marți, 1 aprilie 2025

Filme din alte vremuri

În tinerețe am fost cinefil. Mergeam des la cinematograf, dar urmăream zeci de filme pe lună și acasă. Erau nopți când urmăream trei filme, unul după altul. Îmi permitea și jobul, intram la 11, astfel că de pe la orele 20 până dimineața după 2 mă uitam în continuu la filme. A fost o perioadă plăcută, mă abonasem legal la HBO (subliniez faptul că legal, pentru că în acele vremuri erau la modă decodoarele pirat și nu era de ici de colo să plătești cam 4 dolari pe lună pentru un singur post tv), dar era și vremea haiduciei pe internet și găseai mii de filme, din toate timpurile și pentru toate gusturile. Deobicei urmăream singur filmele, chiar și la cinematograf mergeam singur, îmi plăcea să fiu doar eu cu gândurile mele și să mă bucur de spectacol. Dar au fost cazuri când am mers însoțit la cinema, ori chemam fete tinere la mine acasă pentru a urmări filme împreună. Odată am urmărit pelicula Pulp Fiction cu o fată de clasa a XII a, iar la final m-a întrebat, referindu-se la personajul interpretat de John Travolta: „Dar ăsta cum a înviat?”. Desigur, am dat-o afară din casă în secunda doi. Zilele trecute am găsit filmele mele din tinerețe, intacte, într-o cutie. M-am bucurat mult și am urmărit două dintre ele. Am constatat că le uitasem complet. Probabil domnul Petru Șerban, superiorul meu de la Fundație, are dreptate, iar whiskyul chiar este genocid pentru creier. Două pelicule mari de tot, repere ale cinematografiei. După cum urmează...

Mosocova nu crede în lacrimi (Москва слезам не верит. Uniunea Sovietică, 1980). Povestea filmului începe în 1958, cu trei prietene care locuiesc într-o cameră a unui cămin muncitoresc de nefamiliști. Venite de la țară în capitala URSS. Una dintre ele tocmai picase la mustață examenul de admitere la facultate, lucra în uzină la strung, dar își dorea să fie inginer. Alta, lucrătoare la o fabrică de pâine, își dorea tare mult un soț intelectual care să o ducă către o viață mai bună, iar cea dea treia avea o relație cu un proletar, om al muncii ca și ea. Vom urmări destinele acestor trei fete în anul 1958, dar și 20 de ani mai târziu, pe fundalul societății sovietice, cunoscând diverse tipologii de personaje și mentalități, cu siguranță emblematice pentru comunism, ce s-au regăsit și în societatea noastră de odinioară. Prețuirea omului cu carte (Ai carte, ai parte!), a celui care a făcut o facultate. Nu era pentru oricine atunci, trebuia să muncești ca să faci o facultate. Am observat mândria asta la tatăl meu și la cei din generația lui. Unchiul meu spunea: “Eu pot vedea din primele secunde care-i omul cu facultate și care nu.”. Asta era mândria lor. Așa și în filmul sovietic, cine are facultate ajunge departe. Apoi mai avem tipologia omului de perspectivă care se ratează din pricina alcoolului, dar asta probabil nu e numai la comuniști, ci pretutindeni. O scenă care mie mi-a plăcut mult, aducându-mi aminte de unchiul Angheluș, care lucra pe vremuri la Uzinele Republica, a fost cea în care directorul de producție al unei intreprinderi, poftit la o petrecere într-un apartament, merge în bucătăria gazdelor și scoate din servietă câteva cutii de conserve, spunând aproape șoptit: “Contribuția.”. Așa era și unchiul Angheluș, fratele bunicii. Îl pofteai pe la tine, te trezeai că îți dă în dar niște becuri, ori câteva bucăți de săpun, chibrituri sau baterii, spunând cu simplitate: „Am adus pentru regia casei.”. Scena din finalul filmului, mi s-a părut absolut fenomenală. Bărbatul, chiar dacă câștigă mai puțin decât femeia, tot bărbat rămâne în casă și întreabă: „Ai pregătit masa?”, iar femeia cu mare dragoste îi pune ciorba în farfurie, privindu-l cum mănâncă. Muzica filmului este foarte frumoasă, piese mai noi sau mai vechi din perioada modernă a URSS. Să ascultăm de pildă Татьяна Никитина и Сергей Никитин – Александра. De asemenea, să mai amintim că pelicula a luat Oscar pentru film străin în 1980. În URSS a fost un film foarte popular, statisticile spunând că peste 93 de milioane de sovietici au urmărit filmul la cinematograf. Titlul, Moscova nu crede în lacrimi, este un proverb rusesc, tradus oarecum prin „Nu te plânge, rezolvă-ți singur problemele!”.

Oldboy (올드보이, Coreea de Sud, 2003). Un film năucitor. Un bărbat este răpit pur și simplu și închis într-o cameră de hotel, unde va petrece 15 ani în deplină singurătate, fără să știe care a fost motivul răpirii sau cine ar fi putut să fie autorul. Pelicula este inspirată din celebrele manga japonze. Combinația Coreea-Japonia este pur și simplu letală, a ieșit un film unic, un incredibil thriller violent combinat cu un romantism duios, totul amplificat de gândirea bolnavă care va contura povestea la final. Eliberat după 15 ani, omul caută răzbunarea și va porni în căutarea celor ce l-au ținut ostatic, ajutat de o superbă (dar absolut superbă!) bucătăreasă dintr-un restaurant de sushi. Scena mâncatului de caracatiță devine absolut antologică, o fază memorabilă care va rămâne în istoria cinematografiei universale. Se spune că Oldboy este filmul care a pus Coreea de Sud pe harta mondială a cinematografiei moderne, de atunci industria lor pur și simplu explodând. Soundtrack-ul filmului încadrează foarte bine toată atmosfera. Conține chiar și bucăți clasice, ori prelucrări, iar majoritatea pieselor au titluri ale unor filme celebre: The Big Sleep, Kiss Me Deadly, Cries and Whispers, Somewhere in the Night etc. Finalul plin de tristețe, te sensibilizează într-un alt fel decât o fac 99% dintre filme. Nu știu, e greu de explicat, nu e pentru europeni. E film cult asiatic.

