ce-am citit în iunie (o zi din vieața lui ionescu)

de Ionescu 

păi mă trezesc dimineața pe la 6. dau drumul la radio. cornel constantiniu. un mic dejun consistent și o iau către corporație. cu noul metrou de drumul taberei. mă așez și deschid cartea. bartleby&co, de enrique vila-matas. oare de ce am cumpărat cartea asta? cred că pretenii de pe facebook îl  tot pomeneau pe spaniol. un soi de dizertație despre scriitorii care din varii motive au renunțat în diverse feluri la scris. prilej pentru a-mi scoate mereu telefonul din buzunar și a căuta date despre diverși oameni de care nu auzisem nimic, prostul de mine. drept e că unii din ei sunt invenții de-ale lui vila-matas. dar nici el nu scrie nimic despre români. de, țară mică, cultură puțin cunoscută. păi monciu sudinski i-ar fi oferit o poveste superbă. sunt pomeniți totuși, desigur, nu ca exponenți ai sindromului bartleby, ionesco și cioran. problema e că nu am observat că metroul a trecut de stația pipera, așa că mi-am sunat șeful să-i spun că-ntârzii. șef înțelegător, mi-e și naș, mi-a dat voie să lipsesc toată ziua.
 am coborât din metrou tocmai la stația parcul kiseleff. parcul- plin de bloagări adânciți în lectură. street delivery, ce pielea mea. tatăl lor nu era însă acolo, s-a mutat din capitală. găsesc pe o bancă o carte nou nouță, lăsată de vreun activist/ hipster ceva. recolta, de jim crace. păi ăsta parcă era folk singer. și mort de vreo 40 de ani. cum a publicat un roman acum 2 ani? scot telefonul și mă dumiresc. cântărețul e jim croce. aha. plasată temporal într-un trecut patriarhal pe care mi-e greu să îl identific, pesemne în zorii revoluției industriale, cartea este o replică la moromeții. exact ca în cartea marelui prozator român, timpul pare a avea o răbdare de invidiat la începutul poveștii, pentru ca în final, atât timpul cât și oamenii să își piardă complet răbdarea. cum să distrugi un sat în câteva zile, despre asta e vorba. cu ajutorul a trei nomazi care căutau și ei săracii un loc unde să afle adăpost, dar care se trezesc acuzați de fel de fel de grozăvii și pedepsiți cu asprime de către localnici. și mai ales cu ajutorul unui nou stăpân al pământurilor, care vine cu idei noi& crețe (!)- creșterea oilor în locul tradiționalei cultivări a orzului (sau era ovăz? oat sau barley? barley, bartleby. &co). atmosfera m-a dus imediat cu gândul la dogville. și nu numai pe mine, iată. povestea e spusă într-un tempo clasic, monoton, de un localnic, care nu e nici el chiar așa localnic, e un fel de provenit, cum se zice la mine la țară. o carte scurtă și adâncă, repede am dat-o gata.
 am luat apoi un dejun nutritiv la kahuna burger, în piața victoriei. după aia, sus în tramvaiul unu. am deschis o nouă carte. inimă atât de albă, de javier marias. ce-mi veni cu spaniolii? cred că tot facebookul e responsabil. nu ştiu cum pot vorbi despre acest roman, altfel decât până acum. un proaspăt căsătorit ne face părtași la diverse întâmplări din viața-i, care se leagă cumva până la urmă. plus multă filozofie și o frazare amintind un pic de saramago. o carte despre amoruri, căsătorie, relații, shakespeare, crime, imitații și falsuri în pictură, munca de translator. un cameo al doamnei thatcher și probabil al lui felipe gonzalez. la final aflăm cînd a fost scrisă cartea- octombrie 1991. devin melancolic. ce vremi! tocmai ce fusese pus dragă stolo premier, la tragere de timp, acolo. tocmai debutase la progresul nostru scump, în divizia b pe atunci un mijlocaș solid, c.a. olăroiu pe numele lui. freddie mercury își trăia ultimele zile iar simona halep pe primele. acuma c.a. olăroiu antrenează un brazilian de naţională. a jucat zilele astea la copa america, a ratat un penalty de departajare în sfertul cu paraguay. ce-a ajuns olăroiu? sau ce-a ajuns brazilia?

