În anii ’80 românii aveau o adevărată fascinație pentru a-și face bar în biblioteca din sufragerie. Piesele de mobilier aveau un compartiment special cu ușă care se rabata în jos, iar pe rafturile din acel compartiment oamenii își puneau sticle cu băutură mai sofisticată gen Johnnie Walker Red Label sau Martini, pachete de cafea, cutii de nes, dulciuri, pachete de Kent, toate fiind considerate produse de lux în acele vremuri. Când deschideai ușa, întreaga încăpere era cuprinsă de un miros plăcut, capitalist, care te făcea să uiți de neajunsurile vremurilor. Unii își mai puneau pahare sau cești de cafea, iar atunci când aveau musafiri, deschideau plini de mândrie “barul” servindu-i pe cei prezenți cu produse obținute cu greu, poate luate pe sub mână. Eu aveam un prieten, coleg de școală, domnu' Dan cum îi spuneam noi, ai cărui părinți erau mari mahări. În barul lui de acasă se găseau toate dulciurile râvnite din acei ani: bomboane cubaneze cu aromă fină de portocală, caramele vietnameze învelite în foiță de orez, arahide învelite în glazură de zahăr, gume de mestecat sub formă de biluțe colorate. Dar pe lângă toate astea avea și dulciuri capitaliste, care în acele vremuri nu erau accesibile omului de rând: ciocolată Toblerone sau Milka (o cu totul altă savoare față de Milka din prezent), pachete de gumă Wrigley Spearmint, batoane Mars, napolitane și biscuiți înveliți în ciocolată. Când îl vizitam, întotdeauna mă ducea la bar și mă servea cu ceva bun. Pentru un copil de atunci însemna enorm. L-am copiat și eu pe domnu' Dan și mi-am făcut în biblioteca părinților un locșor care să țină loc de bar. Din păcate barul meu nu era la fel de dotat, fiind umplut mai mult cu ambalaje (la acea vreme colecționam pachete goale de țigări și cutii goale de bere străină, o practică la mare modă printre copiii de 8-12 ani), cutii cu compot de ananas (de această data pline, acestea găsindu-se câteodată în comerțul socialist), ciocolată chinezească (nu era rea, dar nu se compara cu una din Germania sau Elveția), ori diverse bomboane comuniste. Eram foarte încântat de barul meu și îl deschideam de mai multe ori pe zi pentru a mă uita înăuntru. Eram și eu în trendurile vremii. Bucuria mea nu a durat foarte mult, pentru că într-o zi mama mi-a aruncat tot ce aveam în bar, spunând că în bibliotecă se țin cărți, nu gunoaie. Obiceiul barului din sufragerie a ținut și în anii ’90, dar după anii 2000 s-a pierdut. Acum nimeni nu mai ține de bună o ciocolată Toblerone, o cutie de nes Amigo sau un pachet de Marlboro. Nici bibliotecile nu mai au forma de odinioară, care să permită amenajarea unui bar.
Ai mei încă păstrează tiparul mobilierului de atunci, iar barul cu ușa rabatabila in jos încă exista. Acolo se găsesc pahare cu picior de sticlă, diverse sticle de alcool , probabil pentru musafiri. Cred că în subconștientul românilor încă se menține ideea aia de păstrat lucrurile bune pentru oaspeți, deși acum rar mai vezi petreceri la bloc, iar socializarea are loc de obicei in afara casei, la o cafea etc.
RăspundețiȘtergereDa, am avut si eu bar, dar nu in perioada comunista, ci mult dupa. Probabil iti aduci aminte de celebrul John Player Special servit (din bar) in timpul unui meci de rugby sau de "cempion lig" (vorba lui nea Țiți Dumitriu). Cutia a stat afisata la loc de cinste multi ani. La un momentdat aici se gasea si un pachet de tigari Belomorkanal adus de un prieten din Bielorusia. :)
RăspundețiȘtergereJohn Player Special cred ca a fost băut în timpul celebrului sfert de CL, AC Milan - Super Depor.
ȘtergereLa noi se numea bufet, era în bucătărie; în sufragerie nu mai era loc, tata umpluse un perete întreg numai cu cărți. Însă cu adevărat spectaculos era bufetul bunicilor după mamă, aveau un bufet în Sală. Tot cu pahare și toate cele.