duminică, 30 martie 2025

Părintele istoriei

de Ciuc

BUCUREȘTI, acum 3 ani. Duminică dimineață. Ziua "Z". De la Zoo. Bebelușul ne dă trezirea de la 7 după ora nouă. Mă culcasem devreme, dar nu dormisem prea bine. Veneam după o săptămână nasoală: 2 zile full de discuții cu colegii din străinătate (boooring), în plus, vineri, taman când să ne bucurăm și să sărbătorim release-ul, un test care trecuse de mai multe ori toată săptămâna, s-a decis să pice. M-am uitat în cod, era o greșeală acolo. A mea. Cum ar fi zis Emil Bobu "onorată instanță, am fost un dobitoc". Deci sâmbătă fusese o zi normală de lucru pentru mine, cu excepția unei excursii la locul de joacă. Oricum, am rezolvat problema, sfârșind prin a dezactiva o bucată de algoritm cu care îmi bătusem capul acum câteva luni și de care eram foarte mândru. În fine, s-a trezit și Fiul Cel Mare, am mâncat obișnuitele cereale de weekend, cereale scumpe, deci bune. Apoi fiecare la treaba lui, Fiul Cel Mare la laptop, eu la computer, Nevasta cu Bebelușul. Micul dejun, schimbat de caca, d-astea. Încerc să ajut cu Bebelușul dar la un momentdat mă tolănesc pe canapea, iar pe History e un reportaj despre patronul Ikea. Foarte interesant, genul meu de miliardar, dar m-au enervat reporterii ăia care se băgau în sufletul oamenilor și încercau să afle secrete comerciale și păreau ofuscați că nu-i lăsau ăia să intre acolo, să filmeze dincolo. Dar... e timpul să purcedem la drum. Ne îmbrăcăm subțire, e cald, ne suim în mașină și plecăm.  Pe drum, lejer până când să facem dreapta din Erou Iancu Nicolae pe strada cu Zoo. Spre rușinea mea, nu știu cine e Erou Iancu Nicolae. Oare Moșu știe? El știe o grămadă de chestii de cultură generală, dar nu-l bate pe Răzvan. Răzvan chiar le știe pe toate! Dar cine e Răzvan? Nici noi nu știm. Pe strada aceea era plin. Se pare că mulți au decis să meargă la Zoo în ziua aia. Nu intrăm în acest malaxor, mergem înainte. Îndrăznesc să propun o repoziționare a ieșirii, și anume în Herăstrău, Nevasta face o criză, deci renunț la idee și parcăm pe străduța paralelă cu zoo. Habar nu aveam de aceasta șpârlă, aș fi făcut asta din prima. Mergem prin pădure până la strada aglomerată, dar intrăm pe ea din celălalt capăt, apoi printre mașinile aflate în coadă, până la zoo. Respirăm niște noxe bio, de casă, stăm la coadă, e coadă mare dar merge repede. Zoo Băneasa nu a intrat în secolul 20 și nu se pot achiziționa bilete online.

Mie imi place la zoo Băneasa. Nu se compară cu alte zoo de prin lumea largă dar e decent. Cel mai mișto a fost că tigrul s-a decis să patruleze prin cușcă. Nu am văzut niciodată un tigru atât de aproape, mai ales să îl văd venind spre mine. Tigrul trebuie că e cel mai frumos animal din lume. Mă refer strict la regnul animal, așa, pe stradă am văzut feline cel puțin la fel de frumoase. În rest, alte pisici mari care dormeau, ursul, struți, lame, alpaca, vulturi, maimuțe, chiar și crocodilul, dar și alte lighioane. Per total, mi-a plăcut.

