Construcții extraterestre. Jack și spumantul acru. Calamar umplut.

În ultimii 10 ani, cu unele excepții, am evitat litoralul românesc pe timp de vară, îndreptându-mă către Grecia, Bulgaria, chiar și Muntenegru. Nu din snobism sau că mi-ar da banii afară din casă, ci de faptul că sunt dezamăgit de calitatea serviciilor de la noi, de aglomerația urbană pe care dezvoltatorii lacomi au creat-o în ultima vreme, de țigăneala tot mai accentuată care cuprinde litoralul nostru în sezonul estival. Am rămas cu imaginea idilică a stațiunilor de la mare din vremea copilăriei mele comuniste când veneam aici cu părinții, ori din primii ani ai tinereții când mergeam pentru primele dăți la mare cu grupul de prieteni. Mai vizitez și acum litoralul nostru, dar iarna, doar o zi, când mă plimb pe câte o plajă pustie ori pe faleza din Constanța și mai merg pe la vreun un restaurant de pește. Da, atunci este plăcut.

Din nou în Bulgaria. Zona rurală a litoralului. Fără chaise longue-uri (nu mi-au plăcut niciodată, nu le văd utilitatea pe o plajă, mie îmi place să stau tolănit pe cearceaf, ca pe vremuri), fără umbreluțe, fără beach-bar-uri, fără muzică tare în difuzoare pe care să o simți în piept...bum, bum, bum. Doar plajă și mare, așa cum a lăsat Dumnezeu când a făcut lumea, ori dacă nu credeți în Dumnezeu, așa cum s-a format pământul acum miliarde de ani. Parchez mașina la marginea plajei și mă arunc imediat în apă, alături de fiul meu cel mare și fiul meu cel mic, cu nevasta alergând după noi pentru a ne da cu cremă de plajă pe piele, însă noi nu mai avem răbdare, vrem să simțim apa mării. Până la mare am mers pe un drum pietruit printre lanuri de floarea soarelui și porumb, mașina s-a prăfuit cu totul, dar asta parcă sporește din pitorescul locului. Cât vezi cu ochii plajă, iar lume foarte puțină, poți respira. Marea aici e sălbatică, sunt valuri mari care mă doboară, stârnindu-mi hohote involuntare de râs. Ne bălăcim vreo două ore, timp în care nevasta stă pe cearceaf nemișcată, pentru a se bronza, obicei pe care nu-l împărtășesc. Noi stăm în apă, ca hipopotamii. În dreptul nostru, pe plajă, este o construcție mare din beton, cu desene ciudate. Îi spun fiului meu cel mic că este construită de către extratereștrii acum mii de ani, aidoma piramidelor și că oamenii de pe Terra nu ar putea niciodată să construiască așa ceva, iar fiul meu cel mic mă contrazice și îmi spune că a fost construită de o civilizație avansată venită din viitor. Cu astfel de dialoguri trece timpul în apă, iar la un moment dat își face apariția și nevasta, care ne propune un joc interesant. Unul din noi trebuie să se gândească la o meserie, iar ceilalți trebuie să pună întrebări ajutătoare pentru a ghici la ce meserie s-a gândit respectivul. Eu mă gândesc la o meserie foarte grea, pe care nu reușește nimeni să o ghicească. Ceasornicar.

Seara mâncăm la un restaurant bun, pe malul mării. Are și formație live. Serviciul este ireproșabil. Ospătarul ne întreabă ce vrem să bem înainte de a ne lua comanda de mâncare. Așa se procedează, rareori se pune în practică. Eu deschid cu două beri la halbă. Costă 5 leva halba (înmulțiți cu 2,6 pentru a afla prețul în lei. De la 1 ianuarie 2026 Bulgaria va trece la €). Nevasta comandă și gustări pentru toată lumea, dovlecei pane și o farfurie plină cu peștișori mici prăjiți. Merg foarte bine la bere. Pentru main dish aleg carne de purcel cu ciuperci, preparat foarte delicios. Să tot mănânci și să bei la malul mării, în timp ce asculți muzică live, preluări după Rod Stewart, Sting sau Michael Bolton, dar cu accente bulgărești. Îmi vine pofta să beau whisky. Comand 50 de Gentelman Jack. Mă întreb dacă or aduce ce trebuie, dacă nu or aduce whisky contrafăcut, ori Jack Daniel’s normal care e mai ieftin cu 3 leva/50 ml. Noi, cei care am trăit în comunism și apoi în tranziție, suntem obișnuiți cu asemenea mișmașuri. Însă whisky-ul îmi este servit ca la carte, în pahar branduit cu Gentelman Jack, alături de o găletușă mică plină cu gheață. Îmi pun un cub de gheață în pahar și încep să beau. Este chiar ce trebuie, știu perfect gustul acestei băuturi, mă rușinez că m-am îndoit de angajații acestui local. Îmi merge la suflet acest pahar de whisky, dar nu mai comand altul pentru a nu o supăra pe nevastă.

