ulei de floarea soarelui! Nevasta lui Ciuc mi-a spus că uleiul de măsline devine toxic la prăjit și să prăjesc doar în ulei de floare), conținutul a două conserve de Văleni cu roșii întregi, 150 ml de vin alb sec (un vin vărsat de Cotești primit de la soacră'mea, pe care desigur că nu-l voi bea, ci-l voi folosi exclusiv la gătit), o lingură de busuioc mărunțit, sare și piper proaspăt măcinat. Am ținut pe foc 6-7 minute acest amestec, mai amestecând din când în când, apoi l-am turnat peste bucățile de pește, după care am ornat conținutul tăvii cu măsline și felii de lămâie. Am băgat tava la cuptor pentru 35 de minute la 180°C.

Cu câteva zile în urmă am fost la un magazin de indieni și am cumpărat un săculeț cu orez basmati de primă calitate. 1 kg pentru 16 lei. Vânzătoarea nu cunoștea limba română, avea basma colorată pe cap, am vorbit cu ea în limba engleză. Știți să preparați orezul corect astfel încât să nu-l faceți lipicios, gen terci? În primul rând vă zic că orezul basmati se pune la fiert în proporția 1 măsură orez - 1,5 măsuri apă. Înainte orezul se lasă la înmuiat în 4-5 ape, pentru a mai scoate amidonul din el. Se toarnă la fiert în apa clocotită și nu se amestecă, se lasă 10-12 minute la foc mic cu un capac, până se evaporă toată apa. După asta se mai lasă la odihnit 5-10 minute cu capacul peste el, abia apoi se servește.

Având în față acest ospăț sărbătoresc, am destupat o sticlă de vin bun. Am ales un viognier, soi franțuzesc, despre care am mai vorbit pe acest blog, iar cine a avut urechi de auzit a auzit, cine nu, să fie sănătos. Perechea perfectă viognier cu pește și orez. 

Cina a fost un succes de casă. Am fost ovaționat minute bune de către nevastă și Fiul cel Mic. Din fericire, Fiul cel Mare a luat masa la un prieten de la basket, așa că am împărțit la trei și porția sa. Taică'miu are o vorbă: "Unul în minus la masă este un câștig.". 

Poze sau nu s-a întâmplat:

Kate Atkinson – Viață după viață

În 1910 se naște o fetiță, Ursula, dar din nefericire moare imediat, sugrumată cu cordonul ombilical. Dar apoi totul se resetează, timpul o ia de la capăt, iar fetița supraviețuiește și își începe viața. Însă moare mai târziu înecată în mare, dar iar se resetează timpul, iar Ursula trece mai departe și apoi moare căzând de la etaj, de câteva ori în timpul epidemiei de gripă spaniolă și tot așa. Ușor-ușor parcă are tot felul de déjà-vu-uri (deja văzut) și încearcă să evite pe cât posibil evenimentele cu repercusiuni rele atât pentru ea, cât și pentru cei din jurul ei. Ajunge chiar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, vede câtă suferință se pogoară asupra lumii și la un moment dat se gândește să-l ucidă chiar pe Hitler. Nu vă dau spoiler, romanul începe chiar cu acest episod. Foarte interesantă perspectiva autoarei de a privi lucrurile, ce frumos ar fi să putem face așa și în viața reală. Ori poate facem deja și nu ne dăm seama? Totul ține de alegeri, o mică schimbare îți influențează total destinul. Trăiești sau mori, ești fericit sau te simți mizerabil. Ați jucat Detroit: Become Human? Cartea m-a dus cu gândul la acest joc. Mi-a plăcut romanul, foarte interesantă ideea, dar parcă la un moment dat mă pierdeam în detalii, autoarea trece repede de la un timp la altul, se petrec mai multe acțiuni rezervate aceluiași timp. Dar da, un roman bun și nu doar pentru faza cu destinele schimbate, ci și pentru descrierea vieții din acele vremuri. Am dat 10 lei pe acest roman, cumpărat prin aplicația Vinted, de la o fată din orașul Cisnădie.