Nu zăbovim mult, nu ai multe de făcut pe acolo, în afară de a vedea animalele. Plecăm de la Zoo. Nu-mi pun gps-ul ca să nu zică Moșu că sunt handicapat, fac dreapta, merg pe DN1 și intru pe Centura Capitalei. Acum, probabil că de la curatorul acestui blog ați citi cum se revărsa lumina ca în True Detective, ce melodie era la radio, ce formație cânta, de pe ce album și în ce an fost înregistrat, dar eu nu aveam cum, Bebelușul urla, Nevasta era stresată din această pricină, ceea pe mine m-a scos din zenul meu, în plus trebuia să fiu atent să nu ratez ieșirea de pe DNCB, pe care oricum am ratat-o. Dar în cele din urmă ieșim pe la Ștefănești, un fel de fosta ieșire de pe Autostradă, cum e Fostul Drum Spre Mare, și ajungem acasă. Ca să fim exacți, Fostul Drum Spre Mare ar trebui să fi fost redenumit in Fostul Fost Drum Spre Mare de când s-a săvârșit Autostrada Soarelui. Dar acestea sunt alte discuții, nu-și au locul pe acest blog a cărui seriozitate nu poate fi pusă la îndoială. Mâncăm ceva rapid, hămesiți fiind, și ne tolănim pe canapea. Încercăm să-l mai distrăm pe Bebeluș dar e destul de greu când ți se închid ochii. Și el e mârâit, nu-i convine nimic. Are momente d-astea de îți vine să-ți iei câmpii. Nevasta a zis că la un momentdat o să plece la hotel o săptămână, eu sunt pe punctul de a simula un telefon urgent de la serviciu care să mă trimită la sediul central al firmei, în occident. Dar vine și momentul ritualului: băiță, pijama, citit, lăptic și somn. Mă rog, agitație înainte de somn (pe care eu o numesc "Tărăboiul sălbatic" sau "Ciudata maimuța - turbată la gratii"), dar pentru mine se oprește interacțiunea cu Bebelușul. Nevasta rămâne să adoarmă bestia, eu revin în sufra unde Fiul Cel Mare deja pregătise a doua jumătate a filmului "Hunger Games". La prima jumătate ne uitasem cu o zi în urmă. Destul de bun filmul. Rezist până la sfârșit, Fiul Cel Mare se culcă și el, iar eu mă îndrept și eu spre somn. Nu înainte de a mai trage o ultimă țigară pe balconul de pe holul blocului. O decizie înțeleaptă, vecina de vizavi se hotărăște că e momentul să se fâțâie în chiloți prin casă, cu lumina aprinsă și fără perdea. Are un cur de legendă. Herodot, părintele istoriei, dacă ar mai fi trăit,  i-ar fi dedicat un capitol în cartea sa de căpătâi, celebra  "Istorii". Eu nu sunt Herodot așa că o amintesc în treacăt în câteva rânduri în nu mai puțin celebrul blog Nopți și zile. Țigara se termină, îmi fac și eu ritualul și mă pun pe canapea la culcare. Dau drumul la Star Trek TNG, la fel, îmi rămăsese o ultimă parte din episodul cu binarii. Nu prea mai am ce vedea pe Netflix, așa că am reluat Star Trek TNG, unul din serialele copilăriei. Nu văd nici 5 minute și mi se închid ochii, deci sting televizorul și mă culc. Nu adorm imediat.. Gândul îmi zboară la Baghira, celebra snaiperiță sârboaicâ capturată de ucrainieni (ucraineni, pentru puriști). Nu prea mă mai uit la știri și majoritatea informațiilor le primesc de pe grupul de băieți care până să înceapă războiul se ocupa de chestii serioase, adică p0rn. Nu mai cred o iotă din ce se spune despre războiul ăsta. Adică înțeleg, propaganda e absolut necesară pe timp de răzbel, dar unele kestii îmi insultă inteligența. Băbuțe care doboară drone cu borcanul de castraveți sau care otrăvesc cotropitorii, pisici care detectează sniperi, cetățeni care fură tancuri cu tractoarele (probabil n-au găsit cheia la parasolar și n-au știut să lege firele). Și povestea asta cu Baghira, putea fi făcută puțin mai frumos... "Cuvioasa Baghira (a fost și călugăriță la un momentdat n.r.), snaiperița sârboaică, a fost capturată după ce o gospodină a surprins-o pe când se furișa ca să ajungă într-o poziție de tragere și i-a aruncat în cap cu un borcan de ajvar. Ce ironie!", ar fi putut titra Gazeta Sporturilor.

miercuri, 26 martie 2025

Whisky, music & smart casual dining (8)

Pleskavita. Prima oară am mâncat la Belgrad, capitala Yugoslaviei. La un restaurant din Skadarlija, cartierul boem al orașului. Iar apoi am mâncat de multe ori la Selgros, la bistroul magazinului, o pleskavita adaptată de ei, însă destul de bună. Iar luna trecută o pleskavita gurmanska, pregătită de Ciuc, acasă la el, cu ocazia unor partide de rugby contând pentru Turneul celor 6 națiuni. Pleskavita este un fel de mâncare incredibil, așa că am decis să-l prepar și eu. 

Am cumpărat 1,2 kg de carne de vită pe care am tocat-o personal. Am frământat-o bine manual până s-a transformat într-o pastă omogenă, după care am adăugat mirodenii, după cum urmează:
- coriandru
- nucșoară
- boia de ardei dulce
- cardamon
- chimen
- piper
- sare

Da. Foarte multe condimente, dar se pare că acesta este secretul pleskavitei. Am umblat o grămadă să le găsesc și nu putem decât să ne întrebăm de unde au yugoslavii asemenea mirodenii. De exemplu este tradițional cardamonul pentru ei? Așa am găsit rețeta pe net, așa a făcut și Ciuc, așa am făcut și eu. De asemenea am mai adăugat în compoziție ceapă, dar, atenție mare!, călită înainte. Așa cer canoanele, așa am procedat. Din păcate niciodată nu am răbdare să toc ceapa cum trebuie, așa că mai mereu o pun tăiată ca din topor. Am folosit ceapă roșie. Am amestecat (nu mestecat!) încă o dată totul foarte bine. Carnea, condimentele secrete și ceapa, iar apoi am băgat toată compoziția la frigider pentru câteva ore. 

Am scos carnea și am format chiftelele de pleskavita, care sunt foarte plate și au un diametru pe la 18-20 cm. Le-am prăjit în puțin ulei. Între timp am tăiat chiflele (folosesc ceea ce Lidl și Kaufland numesc lipii, niște pâinici foarte bune și potrivite pentru așa ceva) și le-am uns cu ajvar (o pastă de ardei și vinete, tradițională pentru zona Yugoslaviei. Apoi am pus carnea prăjită în chifla unsă cu ajvar și am dat produsul final spre servire. Nu a fost un "universal acclaim", ci mai degrabă "generally favorable reviews", cum ar spune băieții de la metacritic. Ce a lipsit? Carnea de porc. Parcă preparatul a fost prea fad, i-a lipsit savoarea pe care doar porcul o poate da. În rest foarte aromat, match bun cu ajvarul, merită încercat și cu o proporție de 50-50 vită-porc.