Plecăm de la local și ne plimbăm pe malul mării. Este lună plină, foarte mare, fix ca în jocul Monkey Island 3, unul dintre cele mai frumoase questuri din toate timpurile. Luna se reflectă în apă, oferind un peisaj idilic. Trec pe lângă doi copii de 11-12 ani, băiat și fată. Tot români și ei. Surprind frânturi din dialogul lor. Băiatul spune: “Mi-ar plăcea să fiu fată. Nu aș avea nicio problemă cu asta.”, iar fata îi spune: “Da? Și să te chinui când naști copii? Ți-ar plăcea asta?”. Ei mergeau în sens opus nouă, așa că n-am mai auzit continuarea discuției. Doar am mers cuminte în urma nevestei, care insistă că după masă trebuie să ne plimbăm pentru a ajuta digestia, lucru complet greșit, care poate fi confirmat de medici, daca avem printre cititorii acestui blog.  

Ați mâncat vreodată lufar mic? Bulgarii îl numesc cernokop. Deobicei se servesc câte trei la porție. Sunt foarte gustoși. Făcuți pe grătar. Într-o zi asta am mâncat la prânz, iar în altă zi am mâncat chiar și lufar mare, un pește ce se aseamănă cu bibanul. Într-una din seri am dorit să mâncăm din nou la localul unde am fost atât de frumos servit cu Gentelman Jack, dar din păcate nu mai aveau mese libere. Am căzut psihic cu totul, nu mai aveam chef de nimic, sunt foarte impresionabil în astfel de momente, sunt labil, recunosc. Mergeam fără nicio tragere de inimă în urma nevestei și fiilor, fără să mai aștept nimic bun pentru seara respectivă. Nevasta a găsit un local și ne-am așezat la o masă, dar mi s-a părut că miroase îmbâcsit și am spus să plecăm numaidecât. Fiii și nevasta s-au enervat și ei, știind că am intrat în starea mea de nemulțumire totală. Am mai mers ce am mai mers și ne-am așezat la un alt local. Aici am așteptat 5 minute fără ca cineva să ne bage în seamă, chestie care mie mi se pare inacceptabilă. Nu ai cum să tratezi așa clientul. Cu toate protestele venite din partea familiei, i-am ridicat de la masă și am plecat. Ei mi-au zis că de acum să găsesc eu local. Am pornit din nou la drum și până la urmă am reușit.