 

Liniște și zgomote

Sâmbătă dimineața. După multă vreme o zi în care copiii nu au meci de baschet. Nici nu mai știm ce să facem cu timpul nostru liber, nu mai știm să-l organizăm. Avem nevoie de cineva care să ne facă program, suntem ca Brooks în Shawshank Redemption. Propun o excursie la Vulcanii Noroioși. Fiul cel Mare întâmpină această propunere dându-și ochii peste cap și prefăcându-se că vomită. E normal, nu comentez prea mult, m-am împăcat cu ideea, toți am făcut la fel la vârsta respectivă. Nevasta se obișnuiește mai greu cu ideea că a crescut. Fiul cel Mic a acceptat invitația, nevasta la fel, așa că pornim toți trei la drum, pe autostrada A3 și apoi pe A7, tocmai până la Buzău, iar apoi mai departe către obiectivul nostru pe naționala Buzău-Brașov, DN10 cum este numit în termeni tehnici.

Am fost de multe ori la Vulcanii Noroioși, dar după săptămâni întregi în care nu am ieșit din oraș, mi se pare că văd ceva nou, totul este la superlativ. O zi mai cu nori, turiști spre deloc, departe de aglomerația enervantă din timpul vacanțelor și al zilelor senine. Am cam mers prin noroaie până sus la Pâclele Mici, un drum destul de obositor mai ales la coborâre, trebuia să mergi încordat pentru a nu-ți pierde echilibrul și a pica în noroi. Noroi de la ploile de zilele trecute, nu noroiul din vulcani, să fim înțeleși. Sunt spectaculoși acești vulcani noroioși, ne-am extaziat toți trei privindu-i cum bolborosesc pe fundalul peisajului selenar ce-i înconjoară și cu dealurile buzoiene prin prejur. Ne-am făcut poftă de mâncare după atâta plimbare, dar nu era momentul pentru o masă serioasă, mai aveam un obiectiv, așa că ne-am luat din drum câțiva covrigi de Buzău, la prețul de 0,50 lei. Au fost delicioși, dar i-am promis Fiului cel Mic că foarte repede vom ajunge și la restaurant, unde vom mânca cu picioarele sub masă.

Am urcat și la Schitul Măgura, cu mașina pe drumul forestier, lăsând autoturismul lângă resortul aflat în vârf, unde mai luasem masa și cu alte ocazii, fiind încântați. Am pornit 10–15 minute pe jos prin pădure către schit, o așezare foarte liniștită, unde nu era nici țipenie de om. Nevasta și Fiul cel Mic au stat prin curte, iar eu am intrat în biserică, m-am închinat la icoane, iar apoi, obosit fiind după drum, m-am așezat la strană. M-a cuprins liniștea cu totul, auzeam trecerea timpului, cum se spune. Liniște mormântală. Nu se clintea nimic, nu se auzea nimic. Ați citit romanul „Cronica păsării arc”? De o astfel de liniște are parte personajul cărții, când stă pe fundul fântânii. Ați putea trăi la acest schit, departe de zgomotul lumii?

Într-un final am mers la masă, spre bucuria Fiului cel Mic. La localul aflat la cel mult 1 km de liniștea schitului. Ne-am așezat, ni s-au adus meniurile, am început lectura lor. La masa din spatele nostru, o familie cu un bebeluș care a început să urle. Pe mine mă iau dracii în astfel de situații. Mi se pare o totală lipsă de respect să vii în restaurant cu copil mic, care deranjează atmosfera. Am avut și eu copii mici, dar nu mi-am permis să merg în locuri publice cu ei, știind că țipă și îi deranjează pe ceilalți. Efectiv m-aș fi simțit eu prost, m-aș fi simțit cu musca pe căciulă. Posesorii copilului din spatele nostru se pare că nu aveau nicio treabă, își vedeau liniștiți de ale lor, copilul urla. Ar trebui dată o lege împotriva prezenței copiilor mici în restaurante. Așa cum nu ai voie să fumezi, să nu ai voie să mergi la restaurant cu copil de țâță. Am trântit meniurile de masă și am ieșit nervos din restaurant. Fiul cel Mic și nevasta n-au avut ce face și m-au urmat. Banii erau la mine. Am venit dintre îngeri și m-am umplut de draci.