Procesul preparării pleskavitei a fost unul îndelungat, așa că am avut timp să testez pe îndelete un nou whisky. M-am întors la Islay, ținutul whisky-urilor mele preferate. De această dată un Ardbeg de 10 ani, nefiltrat la rece, tărie regulamentară de 46%. Ireproșabil și chiar nu sunt multe de comentat, ca la orice whisky din Islay predomină fumul și poate gustul de apă de mare. De ce să mă dau specialist când nu sunt? Dacă m-ați pune în fața unor pahare identice și nenotate cu Laphroaig, Caol Ila, Lagavuin și Ardbeg, n-aș știi să spun care-i unul și care-i altul. Le-am băut pe toate patru, le ador, dar nu sunt degustător profesionist. Îmi plac, le-am băut și le voi bea, dar atâta tot. Pleskavita nota 8, Ardbeg nota 10.

Cât despre noul album muzical ascultat în timp ce am gătit și am băut whisky, aici lucrurile se complică. Poate că am fost prea exigent cu mine însumi și am ales un album mult prea greu. Recunosc, l-am ascultat de două ori și tot nu am înțeles mare lucru. Unele piese parcă sunt elegii, altele sunt parca interpretate de Bob Dylan, unele vorbesc despre droguri tari, altele despre violență sexuală, altele sunt pur și simplu metafore. Chiar și colaborarea de la album mi se pare ciudată, o trupă americană din New York și o vocalistă din Germania, născută la Koln. Sigur, nu am înțeles albumul, dar asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut sau ca nu m-a sensibilizat. Vorba aia, am stat eu ore întregi la Prado, de unul singur cu gura căscată, admirând tablouri. Probabil ați recunoscut deja albumul trupei The Velvet Underground, intitulat, simplu, The Velvet Underground & Nico. Nico e doar pe câteva piese, în rest mult mai cunoscutul Lou Reed. La tobe, au o fată, mai puțin obișnuit (la The White Stripes am mai întâlnit, nu-i așa?), pe Moe Tucker.  I-auziți: Teenage Mary said to Uncle Dave/ "I sold my soul, must be saved/ Gonna take a walk down to Union Square/ You never know who you're gonna find there". 

Ce să mai menționez? În așteptarea pleskavitei, dupa whisky mi s-a făcut foame. Am servit probabil cei mai buni Pringlesi din toate timpurile, un succes al inginerior chimiști. Pringles cu cremă de brânză și ierburi.

Sigur, poze....












vineri, 21 martie 2025

Kombinat

În urmă cu vreo 25 de ani aveam obiceiul să merg la Oltenița pentru a cumpăra hârtie igienică. Cam la 2-3 luni, când se termina hârtia igienică, mă suiam în mașină și plecam către orașul de la malul Dunării. Lumea, auzind asta, îmi spunea: “Bă, da’ prost ești! Nu găsești hârtie igienică la București? Tre’ să mergi până la Oltenița? Consumi benzina degeaba.”. Apoi, în timpuri mai recente, mergeam la Oltenița pentru a se tunde fiul meu mai mic. Și acest fapt a stârnit disprețul celor ce auzeau, care îmi aruncau vorbe cu superioritate, râzând zeflemitor: “Ha! Ha! Dar de ce te-ai dus până acolo? Nu găseai în București? Doamne ferește! N-ai ce face!”. Gura lumii. Ei nu înțelegeau fascinația unei plimbări cu mașina pe șosele libere, la capătul căreia poți sta și privi Dunărea. Evadarea din cotidian, inventarea unui motiv pentru plecatul de acasă. Scopul final. Prezent. Fiul meu cel mic schimbă prefixul. Iau hotărârea să aniversăm acest eveniment la un restaurant în Municipiul Sibiu. Așadar turism culinar.  “Nu sunt destule restaurante în București?”, se vor găsi să întrebe gurile rele. Sunt, dar vizitarea Sibiului, plus o plimbare pe Olt de la Cozia până dincolo de Călimănești, iar pe drumul de întoarcere o vizită la Mânăstirea Sâmbăta și o vizită prin Municipiul Brașov, sunt un bonus imens.

