Cracovia

de Ciuc

În Varșovia am ajuns datorită concertului Die Toten Hosen de la început de iunie 2019, însoțit de prietenul meu Radu, pe care cititorii acestui blog îl știu din articolele despre Germania. Pe Die Toten Hosen îi știam de prin facultate și îi văzusem în urmă cu 7 ani la Sibiu la Artmania. Un concert foarte șmecher, punk german de calitate. Plin de nemți, oricum prin părțile alea îmi pare că toată lumea vorbește germană. De fapt, afișul festivalului era în germană. Pe google maps străzile aveau numele nemțești. Pe fucking bune! Am zis atunci că îmi doresc să îi mai văd o dată pe punkistii nemți în viața asta. 

Iată că se ivise ocazia - aflasem întâmplător că vor concerta în Varșovia. La o aruncătură de băț. 

Nu am petrecut foarte mult timp în capitala Poloniei, de miercuri seara până duminică dimineață. Suficient, însă, cât să-mi fac o părere - cel puțin avizată - despre acest oraș și despre locuitorii lui.

Varșovia este un București mai curat, mai civilizat, mai verde. Adică nu prea are legătură cu Bucureștiul. Doar că au fost și oamenii ăștia sub comuniști. Eu am stat într-un cartier hip și poate că opinia mea e ușor subiectivă. Dar scriu un articol pe blog (fie el și celebrul blog Nopți și Zile), și nu o lucrare de doctorat. Cartierul se cheamă Stary Mokotow (adică Old Mokotow), destul de bine conectat la transportul în comun, foarte verde și foarte liniștit. Apartamentul de pe airbnb a fost cam cel mai prost airbnb pe care l-am închiriat până acum. Nu am primit prosoape mari, nu avea gel de duș, mașină de cafea, văzându-ne nevoiți să bem cafea opărită, cea mai proastă opțiune de cafea ever. Nici veioză nu aveam, iar în recipientul de zahăr era sare. Prima cafea opărită a sejurului a fost ruinată. Soarele răsărea la 4 jumate si bătea direct în geam făcând lumină și foarte cald. Niște voleuri ar fi valorat greutatea lor în aur. 

Pe de altă parte era multă liniște. Blocurile de 4 etaje păreau sa aibă toate o curte interioară în care intrai cu un cod, si apoi cu același cod în scara de bloc. Oamenii își țineau și biclele în curte, probabil hoții polonezi preferă încă biclele din Germania. Și nu invers. Blocul mi s-a părut locuit în majoritate de oameni în vârstă. Și de câinii lor mici. 

Foarte aproape erau câteva terase pline cu țânțari la care am tras de câteva ori pentru satisfacerea setei. Berea poloneză nu e foarte bună. Țânțarii, însă, sunt. Buni. Pentru iubitorii de pils recomand Żywiec. Mai era una dar nu am găsit-o decât la magazin și nici nu mai știu cum se chema. Pentru amatorii de celelalte băuturi numite generic bere recomand orice altceva, oricum altceva în afară de pils nu contează. Țânțarii și-au făcut de cap cu noi oricât alcool am fi avut în sânge. Berea era cam 11-12 zloți la terase (adaugă 10% la vremea aia, pentru a transforma în lei noi) și serviciul la fel de prost ca la noi. Plata cu cardul este default, cash am scos doar 100 de zloți în prima zi și nu pot spune că am avut nevoie de ei. Cu o excepție notabilă: la aeroport, cand ne-am luat bilete, cardul nu era acceptat, dar tind să cred că era o problemă fix cu automatul acela, fix atunci. Și nici la concert nu am putut sa îmi iau tricou pentru că se putea plăti doar cash. N-am suferit însă, tricourile nu păreau prea calitative. Probabil că nici kurwele nu aveau POS, dar n-am testat asta, dar în rest nu am întâlnit altă situație in care sa ai nevoie de bani lichizi. E bine să ai, totuși, ca să poți lăsa bacșiș acolo unde nu este inclus. La două terase din centru bacșișul era inclus pe notă, din fericire ne-am prins si nu a fost nevoie să mai punem în plus ca niște boieri mari ce eram.

De mâncat, se mănâncă bine. Cam pe unde am fost am mâncat bine. În prima seară un burger. Picant. În jur de 30 de zloți.

A doua zi la prânz la un restaurant central unde am servit (!!) un pui cu spanac în sos de usturoi, dar nu mujdei. Oricum, foarte bun și când acestuia se adaugă o Pilsner Urquell la draft, masa devine aproape perfectă. 

Am mai mâncat un burger la restaurantul unui hotel, excepțional (burgerul, hotelul nu știu), o pizza, niște pork chops. Toate de la bune în sus.