Ne era și foame. Acum am devenit toți trei nervoși. Eu măcar mai înjur în gura mare și mă descarc, dar nevasta când se supără tace, nu mai zice nimic. Fiul cel Mic scâncea de foame pe bancheta din spate. M-am gândit să mergem la Casa Seciu, un local foarte bine cotat din localitatea Boldești Scăeni. 70 km, 90 minute. Am avut noroc că cei doi companioni au adormit repede, așa că mi-am văzut liniștit de drum, ajungând la Casa Seciu pe negândite în ceea ce-i privește.

Aici, zgomote de o altă factură. Aveau muzică live, dar stația de amplificare era setată la un volum al decibelilor incredibil de înalt. Pur și simplu nu se auzea om cu om la masă, chiar dacă țipai. Cântărețul interpreta șlagăre cunoscute din anii ’80, dar pe un ton total nepotrivit. Ar fi mers o muzică de cafe-concert, ceva fin și liniștitor pe fundal. Lumea era la masă, nu la spectacol de varietăți. Cum ar fi fost să plec și de aici? Dar nu, am comandat. Masa și serviciul ireproșabile. Eu și nevasta am ales același fel, fiind una dintre puținele dăți în care ne punem la unison, în speță aripioară de porc cu piure de cartofi. Iar Fiul cel Mic a ales un preparat asiatic, tăiței cu carne de vită. De băut nu ne-am luat nimic, pentru a nu plăti cât nu face. Cu burțile pline altfel am plecat spre casă, pe DN1. A fost o excursie excepțională, uitarăm de neajunsuri. Acasă l-am găsit pe Fiul cel Mare, înfometat după o zi întreagă. Dar nu ne-a păsat. Dacă își dorește să fie de capul lui, noi îi respectăm dorința.

A doua zi a fost Duminica Floriilor, când Domnul Iisus a intrat călare pe măgar în Ierusalim. Am fost la magazinul alimentar pentru a cumpăra de-ale gurii. Tot eu, nevasta și Fiul cel Mic. Ne-am întors cu multe plase. Printre altele am cumpărat și o sticlă de chardonnay din Chile. Când am dat să o bag în frigider m-am aplecat și am rămas înțepenit complet de șale. Lumbago. Și înțepenit am rămas până la Paște, de nu mă puteam ridica nici din pat. Urâtă boală. De ce există suferință pe lume? Nu putem doar să petrecem, să călătorim, să mâncăm și să bem și să ne simțim bine? N-am mai prețui binele dacă nu avem și rău?

Mă plictiseam în pat și am început să urmăresc filme pe telefon. În 4 zile am urmărit 14 filme, unele revăzute, altele în premieră. Am văzut și filme mai simple, dar și unele extraordinare. Las aici lista:

• Filantropica
• Slumdog Millionaire
• Tati part time
• Tati full time
• Marița
• Weekend de vis
• Along Came Polly
• 50 First Dates
• Scent of a Woman
• Heat
• Boogie
• The Shawshank Redemption
• Big Fish
• Catch Me If You Can

Vinul buclucaș ce a stat la baza infirmității mele temporare a fost băut la prânzul din Duminica Paștelui. După îndelungi sfătuiri cu Eufrosin Potecă dar și cu Inteligența Artificială am băut chardonnay chilian la friptura de miel. A mers excelent.

Vulcanii Noroioși. În una dintre poze se vede și Fiul cel Mic, pierdut în peisajul selenar.

Schitul Măgura, județul Buzău.

Aripioară de porc și piure de cartofi, la Casa Seciu, Boldești Scăeni, județ Prahova.

Chardonnay din Chile, sticla care m-a lăsat înțepenit la propriu.