Restaurant Kombinat, aflat pe locul 2 tripadvisor în ceea ce privește restaurantele din Sibiu, iar asta nu este puțin lucru, având în vedere că sunt  234 de localuri în top. Rezervarea am făcut-o online încă de la București, iar masa noastră de patru persoane ne aștepta. Ne-am simțit superiori pentru că am intrat direct la masă, trecând de mulțimea fără rezervare care aștepta la coadă posibilitatea eliberării unor eventuale locuri. Atmosferă de local spectaculos încă de la primul contact, lumină difuză, ospătari îmbrăcați la uniformă, muzică de calitate, totul era parcă desprins din pozele de pe instagram. Specific, nu este un restaurant elegant, cu fețe de masă și chelneri cu papion, este genul de pub rafinat unde poți petrece o seară memorabilă, simțindu-te excelent. Ni se aduc meniurile, de mâncare și de băutură. La boxe răsună o melodie care mie îmi place foarte mult. The Cure - Close to me. Ne propunem să încercăm cât mai multe din meniul care sună pur și simplu fabulos. Luăm două aperitive pe care le vom împărți în patru. Și patru feluri principale pe care nu le vom împărți, dar vom gusta unii de la ceilalți, adoptând o regulă de bază la restaurantele chinezești și probabil un obicei care sfidează bunele maniere la restul restaurantelor de pe Mapamond. Nu sunt adeptul băutului de vin la restaurant, din cauza prețului ridicat, dar acum este un moment festiv, unic, așa că îmi permit luxul de a cere o sticlă de fetească produsă sub îngrijirea celebrei Aurelia Vișinescu. Vinul este adus foarte corect, răcit optim, iar apoi pus în frapieră. Din când în când un ospătar avea să treacă pe la masa noastră și să ne toarne în pahar, ori doar să ridice sticla din frapieră și să o șteargă cu o cârpă pe fund. Dar să prezentăm felurile. După cum am spus, două feluri la aperitiv și anume, așa cum scria și în meniu și cum le-a prezentat ospătarul nostru în momentul servirii: virșli de la Gura Râului, de la familia Cîrstea și langoș cu cremă de telemea și ceafă crud uscată de la Albota. Pentru felul principal, sărbătoritul a ales chiftele crocante din păstrăv proaspăt, orez cremos cu sos de verdeţuri, brânză maturată de oaie și sparanghel la grătar, iar eu am ales friptură fragedă de porc gătit la foc iute cu sos demi-glace cu boabe de muștar, piure de ţelină coaptă în jar, rondele de varză albă și gulie marinată. Nevasta și fiul cel mare s-au pus de acord și au comandat la fel, în speță schnitzel de vită Black Angus, servit cu rădăcinoase coapte glazurate cu miere si oţet de mere, pe smântână afumată cu cetină de brad. Desigur, denumiri pompoase, însă deloc exagerate. Toți patru am rămas pur și simplu înmărmuriți gustând din preparate. Nu mai experimentasem niciodată un restaurant gourmet. Noi, mai din popor, obișnuiți să comandăm ciorbă de burtă și ceafă de porc cu cartofi prăjiți, am considerat pur și simplu ireale mâncărurile de la Kombinat. Am luat și desert. Eu și fiii mei trei texturi de ciocolată de la Pralin Cisnădie, ganache de ciocolată cu lapte, pământ de ciocolată, mousse de ciocolată neagră cu sos de soc cu mentă și chipsuri de păstârnac, iar nevasta mousse de urdă aromatizat cu leuștean, crumble de nucă, mere caramelizate cu brandy și bezea de casă cu scorţișoară. Suprem. Asta înseamnă restaurant. Tigaie picantă și ciorbă de văcuță pot face și eu acasă. La fel și deserturi semipreparate ori clătite. Ajuns acasă, adică la locuința închiriată din Sibiu, am căutat să văd dacă restaurantul Kombinat are stele Michelin. Din păcate nu are, deși ar merita. Ne-am culcat fericiți, iar a doua zi am pornit spre Brașov, unde aveam să experimentăm un alt restaurant gourmet. 




miercuri, 12 martie 2025

În vin se află adevărul (2)

Am de vreo două săptămâni la frigider o sticlă de roze, M Minuty. Cotes de Provence. La început au fost două, dar am băut una imediat după cumpărare. Nu mă feresc de cuvinte, un vin absolut fabulos. Un vin proaspăt, versatil cum ar spune somelierii. Îl bei și rămâi cu mintea limpede. Nu vreau să mint, mă gândesc toată ziua la el. Ajung acasă după o zi extenuantă la muncă, potențiată fără doar și poate de astenia de primăvară. Mă odihnesc cam o oră. Alung toate gândurile rele. Băutura este bine să o bei atunci când ești odihnit și fericit. Nu am înțeles niciodată pe cei care beau de tristețe. Mie îmi place să beau doar când sunt în toane bune, îmi place să beau doar de plăcere. Gătesc niște paste cu sos alb și gorgonzola picantă. Bombă calorică. Beau vin roze din regiunea Cotes de Provence. Absolut fabulos, mă văd nevoit să repet. Chiar și sticla este foarte elegantă. Primul la masă sosește fiul meu cel mic, întors de la antrenamentul de basket. Mâncăm împreună și mai schimbăm câte o vorbă. Mai mult întreb eu, iar el răspunde monosilabic. 
-Câte coșuri ai dat azi?
-Trei.
-La școală, ai înțeles metoda grafică?
-Mda
-Sunt bune pastele?
-Da!
- Ți-ar plăcea să fii haiduc?
- Nu.
- De ce?
- Pentru că eu sunt un om corect și nu-mi place să fur de la alții.

Peste vreo două zile îmi vine pofta să mănânc pește și având în vedere eșecul de la ultima masă cu pește, decid să desfac o conservă de ton. Este mai sigur așa. O servesc în compania unui roze din renumita podgorie Jidvei. Iar peste alte trei zile la o salată de legume cu brânză de oaie merge excelent un roze cupaj de la Crama Liliac din județul Mureș și Podgoria Mimi din Republica Moldova.

Vinuri bune aceste roze-uri. Răcoritoare, plăcute, ușor de băut, delicate, o combinație între complexitatea vinului roșu și prospețimea vinului alb. În România introduse publicului larg abia în noul mileniu. Evitate de unii, iubite de alții, rămân un tărâm deschis explorării. Un calup cu cele trei roze-uri băute, iar lista rămâne deschisă pentru viitor.



luni, 3 martie 2025

Whisky, music & smart casual dining (7)

Crafted by the sixteen men of Tain. Un motto cu care cei de la distileria Glenmorangie se laudă și îl rostesc ori de câte ori au ocazia. Probabil face referire la vechii meșteșugari care și-au adus aportul la crearea acestui whisky din regiunea Highlands. Am hotărât să încerc sortimentul denumit The Quinta Ruban, învechit 14 ani, tărie regulamentară de 46%. Maturarea acestui whisky se face în două tipuri de butoaie, butoaie americane de stejar și butoaie folosite la îmbătrânirea vinului de Porto, acest fapt conferind băuturii un gust specific, inedit. Specialiștii spun că acest whisky are gust de ciocolată neagră, fructe roșii și piper. Eu nu sunt un specialist, ci doar un consumator. Bând acest whisky, mi-a dat senzația unui coniac foarte bun. Dacă îmi turnai în pahar fără să văd ce este, aș fi pariat că este coniac. Mi-a plăcut nespus acest sortiment pe care l-am desfăcut la momentul întoarcerii mele din Bucovina, pentru a mă relaxa după un drum de peste 500 km.