Pe unul din malurile Vistulei erau niște terase pe care nu pot decât să le recomand pentru atmosfera relaxată (laid back), mai ales dacă te duci în timpul zilei când nu e multă lume. Presupun ca seara se mai anima atmosfera, dar nu am testat.

Un alt aspect pe care l-am remarcat este că în magazin, dacă vorbeai engleză, vânzătorii erau speriați, nu mai ziceau nimic, nici măcar mulțumesc sau la revedere. Nu cred că  neapărat urau străinii, nici că nu știau engleză, dar cred că le era rușine, cumva, că nu vorbesc engleza la un nivel ridicat. Mă rog, fiecare cu ale lui.

Polonezele sunt ultra bune după toate standardele. Frumoase, slim fit, aranjate impecabil. Imediat mi-am dat seama și de ce: și polonezii sunt foarte mișto; ce să zic: înalți, bine făcuți. Nu mi-aș trimite prietena singură pe acolo. Și văzând eu una ca aiasta, mi-am zis în sinea mea: băi ăștia trebuie că se fut in draci. Și imediat am apelat la prietenul google (chatgpt nu era pe vremea aia) si am cautat: top sexually active countries... ce să vezi, pe locul 5: Polonia. Nu știu dacă era un studiu peer reviewed publicat într-o prestigioasă revistă de știință care ne-a învățat despre importanța purtării măștilor în aer liber ca să ne ferim de covid, dar pentru mine a fost o confirmare suficientă a ceea ce observasem cu ochiul liber.

O mare problemă sunt bicicliștii care merg pe trotuar. Merg cu viteză și nu prea sunt atenți la pietoni. Ca pieton tre să fii cu ochii-n 4. La un moment dat o tipă era să dea peste un copil. Si tot ea era furioasă. 

La concert am ajuns a doua seara. Am urmărit celebra trupă germană de punk înconjurat de punkeri nemți, polonezi și, probabil de mai multe nații, buhăiți, beți, bătrâni. Cu transpirația lor se putea stinge un  incendiu de pădure. Cu toate astea, a fost mișto. Obiectivul excursiei fusese îndeplinit. 

Nu pot să închei fără să amintesc extazul pe care l-am simțit când am văzut că peste tot erau țepi dintr-aceia anti porumbei... Bah, da' peste tot. Streșini, clădiri, ferestre, balcoane, semne publicitare... Polonezii pare că au spus un NU hotărât porumbeilor. Pe când și la noi, mă întreb - retoric, firește. 

Cam asta ar fi, pe scurt, povestea celor câteva zile petrecute în Varșovia. M-aș mai duce, într-un city-break, gen? Nu... eventual in Cracovia. Am auzit că e mult mai mișto la Cracovia.

Griș cu lapte

Eram copil și îmi făcea bunica griș cu lapte. Presăra scorțișoară pe deasupra. Consideram asta o delicatesă și mâncam cu mare plăcere. Cu mintea de atunci îmi închipuiam că este un preparat foarte dificil de realizat, iar gândurile de atunci s-au transpus și în viața de adult, lăsând pregătirea acestui desert în seama nevestei, care uneori ne mai răsfață cu acest produs pe mine și pe cei doi fii ai noștri. Zilele trecute, aflându-mă cu fiul meu cel mic la Alimentara, am zis să cumpărăm lapte și griș, solicitând acasă nevestei, respectiv mamei, să ne pregătească griș cu lapte. Însă aceasta, din motive bine întemeiate, nu a avut timp. A doua zi mi-am spus că voi face eu griș cu lapte, nu mai aștept să stau la mâna nimănui. M-am consultat cu chat gpt care m-a învățat să fac. Am pus la fiert 1000 ml de lapte în care am presărat 60 grame de zahăr și am adus aproape de fierbere, când am adăugat în ploaie 100 grame de griș, în care am amestecat cu telul. Am lăsat la fiert 7-8 minute, amestecând din când în când cu telul pentru a nu face cocoloașe sau a se prinde. Am turnat în castronele și am servit fie cu scorțișoară, fie cu gem de căpșune, după preferințe. Fiii și nevasta mi-au spus că a ieșit perfect și că sunt un preparator de griș cu lapte înnăscut. Iată, nici nu putem știi de câte lucruri suntem în stare, dacă nici măcar nu încercăm. Pot spune că am scăpat de complexul preparării grișului cu lapte.