Dukov House. Încă de la intrare am simțit o vibrație plăcută. Deși restaurantul era plin, doamna care servea ne-a găsit imediat o masă și ne-a explicat pe îndelete meniul, ne-a adus băuturi, ne-a vorbit din suflet. Eu am luat calamar umplut cu roșii, brânză și nuci. Nu exagerez, dar a fost un fel de mâncare extraordinar, cum nu mănânci în fiecare zi. Mi s-a făcut din nou poftă de whisky. Avea doar Jack clasic, old no. 7. Am luat și mi-a fost adus chiar de patronul localului, de ca și cum aș fi comandat cine știe ce chestie nemaivăzută și prețioasă. Omul chiar mi-a spus ceremonios, punând paharul pe masă: “Jack!”. Doamna, în spatele său, doar mi-a pus găletușa cu gheață discret pe masă. La desert ne-a fost recomandat cheese cake de casă, care de asemenea m-a impresionat. De fapt pe toți ne-a impresionat, nu doar pe mine. Nevasta, fiii și eu uitarăm neajunsurile de mai devreme. Ne-a plăcut atât de mult încât seara următoare am decis să luăm cina tot la Dukov House. Când ne-a văzut, patronul ne-a spus: “I reserved a table for you. I knew that you come back.”. Ce să zic? Omul știe să se poarte cu clienții și să le vorbească frumos. Mi-a plăcut atât de mult calamarul, încât am cerut la fel, dar de data asta am cerut și vin spumant, fiind cunoscută dragostea mea pentru această băutură. Însă vinul spumant bulgăresc era extrem de acru, de nebăut. Mizerabil. Am chemat-o pe doamna și i-am spus să-l ia, că nu e bun. Am cerut bere Carlsberg la draft. Ne-a adus-o din partea casei, cerându-și de 100 de ori scuze pentru spumant, spunând că la ei, în Bulgaria, lumea nu prea consumă așa ceva, neavând o tradiție. I-am spus să nu-și facă probleme pentru spumant că nu e vina ei, dar femeia tot se simțea vinovată. La finalul mesei ne-a adus două păhărele mici cu un lichid închis la culoare. Ne-a spus că e pentru digestie. Fernet Branca. Noi am întrebat ce fel de băutură este, dar nici ea nu știa și l-a întrebat pe patron, care ne-a explicat că este o băutură medicinală foarte bună pentru stomac. Ne-am împrietenit cu acești oameni și am aflat că de fapt sunt căsătoriți și este afacerea lor, dar intuisem deja asta, la cât de frumos s-au purtat cu noi. Oameni minunați. A fost foarte bun Fernet Branca. După ce l-am băut nu ne-am mai simțit grei după masă, așa că nevasta nu a dorit să se mai plimbe pentru digestie, ceea ce m-a bucurat nespus.

Am plecat spre casă, România, țara noastră, iar la Vama Veche, la fosta graniță ne-am oprit la Duty Free. Am luat o sticlă de Gentelman Jack la 1 litru cu doar 127,90 lei, ceea ce reprezintă un preț foarte bun. Fiii mei au luat un tub mare de Mentos, care conține 5 tuburi mai mici. Astea sunt un fel de mentosane. Nevasta și-a cumpărat un parfum străin de 50 ml. S-a mai terminat o vacanță.

construcție extraterestră

litoralul din Bulgaria rurală

purcel cu ciuperci

calamar umplut

lufar mic

 

 

Breaza

În perioada 1986-1991, vară de vară mergeam câte două săptămâni la Breaza, județul Prahova. Alături de bunicii mei, care luau mereu sejururi în această localitate prin Casa de Pensii. Excursiile erau destinate doar pensionarilor și cazarea se făcea într-o unitate ce deservea special acest scop, un fel de hotel parcă venit din alte timpuri (mi se părea pe atunci asta). Plecam cu autocarul din București, alături de alți bătrâni de seama bunicilor mei, unii având și ei nepoți pe care-i cărau după ei. Cazarea în zilele noastre nu ar obține notă de trecere pe renumită platformă booking, dar astea erau posibilitățile atunci. O cameră mică cu două paturi pe care le uneam pentru a încăpea toți trei, un șifonier și o chiuvetă. Atmosferă umedă, igrasioasă, întunecoasă, persista în permanență un iz de neaerisit. Nici nu putea fi vorba de televizor, era unul singur în toată clădirea în sala de întruniri de la parter, unde la sejururile de după Revoluție se mai uitau babele la “Sclava Isaura”. Grup sanitar comun, care efectiv era o mizerie colosală. Doar două cabine de wc pe un etaj, unde își făceau treaba toți moșii. Era un miros pestilențial și am rămas cu traume în urmă folosirii acelor wc-uri.  Afară, curtea, arată infinit mai bine. Pomi fructiferi, mulți trandafiri, gazon. Aer curat. Pensionarii stăteau pe bănci și discutau de ale lor, ori citeau ziarul. Îmi făceam de lucru și eu cu câte o minge sau citind. La Breaza am citit pentru prima oară legendara carte Cișmigiu & Co. Știu asta pentru că am scris cu pixul pe prima pagină: “Citită la Breaza. 3 iulie 1987”. Mâncăm la o braserie, vreo 200 de metri mai jos de cazare. Având doar două tichete pentru masă, mergeam eu cu bunicul, bunica, o femeie evlavioasă care ținea toate posturile de peste an, descurcându-se cu mâncarea din piața locală, mai o roșie, mai o brânză. La braserie mâncare cu o treaptă mai jos că în restaurante, dar bună. Ciorbe, feluri gătite, mâncăruri mai comuniste. O fasole, o varză, un pilaf, nicidecum ceea ce mâncăm în prezent prin localurile de alimentație publică. Ciorbele se aduceau la masă întotdeauna clocotite în căni de tablă, îmi aduc aminte de asta, provocând nervi bunicului care se adresa ospătarului: “Tinere, nu așa se aduce ciorba la masă. Nu se poate mânca!”. Mai era și cald afară, fiind vară.