Cumpărasem niște pește de la Mizil. Biban de mare. Desigur, nu este nicio mare lângă orașul prahovean Mizil, peștele a fost adus din import. Am vrut să fac pe interesantul și să pregătesc pește la cuptor. I-am umplut burta cu ceapă, cu usturoi, l-am frecat cu sare și piper, l-am uns cu ulei de măsline și l-am pus la cuptor pe o tavă peste care am așezat hârtie de copt. În jurul peștelui am pus cartofi, tăiați cubulețe mici. L-am lăsat vreo 30-35 de minute la cuptor, la 180 °C. Mirosea bine. Când am dat să scot peștii, i-am apucat cu un clește și aceștia s-au descompus cu totul, atât de moi erau. Am căzut psihic cu totul și nici n-am mai vrut să mănânc. Am dorit să arunc toți peștii la gunoi, dar m-a ținut nevasta. Tristețea eșecului m-a cuprins cu totul, fiind accentuată și de băutură, care după cum se știe acționează precum un catalizator, dacă ești bucuros te face și mai bucuros, daca ești trist te face mai trist. S-a rugat nevasta de mine să mănânc, n-am mai vrut. Abia după vreo două ore am mâncat, după ce mi-a aranjat ea cât de cât farfuria, ca să fie ceva pozabil pentru blog. N-a fost rea mâncarea, doar că nu era prezentabilă, o cerință obligatorie după cum ne spunea în ciclul gimnazial profesoara noastră de biologie, tovarășa Mauna.

În locul obișnuitului album pe care-l ascult atunci când încep orice sticlă nouă de whisky, am dorit să reascult playlistul pe care l-am avut în mașină, pe drumul de întoarcere din Bucovina. Atât de mult mi-a plăcut la drum, încât l-am mai pus odată și acasă, de această dată pe boxa JBL by Harman. Un playlist variat, contrastant, dar ale cărui melodii îmi plac în totalitate. Un playlist făcut de mine piesă cu piesă, fără intervenția AI-ului. Voi reda în cele ce urmează interpreții și titlurile pieselor.

1.      Sabrina Carpenter - Please Please Please
2.      Oasis - Whatever
3.      Future Islands - Grease
4.      Chappell Roan - Good Luck, Babe!
5.      The Beatles - Now And Then
6.      Nick Cave & The Bad Seeds - O Children
7.      Harry Styles - As It Was
8.      Teddy Swims - The Door
9.      Led Zeppelin - Baby Come on Home
10.    Arcade Fire - Deep Blue
11.     Coldplay - Yellow
12.    Daft Punk feat. Julian Casablancas -  Instant Crush
13.    Pink Floyd - I'm A King Bee
14.    The Shins - New Slang
15.    The Beatles - Things We Said Today
16.    Nick Cave & The Bad Seeds - Easy Money
17.    The Rolling Stones - Shake Your Hips


un whisky fin, desigur

peștii arătau excelent înainte de a fi gătiți

produsul final, cosmetizat de nevastă


luni, 24 februarie 2025

Bucovina

Obiective:

  • vizitarea Mânăstirii Putna
  • servirea unei ciorbe rădăuțene în Rădăuți
  • plimbare cu mocănița
  • vizită la Zoo Rădăuți

Am plecat din București, sfidând vremea grea de iarnă, cu zăpezi și geruri ca altădată. Destinația noastră: Rădăuți, județul Suceava. Nevasta a spus pass la această excursie, așa că m-am văzut călătorind doar cu cei doi fii, fiul cel mare și fiul cel mic, cărora le-am pregătit încă de acasă câte un sandwich pentru drum, cu șuncă de Praga și cașcaval afumat, intuind că nu vom părăsi Bucureștiul și vor țipa de foame. Dar s-au mai luat cu jocurile pe telefon, primul popas făcându-l abia undeva pe porțiunea de A7 dintre Buzău și Focșani, cele două reședințe de județ fiind legate acum, în vremurile minunate pe care le trăim, de Autostrada Moldovei. După ce am mâncat, am sunat la gazda noastră din Rădăuți, care mi-a transmis pe whatsapp datele de intrare la cazare, un apartament cu două camere și bucătărie dintr-un Aparthotel. Codul de la interfon și codul de la cutia unde era ținută cheia de acces în apartament. Totul digital, nu mai avem nevoie de recepționeri. Apartament ultra modern cu televizor color, mașină de spălat automată, cuptor cu microunde, toaster, automat de cafea (inutil pentru noi), foehn. Ce să mai? Era dotat cu detoate, avea chiar și bideu. (Pentru cei care nu știu ce este un bideu, să citească povestea aceasta!). Am făcut undeva peste 6 ore până la acest apartament și ne-am mai oprit doar o singură dată, pentru alimentare cu benzină în Municipiul Roman. La benzinărie copiii au cumpărat chipsuri și sucuri, plătind pentru ele atât cât nu face, dar pentru că eram în concediu, nu i-am certat. Drumul către Rădăuți s-a desfășurat în condiții de trafic fluent, fiind chiar foarte liber pe alocuri, bucureștenii profitând de vacanța de schi, îngrămădindu-se pe Valea Prahovei.