 acuma hai la librăria humanitas de la cișmigiu să țiu pasul cu trendu. pe masa cu noutăți, noi vorbim, nu gândim. radu paraschivescu ne oferă al patrulea volum de perle rumânești. mă așez frumos la o măsuță și parcurg repede cele osutășiceva de pagini. frumos. ce oameni. ce țară. uite ciuvică. uite gică. prea mult fuego totuși.

 trec râul și o iau prin centrul vechi. mă simt străin la mine în oraș. ce e cu toți acești tineri frumoși? le urez mult noroc în viitor și iată-l la o masă pe gogu. ce faci, jeane? ia, pe teren. și eu la fel. se auzi economia duduind. pe masă, o carte- un gest de iubire, de james meek. e mișto? dă-mi-o și mie. nu, că eu nu împrumut cărți. da, bine, hai că o citesc cât mai mâncăm o shawerma cu de toate (nu era chiar cu de toate, nu am văzut nici creveți, nici ceafă de porci). vom începe cu un citat care, deşi nu are mare legătură cu întâmplările din roman, consider că este folositor pentru iubitorii acestui blog.

- nu  sunt  roşii în america, frate?

- ba  da,  însă ăia nu cutreieră prin colorado în trenuri blindate.

o carte despre câteva zile agitate din vieaţa unei bizare comunități din siberia îndepărtată, în 1919. se întâlnesc în acel sat soldați cehi care participaseră la războiul civil din rusia și care așteptau să se-ntoarcă-n patrie (legiunea cehă, nu cunoșteam subiectul), o sectă de oameni care își tăiasera ce-aveau și ei printre picere [wikipedia:caragiale acknowledges that toward the end of the 19th century all the horse-powered cabs in Bucharest were driven by Russian Skoptsy (Scopiţi in Romanian)], o femeie superbă, cam amatoare de penis, nu că asta e ceva nefiresc sau de condamnat, un revoluționar nihilist misterios evadat- sau nu? dintr-o închisoare țaristă- cam ăștia-s protagoniștii unei povestiri alerte și crude. falsul ionescu zice că e cea mai bună carte pe care a citit-o anul acesta. da, e frumoasă cartea, cam dificil de urmărit însă, prea multe personagii cu nume bizare. ah, mi s-a părut mie că versurile cântecului annei seamănă cu o piesă a lui alifantis. păi normal, la final aflu că e aceeaşi, o poezie de bulat okudjava, dar în altă traducere. cineva a tradus foarte liber, pare-se. probabil că în roman versurile au fost traduse după versiunea engleză, se mai pierde sensul pe drum.

zice nicu:

n-am noroc în moarte. în iubire -- da!

dincolo: 

moartea  o să-mi dea mai mult răgaz să înţeleg iubirea ce-i.

termin cartea, servesc shawerma, pe curând, gogule! la următorul film tarantino, dacă va mai fi vreunul.
 iată-mă şi pe trafic greu/ rahovei, în stația de tramvai. acolo e ceva depozit de colectat maculatură unde se mai vând fel de fel de cărți și agende. îmi pică ochii pe o carte apărută în colecția cotidianul. trilogia new yorkului, de paul auster. numai trei lei. din poza de pe coperta a patra ne privește un tip care seamană teribil cu mesut ozil. oare de ce nu am luat această carte la vremea respectivă? nu le luam pe toate, deși erau ieftine. cred că nu vroiam să mă simt copleșit de prea multe cărți pe care cine știe când le-aș fi citit. prezentarea făcută volumului nu m-o fi atras prea tare, oare de ce? de fapt cartea e excelentă. trei povești pseudopolițiste vag absurde, legate între ele doar prin temă. filaje, dispariții, căutări. am citit la cartea asta până târziu în noapte. aflu că tocmai a fost reeditată. altă traducere, da. și nu e trei lei. gata și luna iunie.
 auster, vila-matas, matias, crace, meek. care e legătura între ei? păi este una- nu citisem nimic de acești oameni. voi mai citi?  posibil.
 e jumatea anului, deci ar trebui să facem o jumate de top 10 2015. m-am măritat cu un comunist (roth), cuvânt înainte (cristi popescu), romanul în 12 pești al lui flanagan și mai departe...? trilogia ny, recolta? cine adoarme ultimul? greu de ales. (pe laur am trecut-o în topul din 2014, fără să o fi încheiat la vremea aia. deci nu o mai băgăm și la 2015). luna viitoare nu știu dacă o să pot termina vreo carte, dar am planuri mărețe. cărți mari de tot. uriașe. așa se zice, să vedem cât de pe gustul meu vor fi.