Dimineața pe răcoare sau după amiezile ne plimbam prin Breaza. În 5 ani am petrecut 10 săptămâni la Breaza, îi cunoșteam fiecare colțișor. Coboram la gară, urcam la cruce, ne plimbam pe străduțele cu case care aduceau un aer sătesc, mergeam spre Liceul Militar. Mergeam la Poștă și dădeam telefon acasă la părinți, băgam o monedă de 3 lei și vorbeam la București câteva minute de la telefonul public. Câți dintre voi au purtat convorbiri la telefonul public? Trimiteam vederi rudelor, odată am scris: “Salutări din Breaza de la Breazu!”. Bunicii cunoșteau prin localitate oameni care vindeau lapte sau fructe și se aprovizionau de la ei.

Într-o zi l-am pierdut pe bunicul. Eram prin piață și dintr-o dată a dispărut. Alături de bunica l-am așteptat multă vreme, după care ne-am întors îngrijorați la cazare. Nu era nici acolo. Ne-am pus pe bancă în curte și nu știam ce să facem. La un moment dat a apărut bunicul, plin de sânge și de noroi. Din neatenție căzuse într-o groapă, lângă piață fiind șantier. Bunica, fără urmă de compasiune, l-a certat cu asprime că vine așa murdar și i-a spus să meargă repede în cameră, pentru a nu o face de rușine, în caz că l-ar fi văzut alți pensionari.

Breaza la sfârșitul anilor 80 nu era un loc ofertant, nu găseai Pepsi sau pizza cum mai găseai pe la mare, sau Poiana Brașov, nu aveai prilej de distracție prea des, orele treceau greu și zilele durau mult, două săptămâni erau o eternitate. Nu pot spune că mergând la casa pensionarilor cu bunicii au fost vacanțele mele preferate, însă de câte ori ajung în Breaza mă cuprinde un soi de nostalgie. Cumva îmi este dor de bunici și de momentele petrecute alături de ei, care au fost demult de tot. Când ajung în Breaza, mereu fac un soi de pelerinaj și merg până la casa pensionarilor, amintindu-mi de trecut. Întotdeauna fac câte o poză. Clădirea este pustie, nu știu cui aparține, dar n-am mai văzut demult pensionari în jurul ei. Bunicii de odinioară s-au dus de vreo 25-30 de ani. Totul este vremelnic. Mă mai plimb o vreme cu copiii și nevasta prin împrejurimi și apoi căutăm un loc de luat masa. Braseria unde mâncam când eram copil a fost demolată. Găsim în centru un restaurant bun. Mâncăm ceafă de porc cu garnitură de legume la grătar. Apoi plecăm către casă, lăsând în urmă amintirile.