Am pornit pe străzile din Rădăuți și am intrat să ne închinăm în Biserica Pogorârea Sfântului Duh. Fiul meu cel mare acuza geaca care-i rămăsese mică, așa că am pornit să-i căutăm o haină nouă. Am dat peste două vânzătoare tinere și foarte politicoase într-un magazin, care au avut răbdare și ne-au arătat mai multe modele, însă toate au fost fie prea mari, fie prea mici.  Accentul lor era foarte plăcut și mă simțeam ca într-o țară străină. La plecare, ne-au spus: “Încercați și la Mall-ul Chinezesc, este imediat după piață” și asta a fost și intenția mea, însă fiul meu cel mare mi-a spus vehement: “Orice, dar n-am ajuns să mă îmbrac de la chinezi!”, desigur neștiind că oricum ne îmbrăcăm de la “chineji” doar că marchetingul adaugă diferite sigle pe haine și astfel le luăm la prețuri mai mari. Până la urmă am fost amândoi de acord că geaca actuală îi mai este bună și iarna această și, mânați de foame, am pornit spre restaurant.

Restaurant Național

Locul 1 pe tripadvisor la restaurantele din Rădăuți, locul de unde a pornit cu ani în urmă ciorba rădăuțeană. Dacă doriți să mâncați o ciorbă rădăuțeană autentică, ca la mama ei, aici este locul potrivit. M-am interesat încă de acasă despre asta și am venit la fix. Nu este lume în local, se aprind luminile doar pentru noi, dezvăluind o sală de mese elegantă. Muzică de café concert. Chelnerița este deosebit de amabilă, oferind servicii ireproșabile, discutând cu noi și făcându-ne diverse recomandări culinare și nu numai. Începem cu trei ciorbe rădăuțene cu smântână și ardei iute. Cu adevărat specială, cu o zeamă groasă, făcută diferit de cele mâncate prin alte zone. Ciorba rădăuțeană originală ne atinge direct în suflet pe toți trei. Ospătărița știe să facă totul atât de plăcut, se adresează chiar și copiilor cu pronume de politețe, ne simțim cumva în cercurile aristocrate ale Ducatului Bucovinei. Felul doi se face pe loc, proaspăt, la cerere. Cerem șnițele de porc, iar după câteva minute se aud deja din bucătărie bătăile asupra cărnii. Ni se spune că sarmale nu au, pentru că abia azi le-au împăturit și le vor pune la fiert, dar mâine dacă venim, cu siguranță că vom mânca sarmale. Sigur că vom veni și mâine, ne-am muta aici numai și pentru acest restaurant.

Cu burțile pline și cu sufletul fericit urmărim în luxoasa noastră locuință din Rădăuți partida dintre FCSB și PAOK, iar meciul ne bucură și mai mult. Ne culcăm la ora 22, pentru că dimineața ne trezim devreme, avem multe de văzut și făcut.

Dar dacă tot suntem la capitolul Restaurant Național, să povestim și despre cina din cea de-a doua seară, când am revenit pentru a mânca tradiționalele sărmăluțe moldovenești însoțite de mămăliguță. Foarte, foarte bune. I-am povestit chelneriței noastre că urma să vizităm și Zoo Rădăuți, a cărei pagina de facebook eu o urmăresc de multă vreme, fiind întreținută de inimoasa administratoră a Parcului Zoologic, care prin intermediul social media a făcut un fenomen național dintr-o grădină zoologică de provincie. Remarca mea referitoare la Zoo Rădăuți, a constituit prilej de amintire pentru chelnerița noastră, care a rememorat alături de noi o vizită la Zoo Băneasa, în 1984, când copil fiind a mers în tabără la București, iar la Zoo a văzut elefanții, părându-i-se ceva fantastic, ireal. Atât ne-am veselit de la sarmale și de la poveștile ospătăriței, încât am comandat și papanași. Ne-a fost atrasă atenția că sunt făcuți cu dulceață de casă, nicidecum cu ceva din comerț. Ei, la restaurant, o prepară în sezonul fructelor. Da! S-a văzut diferența. Excepțional și acest fel. Fiul meu cel mare a luat cu dulceață de căpșuni, fiul meu cel mic cu dulceață de afine, iar eu cu dulceață de vișine. Nota 10 pentru toate 3!

Nota 10+ și pentru restaurant, pentru întreaga atmosferă, pentru servire, pentru bucate. I-aș oferi o stea Michelin. Și încă ceva. Băuturile alcoolice aici sunt servite la minim 100 ml, spre deosebire de capitală unde se vând la 40 ml. Din păcate nu am consumat alcool pe perioada acestei excursii, pentru a-mi păstra mintea limpede.