La coadă

La hypermarketuri prefer câteodată casele normale, în dauna celor asistate de robot, nu pentru că aș fi analfabet digital ci pentru că îmi place să mai socializez cu lumea la coadă ori cu casiera. Acum, clientul din fața mea are pe bandă două sticle de vin la 2 litri și o sticlă de vodka. Atâta tot, nimic de mâncare, nimic altceva. Vin roșu la sticlă de plastic, care probabil nu a văzut strugurele, vodka din cea mai ieftină, o marcă sub Stalinskaya (cea românească, nu cea rusească cu care aduce la nume). Cu siguranță este alcoolic, altfel nu ai cum veni doar pentru atâta lucru la hypermarket. Mă uit la el, iar înfățișarea sa îmi confirmă gândurile. Îmbrăcat neglijent, ponosit, nebărbierit, cu fața căzută, cu o privire rea. Genul de om abrutizat de alcool, nicidecum bețivul simpatic. Sunt în toane bune, așa că intru în vorbă cu el: “E bun vinul ăsta, bre?”. Mă privește lung o vreme de sub pleoapele tumefiate și spune: “Nu te doare capul de la el.”. În spatele meu, o persoană mai durdulie, spune: “Dar are o culoare foarte frumoasă. De mult n-am mai văzut așa o culoare frumoasă la un vin. Îmi amintește de copilărie, parcă e vinul bunicilor”. Arunc o privire la bandă pentru a vedea și ce a cumpărat acest om. Are și el o sticlă de vodka, dar ceva mai bună față de primul meu interlocutor, dar și câte ceva de mâncare. Apoi îmi spune: “Domne, știți care e cel mai bun vin românesc? 100% curat, vin adevărat!”. Ridic din umeri, pentru că nu există cel mai bun vin românesc, depinde de preferințele fiecăruia. Omul îmi spune: “Recaș!”. În mintea mea snoabă mă gândesc că face referire la Solo Quinta, dar omul continuă: “E în piață un băiat care vinde cu 16 lei litrul.”. În acel moment se bagă și casiera în seamă, adresându-se tuturor: “Să știți că cel mai bun vin e de Urlați. Am lucrat eu acolo. Pelinul de Urlați. Mergeam cu colegele și noi culegeam pelinul, e totul natural ce bagă în el, foarte bun. Îl știu pe patronul de acolo, dacă vreți vă dau telefonul să vorbiți cu el”. În acel moment chiar mi-a fost rușine de cei trei interlocutori ai mei pentru că de această dată nu cumpărasem niciun produs alcoolic. Ce-or fi zis în sinea lor? “Băiatul ăsta e pussy, nu consumă și el chiar nimic.”.  

Elena Ferrante – Prietena mea genială

Doream să citesc ceva foarte șmecher, așa că l-am întrebat pe chatgpt despre cele mai influente 20 de cărți ale secoului XXI. Inteligența artificială a răspuns în mai puțin de o femtosecundă, cu 20 de titluri din care citisem câteva, încercasem altele și nu m-au prins, iar unele se pare că nu au fost traduse în limba română. Totuși, cap de serie al listei era o carte numită My Brilliant Friend, cu o autoare de care nu auzisem. M-a atras, am căutat pe net să cumpăr cartea și am realizat că este primul volum al unei tetralogii. Am găsit pachetul complet la un preț bun și l-am achiziționat. Am început cu primul volum, numit “Prietena mea genială”.

Cartea începe cu un indice al personajelor, pe care ar fi bine să-l rețineți, altfel nu veți înțelege nimic. Eu mi le-am copiat pe o hârtie, ca să le am mereu în fața ochilor atunci când citeam. Avem familia cârpaciului, familia portarului de la primărie, familia tâmplarului, familia lui Don Achille, familia văduvei nebune, familia feroviarului-poet, familia vânzătorului de fructe, familia proprietarului de cafenea, familia cofetarului. Desigur, se adaugă și alte personaje, de pildă profesorii. Închipuiți-vă că aceste familii au 2-3-4 copii, iar toate personajele contribuie din plin la desfășurarea evenimentelor, a acțiunii din carte.

Napoli, anii ’50, cartier muncitoresc, sărăcie. Fata cârpaciului (cârpaci înseamnă cizmar, da?) și fata portarului de la primărie se pare că vor fi personajele principale, una dintre ele chiar povestitoarea romanului nostru. Cartea ni le prezintă de la vârsta de 6 ani tocmai până la 16 ani. Sunt prietene, dar între ele există o competiție continuă. Fata cârpaciului are o inteligență uluitoare și de mică e cam unsă cu toate alifiile, fata portarului încearcă să țină pasul cu ea, nu o slăbește nicio clipă. Zbârnâie amândouă în școala primară, dar rigorile societății de atunci o limitează pe fata cârpaciului doar la primele clase, în timp ce prietena ei va merge și la gimnaziu și chiar liceu. O situație cam tristă.