RăspundețiȘtergereAcu... ei au fost țărani chiaburi, cu toate poveștile de rigoare legate de colectivizare, iar bunica nu i-a iertat niciodată bunicului că n-a furat și el de la Colectiv. Ce i-a salvat a fost o mașină de tricotat, îngropată înainte de război pentru a evita colectivizarea. Nu erau fabrici, așa că toată valea Teleormanului venea cu lucrări la o mână de oameni. Au reușit să-și plătească taxele de chiaburi și să ia mobilier modern și tot felul de lucruri prețioase, inclusiv să-și tragă curent electic.
Mai încoace, bunicul s-a dus să muncească la metrou, făcea lucrări de dulgherie. Cred că la un moment dat șantierul a fost lângă o fabrică de dulciuri și ce-am înțeles eu că se întâmpla era cam așa: lucrătorii de-acolo furau de stingeau dulciuri de toate felurile și, când se organiza control la poartă le aruncau peste gard; ăștia de la metrou le săltau și le luau acasă și o bună parte au ajuns inclusiv în acel bufet din Sală.
Mătușă-mea, fata lui mai mare, prinsese partea aia rea de colectivizare, lucra la o fabrică de rulmenți, la controlul calității. Ea și unchiul meu furau și ei de pe bandă și cu capitalul astfel obținut, după 90, au făcut bișniță cu lucruri aduse de la turci și aveam și noi inclusiv walk man și alte asemenea.
Unchiu meu era mai mult body guard, olteanu' dracu', din Celei, pe la vamă mai ales mai erau incidente și cineva trebuia să facă ordine. Prin 95 (94? 96?) l-am văzut personal în acțiune. Bunicu meu voia să vândă grâul și, cum fusese o vară foarte productivă, prețul la grâu era mic la siloz și, în general, pe piața albă. Și a zis că face gheșeft dacă-l vinde la țigani, la propriu pe piața neagră, că dădeau preț mai bun.
Și ce observă unchiul? Că țiganu tot băga cu dubla-n sac dar sacul nu se umplea cât de repede ar fi trebuit. Și nu știum cum s-o fi gândit și cum și-o fi dat seama, dar se face brusc și smulge fustele țigăncii care ținea sacul. Și țiganca avea sub fustă un alt sac și ce făcea? Ținea sacul mare lipit de brâu și dădea brâul fustei un pic mai în față și cădea în ambii saci.
Bre, a bătut la magraonii ăia de i-a stins, a dat în ei ca surdu-n clopot. Până a venit poliția erau scoși în uliță, i-au luat și-au mai mâncat o mumă de bătaie și la secție, zic gurile rele. Mai păgubiseră și pe alții, se pare, iar unul era rudă cu Organu de-acolo.
Tata spunea magraon la milițienii de la rutieră.
ȘtergereAlături de garoi, e un cunoscut și uzitat termen argotic pentru țigani. Pot înțelege de ce-i numea așa pe milițienii de la rutieră... Monsieur de Dimanche ar obiecta la acest termen, cu toate că el însuși nu-i decât un garoi ordinar, un magraon de duzină. Rromi ar fi personajele din Șatra lui Zaharia Stancu. Cei mai apropiați de ce se povestește acolo erau caravanele de țigani care vindeau înghețată la țară în timpul verii. Bunicii fiind tot timpul mai darnici cu nepoții decât cu copiii, ne dădeau tot timpul bani din puțina lor pensie și nu ratam nicio ocazie, câteodată de două ori. Apoi au dispărut și-au apărut Magazinele Mixte cu înghețate colorate și fără niciun farmec. Sau poate mai bine zis, reapărut. Fuseseră și până să vie comuniștii, un soi de prăvălii, tatăl bunicii avea unul și aproape c-a făcut pușcărie pentru subminarea economiei naționale.
ȘtergereScuze, "pentru a evita rechiziționarea", desigur, n-aveau de unde să știe ce vine, dar aveau de la părinți experiența războiului trecut când s-a rechiziționat și... așa a rămas.
RăspundețiȘtergereAcum, în vremurile moderne, nu mai ai BAR în sufragerie.
RăspundețiȘtergereDar ai BLOG, unde faci un lucru similar:
arăți "oaspeților" că ai la masă creveți, vită argentiniană, un whisky blue label, un vin mai scump.
Vrei să iți arăți statutul de "om de vază, de la oraș", de "burghez gentilom".
Dar apoi vin comparațiile cu boieroiaca Titina, și statutul tău cade brusc pe scări, rostogolindu-se zgomotos pe trepte.
Titina este doar o curtezană, una din multele, întreținută de scandalosului industriaș și proprietar de sclavi, Elonie Muscă.
RăspundețiȘtergere