Mânăstiri

În dimineața vizitării fiul meu cel mare m-a întrebat cu reproș: “Și acum ce facem? Vedem trei mânăstiri toate la fel?”. Iar eu i-am spus că vom vedea istorie pură, iar alții ar da oricât să fie în această excursie. De asemenea le-am zis  fiilor mei că orice român trebuie să ajungă măcar odată în viață la Putna. Le-am mai spus o legendă citită de mine pe când eram mic, cum că Ștefan Cel Mare după ce câștiga o bătălie, construia câte o mânăstire. Punea un arcaș pe un deal și acesta trăgea cu arcul și unde cădea săgeata se construia o mânăstire. Au părut 10% interesați de vorbele mele, așa că am pornit către Putna, printr-un peisaj splendid, de sate autentice bucovinene. Nordul Moldovei, Bucovina, nicidecum sărăcia Moldovei de câmpie. Bucovina de la Nord ne-a luat-o Stalin. Le spun copiilor toate acestea, trebuie să știe. Nu mai fusesem la Putna de 17 ani, iar copiii vin pentru prima oară. Mormântul lui Ștefan cel Mare. Le repet copiilor că alții doar citesc în cartea de istorie despre așa ceva. Ne copleșește măreția. În biserică o babă mă întreabă dacă l-am văzut pe stareț. Nu mai este nimeni în jur, așa că mă întreb de natura întrebării sale. Oare a fost starețul lângă mine și m-a atenționat despre asta, ori oare avea treabă cu starețul și s-a gândit că știu eu ceva despre el? Vizităm chiar și muzeul mânăstirii. Interesant, educativ. Aprindem lumânări și ne luăm rămas bun de la Putna, pe o vreme cu ger, soare strălucitor și cer albastru, pornind mai departe către Mânăstirea Sucevița. Îi arăt fiului cel mare că mânăstirile nu sunt toate la fel, așa cum ar fi sugerat el, cu rea voință. Sucevița, spre deosebire de Putna, are o superbă pictură exterioară. Suntem singuri în mânăstire, așa că studiem fiecare detaliu și-l apreciem, așa cum putem, cu mintea noastră de profani. Trecem prin Pasul Palma către a treia mânăstire pe care o avem în plan, Mânăstirea Moldovița. Dar, din păcate, pentru copii este prea mult. Îmi spun că mă așteaptă la mașină, așa că nu-mi rămâne decât să o vizitez și apreciez în singurătate. Cu această a treia mânăstire se termină turul nostru spiritual și revenim la cele lumești.

Mocănița

Am rezervat în prealabil pe internet bilete la mocăniță, pe ruta Moldovița-Argel. Dus-întors 60 lei pentru adulți și 35 lei pentru copii. Toată distracția durează aproape 3 ore, din care două ore de mers cu trenul pe șina îngustă prin satele bucovinene și păduri, iar o oră de stat la Argel, unde comercialismul și turismul în masă își spun cuvântul, iar călătorul este invitat să cumpere la prețuri prohibitive diverse preparate așa zis tradiționale cum ar fi micii de Lidl sau ceafa de porc spaniolă, din niște gherete asemănătoare cu cele pe care le regăsim pe la zilele orașelor sau cu ocazia diverselor târguri și sărbători. Țuică dubioasă în sticle frumos ornate, gogoși la prețul de 10 lei, dulciuri, produse de artizanat, nimicuri. După părerea mea nimic tradițional. Am cumpărat trei cartofi tăiați rondele și puși pe băț, 15 lei/bucata, 45 de lei în total pe ceva ce ar costa maxim 3 lei, dar copiii, neînțelegând mercantilismul situației, deja se uitau urât la mine din cauză că nu le cumpăram nimic. Am mâncat, apoi ne-am petrecut timpul jucându-ne pe malul râului înghețat, adică ei se dădeau pe gheață, iar eu țipam la ei să nu se aventureze mai spre mijlocul apei. Plimbarea cu mocănița a fost plăcută, trenul era foarte vechi, chiar avea o sobiță cu lemne în fiecare vagon, pe care angajatul căii ferate o alimenta din când în când. Am stat mai mult pe platforma vagonului în aer liber, scrutând împrejurimile, privind la vacile care pășteau iarba amestecată cu zăpadă, la oamenii de prin curți, la munții din apropiere, la tot ce se înșira de-a lungul căii ferate înguste. Au meritat cei 130 de lei cheltuiți pe mocăniță, ne-a plăcut unanim. 

Parcul Zoologic Rădăuți

De câțiva ani sunt abonat pe facebook la pagina parcului zoologic din Rădăuți, pagină îngrijită de doamna Angelica, administratorul grădinii zoologice, o femeie foarte dedicată muncii pe care o face, fiind efectiv sufletul acestui colț ce cuprinde peste 100 de animale foarte interesante. Responsabila parcului zoologic ne încântă aproape zilnic cu filmulețe, asftel atât eu, cât și copiii ajungând să-i cunoaștem pe urșii de acolo, pe leu, pe tigru, pe cerb etc. Desigur, atracția grădinii zoologice din Rădăuți este ursul Baloo. Cand am intrat în Zoo, am avut imensa surpriză și totodată onoare de a fi întâmpinați de doamna Angelica. Am fost deosebit de emoționat, e ca și cum aș fi cunoscut în persoană un star de televizor, un om pe care îl urmăresc zi de zi. Am fost și mai bucuroși când femeia ne-a însoțit în vizita noastră, explicându-ne foarte frumos povestea fiecărui animal, aspecte din meseria ei, lucruri plăcute și mai puțin plăcute din munca pe care o face din pasiune 7 zile din 7. Am putut vizita și fața mai puțin văzută a grădinii, nedestinată turiștilor. A fost minunat și o mare bucurie să o cunoaștem pe viu pe această doamnă. Grădina Zoologică din Rădăuți arată impecabil, se vede munca unor oameni care fac totul cu pasiune. I-am văzut pe viu pe Baloo și Bella, pe puii lor, pe leul Simba, pe cerbul Costel, lupii, vulpile, tigrul, ratonii, vaca zebu, maimuțele, iedul de o zi, bătrâna măgăriță. 

După vizita la Zoo am pornit către casă, cu mulțumirea că ne-am îndeplinit toate obiectivele propuse. Am mai oprit doar înainte de Adjud, unde este o cantină foarte bună și la Mizil, pentru cumpărăturile gospodărești de zi cu zi.

Putna

Sucevița

Moldovița

mocănița

ciorbă rădăuțeană

sarmale moldovenești

papanași cu gem de vișine