Despre Elena Ferrante (pseudonim), autoarea noastră, nu se cunoaște mai nimic. Nu a dorit să fie în atenția publicului. Găsiți pe net date despre această situație. Dar e foarte talentată, i-am îndrăgit scrierea din prima. Are un mod fin de a descrie trăiri sufletești, combină perfect narațiunea cu psihologia umană, zugrăvește excelent vremurile de atunci. După cum spune chiar autoarea, nu scriitorul trebuie să fie în centrul atenției ci opera sa. Tetralogia este ecranizată și puteți urmări serialul pe HBO Max. Eu mai citesc 100 de pagini din carte, mai văd un episod, așa în paralel. Și serialul este foarte bun.

 

În incheiere să vedem care au fost cele 20 de recomandări ale inteligenței artificiale cu privire la cele mai influente romane ale Secolului XXI. Oare cât se va mai modifica acest top până la sfârșitul veacului?

1. My Brilliant Friend – Elena Ferrante (2012)
2. The Warmth of Other Suns – Isabel Wilkerson (2010)
3. Wolf Hall – Hilary Mantel (2009)
4. The Underground Railroad – Colson Whitehead
5. Austerlitz – W. G. Sebald (2001)
6. Never Let Me Go – Kazuo Ishiguro
7. Gilead – Marilynne Robinson (2004)
8. The Corrections – Jonathan Franzen (2001)
9. 2666 – Roberto Bolaño (2008)
10. The Goldfinch – Donna Tartt (2013)
11. Bring Up the Bodies – Hilary Mantel (2012)
12. Pachinko – Min Jin Lee (2017)
13. The Brief Wondrous Life of Oscar Wao – Junot Díaz
14. The Road – Cormac McCarthy (2006)
15. Atonement – Ian McEwan (2001)
16. The Known World – Edward P. Jones (2003)
17. The Sellout – Paul Beatty (2015)
18. Say Nothing – Patrick Radden Keefe (2019)
19. Life After Life – Kate Atkinson (2013)
20. Sapiens: A Brief History of Humankind – Yuval Noah Harari (2011)

Călătorii cuTaxi

În week-end-uri, cam odată la două săptămâni, atunci când jucăm acasă, mi-am făcut obiceiul de a merge la stadion. Atmosfera e frumoasă, iar fotbalul pare mult mai spectaculos decât în fața micului ecran. Din comoditate, pentru a evita schimbarea mai multor mijloace de transport în comun, prefer să călătoresc cu taxi atât la dus cât și la întors. De câteva ori, probabil crezând că sunt vreun golan ultras, unii șoferi au refuzat cursa observând mai bine destinația la care doream să ajung. Alții din contră, au venit, m-au luat, au discutat cu mine, întrebându-mă diverse despre meciurile și echipele de fotbal. În majoritate băieți tineri, născuți după cel mai de succes mondial al naționalei României. Au condus ok, m-au dus în siguranță, unii chiar au avut și o muzică interesantă în mașină, pe care am descoperit-o cu aplicația Shazam. De pildă piesa: Pop Smoke - Hawk Em. Ați auzit de Pop Smoke? Mărturisesc că eu l-am descoperit în taxi către stadion. Vă rog să citiți pe wikipedia articolul intitulat Murder of Pop Smoke.

O singură problemă am cu acești șoferi de taxi. Dau aerul condiționat pe căldură, când afară sunt 14-15 °C, care, să ne înțelegem, nu este o temperatură coborâtă. Sub nicio formă nu ai de ce să dai AC-ul pe 27 °C când afară sunt 14 °C. În toate taxiurile am călătorit în aceste condiții, cald și aer irespirabil, am ajuns transpirat. La automobilul personal nu folosesc niciodată căldura, chit că afară sunt grade cu minus. Mă îmbrac corespunzător dacă afară e frig, nu stau iarna în chiloți și maieu în mașină, în niciun caz. Chiar ne-am pizdificat cu toții? Ultima oară am călătorit cu un pakistanez care cred ca avea 32 °C în mașină, mai și mirosea pregnant a sudoare. Același lucru îl pățesc vara, dar în sens invers. Afară sunt 35 °C, intru în taxi, iar acolo domnește o atmosferă glaciară. Cobor din mașină tremurând de frig. Groaznic, oamenii zilelor noastre nu mai au deloc adaptabilitate termică. La fel ca în taxi pățesc și la birou. Dacă afară sunt 22°C, colegii dau AC pe rece, iar dacă afară sunt 20°C, colegii dau AC pe cald.