2025 - Casa Pensionarilor din Breaza

Adina Popescu - Povestiri de pe Calea Moșilor

Am continuat seria lecturilor de vacanță ale fiului meu cel mare și deși nu îmi stă în obicei să citesc două cărți consecutive ale aceluiași autor, m-am oprit tot la Adina Popescu, plăcându-mi foarte mult prima carte citită, cea cu vacanțele de altă dată. Povestiri de pe Calea Moșilor este o evocare a copilăriei autoarei, întâmplări începând cu grădinița și până la banchetul din clasa a VIII a. Prilej de aducere aminte pentru cei de aceeași vârstă cu autoarea, iar pentru cei mai tineri dintre cititori prilej de a afla cum era școala pe vremuri, când se purtau uniforme, când profesorii te mai trăgeau de urechi la propriu, când existau comandanți de detașament și diverse munci patriotice. Mi-a placut modul sincer și amuzant al povestirilor și faptul că autoarea nu a menajat pe nimeni, exprimându-se liber, descriind pe fiecare cum era: prost, țigan, sărac, gras, murdar, babă etc. Acum ne ascundem după deget, încercând să coafăm adevărul cât mai frumos. Sper ca pe viitor Adina Popescu să scoată o carte și despre anii petrecuți la Colegiul Național Mihai Viteazul. Are talentul pentru a scrie un veritabil Cișmigiu & Co al mijlocului anilor '90.

Problema acestor cărți este alta. Le-am citit eu, nu și fiul meu cel mare, căruia îi erau destinate. Nu pare deloc interesant să vadă cam ce făceau cei de vârsta lui în urmă cu 35-40 de ani, cum se descurcau la școală, cam ce făceau în timpul liber, ce pasiuni aveau. Și cred că majoritatea celor din generația sa manifestă același dezinteres. Păcat. Țin minte că eu la vârsta lui citisem deja de 3-4 ori mai sus menționata Cișmigiu & Co și consideram absolut spectaculos ce făceau personajele cărții, copii ai perioadei interbelice.

În vin se află adevărul (5)

Românii au o percepție greșită despre șampanie, de fapt despre vinul spumant, pentru că așa după cum știm și am învățat în clasa a IX a la orele de logică, toate șampaniile sunt vinuri spumante, dar nu toate vinurile spumante sunt șampanii. Șampania este doar acea băutură fermentată după metoda tradițională (direct în sticlă, nu în rezervor), provenită din regiunea Champagne din Franța. Însă românii spun șampanie, deși uneori beau un spumant ieftin, de proastă calitate, câteodată aromatizat cu diverse porcării. Chiar și fiiii mei, pe la aniversări mă întreabă: “Luăm și o șampanie pentru copii?”, adică un suc acidulat ordinar cu aromă sintetică de piersică sau căpșună. Iar percepția greșită asupra acestei băuturi provine și din faptul că este asociată cu tortul, la sfârșitul meselor aniversare, când lumea cântă “la mulți ani!”.

Eu sunt un mare iubitor de vin spumant, dar nu sub forma mai sus amintită. Un spumant brut sau extrabrut, completează perfect o masă cu pește sau fructe de mare, mai ales pe timp de vară. Consider că noi, românii, avem niște spumante extraordinare, cu nimic mai prejos față de celebrele șampanii franțuzești.  În ultimele zile am încercat trei spumante formidabile, provenite din podgorii aflate în zone greografice diferite din țara noastră:

• Sarica Niculițel, județ Tulcea
• Jidvei, județ Alba
• Cotnari, județ Iași

Gabriel: Mănânc creveți cu risotto și beau vin spumant de Cotnari. Te rog, prietene drag, dă-mi 10 melodii care să însoțească această masă fabuloasă.
Chat Gpt: Ce alegere frumoasă! Iată 10 melodii elegante, relaxante și pline de savoare, potrivite pentru o masă cu creveți, risotto și spumant de Cotnari:
1. Norah Jones – Come Away With Me 
2. Sting – Fields of Gold (Acoustic) 
3. Cesária Évora – Sodade 
4. Sade – Smooth Operator 
5. Pink Martini – Sympathique 
6. Yann Tiersen – La valse d’Amélie 
7. Melody Gardot – Baby I'm a Fool 
8. Madeleine Peyroux – Dance Me to the End of Love 
9. Etta James – At Last 
10. Antonio Carlos Jobim – Wave
Spumantul aduce un strop de sărbătoare, așa că poți pune și un vinil imaginar pe pick-up-ul sufletului. Să aveți o masă memorabilă!

Piscul Câinelui

Comentariul lui AlexB la cartea Adinei Popescu, mi-a amintit de prima mea tabără. 1991, în vacanța dintre clasa a VI a și a VII a. Șapte nopți la Cabana Piscul Câinelui, pe versantul opus orașului Sinaia, un drum ușor de 30 minute din gară. Aveam 12 ani și plecam pentru prima oară departe de familie pentru un timp mai îndelungat. Bucurie pură. Desigur, la vremea respectivă nu existau mijloacele de comunicare din prezent, chiar nu aveam cum lua legătura cu famila. Organizatoarea taberei doar a spus părinților cu ce tren ne întoarcem și să ne aștepte în Gara de Nord, atâta tot. Am plecat cu doamna Stere, profesoara noastră de limba română, despre care am mai vorbit în câteva rânduri pe acest blog. Înainte de Revoluția 89 fusese mare secretară de partid, comunistă convinsă, în prima zi de școală din 1990 ne-a pus să rupem pagina cu portretul tovarășului Nicolae Ceaușescu de la începutul manualului de română și ne-a spus că are mare încredere în domnul Ion Iliescu. Dar în rest era de treabă, nu avea vederi înguste. Să mai amintim celebra fază din clasa a V a, când colegul nostru Savu venise cu o revistă porno explicită la școală, iar printr-o conjunctură ciudată revista a ajuns în mâinile doamnei Stere, care a răsfoit-o pe îndelete și fără niciun pic de supărare ne-a spus: “Vedeți copii? Corpul femeii este grațios, frumos, făcut să fie iubit…pe când al bărbatului este urât, grotesc.”.

Am coborât din tren la Sinaia, iar apoi am pornit încolonați către cabană. Nu eram un grup mare, vreo 15-16 copii, cam juma-juma băieți și fete, toți cam de o vârstă, proveniți de la trei clase paralele, clasa noastră, clasa unde era doamna Stere dirigintă și o altă clasă. Ne știam cu toții între noi, eram un grup vesel, probabil cum sunt toți copiii de 12-13 ani. Ne-am cazat în două dormitoare comune cu paturi suprapuse, repartizați pe sexe desigur. Eu deși eram un copil gras am fost repartizat la patul de deasupra, iar sub mine stătea un băiat slăbuț. Țin minte că aveam cu greu loc în pat, pentru că era foarte aproape de o latură a acoperișului, dormitorul fiind undeva în mansarda cabanei. Nopțile stăteam până la ore foarte târzii și discutam toate prostiile cu colegii de cameră. Adormeam pentru câteva ore, iar apoi eram treziți de doamna Stere care ne punea la o mică gimnastică de înviorare, iar apoi ne poftea la micul dejun, o cană de ceai și o felie de pâine cu gem. Trebuie spus că în 1991 nu exista abundența alimentară din prezent, încă nu apăruseră alimentele procesate din ziua de azi, se mânca de bun simț, fără pretenții, dar mai sănătos. În acea tabără am mâncat pentru prima și ultima oară rinichi de porc. Dar zilnic! Fie felul doi la masa de prânz, fie la masa de seară, aveam rinichi de porc prăjiți alături de o garnitură (poate orez, poate cartofi prăjiți sau piure, poate mazăre). Cei care se ocupau de mesele noastre îi numeau rechini. Îmi amintesc că erau destul de gustoși, mâncam cu plăcere rinichi de porc, dar astăzi, adult fiind, nu cred că aș știi să prepar acest fel, să aleg rinichii, să-i pregătesc. Mi se pare așa, o trufanda.

Îmi amintesc perfect perioada taberei, pentru că a coincis cu Campionatele Mondiale de Atletism în aer liber de la Tokyo, 23 August-1 Septembrie 1991. După cum știți pentru mine atletismul este în top 5 sporturi all time (alături de basket, rugby, hockey pe gheață și fotbal). Singurul televizor din cabană, un Elcrom color fix cum aveam și noi acasă, se găsea în bucătărie. Am cerut permisiunea celor de la bucătărie și mă lăsau să mă uit la atletism după pofta inimii. Erau niște băieți tineri care pregăteau mâncărurile (rinichii de porc prăjiți și încă 2-3 feluri mâncate în 7 zile) și se mai uitau și ei cu mine, mai comentam. Țin minte și acum că atunci s-au doborât recordurile mondiale la 100 m plat bărbați (Carl Lewis) și la lungime bărbați, acel fabulos 8,95 al lui Mike Powell, care a rămas în picioare și în prezent.

Igiena personală a cam suferit în acea săptămână la Piscul Câinelui. Cabana avea grup sanitar comun, de fapt două wc-uri turcești aflate la parter, cu un miros greu de suportat. Mărturisesc că nu am reușit să intru deloc în acele wc-uri, astfel că mi-am făcut nevoile exclusiv în pădurea din jurul cabanei. De baie sau duș nici nu a putut fi vorba. Dar pe atunci cu siguranță nu contau prea mult aceste aspecte.

Doamna Stere era o profesoară de română foarte exigentă. Făceai carte cu ea, chiar am învățat multă gramatică și ne-a deschis tuturor sufletele, îndreptându-le către literatură, către frumos. Nici în această tabără nu ne-a iertat de gramatică. Ne-a impus încă de la început să avem cu noi caietele de gramatică și zilnic, timp de o oră, făceam școală. Ne dădea exerciții, ne asculta, discutam împreună, întocmai ca în timpul orelor din anul școlar. Dar ne-a prins bine, majoritatea celor din tabără am intrat la licee de top. Eu la admiterea la liceu am facut perfect 10 la partea de gramatică, eram as. Analizați sintactic și morfologic următoarea frază: “Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă.”. Cine poartă aur? Ai cui sunt munții? Ce poartă? Cine cerșește? Ce facem noi? Unde cerșim? Ne învața totul foarte logic, era ca o matematică, nu aveai cum să greșești. Deși eram în tabără, nu a fost o corvoadă faptul că repetam la gramatică.

În rest făceam o grămadă de excursii frumoase, mergeam pe versanții din împrejurimi în tot felul de expediții. Am coborât de vreo două ori în Sinaia și ne-am plimbat sau am băut câte un suc. Nu aveai posibilitățile și distracțiile din prezent, dar era plăcut. Desigur, cântam tot felul de cântece specifice, alături de doamna Stere care avea o voce bună. În timp ce urcam pe munți, cântam cu toții în gura mare: “Viața taberiștilor…E un cântec de chitară…Unii cântă, alții zbiară….Unii ies pe geam afară….C-așa-i viața taberiștilor.”.  În ultima seară ne-au făcut un foc mare și ne-au servit cina festivă, rinichi de porc prăjiți. Am cântat frumosul cântec: “La revedere, tabără dragă….la revedere, noi plecăm….”.

La vârsta de 12 ani nu prea ești atras de sexul opus atât de puternic, acest lucru evidențiindu-se în taberele ulterioare, de asemenea bifate tot sub patronajul doamnei Stere, profesoara noastră de limba și literatura română. Totuși știu că jucam prin poienițele de pe lângă Cabana Piscul Câinelui un joc de cărți numit “Kems” ale cărui reguli le-am uitat. Acest joc se juca pe porunci, iar poruncile pentru băieți erau să pupe o fată, iar pentru fete să pupe un băiat. Desigur, pupat pe obraz. Am mai jucat fotbal, “Țară, țară, vrem ostași” ori Rațele și vânătorii.  Serile mai stam de vorbă în fața cabanei, iar personalul de acolo punea muzică. Muzică bună din ce îmi amintesc, probabil hituri ale anilor ’80, epoca euro dance fiind abia la începuturi.

A fost o tabără frumoasă, nu am avut timp să ne plictisim. 7 zile și 7 nopți au trecut pe negândite, iar noi ne-am întors acasă cu tristețe, la părinții care au început să ne cicălească cu întrebări încă de la gară. “Dar ce ai făcut? Dar cum te-ai simțit? Dar cum te-ai descurcat cu cutare chestie?”. Ne întorceam acasă la constrângeri, după o săptămână de libertate absolută, petrecută printre cei de o vârstă cu noi, fără supraveghere strictă, cu timp petrecut după bunul plac. Au urmat încă 3 tabere cu doamna Stere. La Băile Herculane, o tabără de iarnă în apropiere de Zărnești și cea mai frumoasă dintre toate taberele, cea de la sfârșitul clasei a VIII a, după admiterea de la liceu, 12 nopți în județul Neamț, la Tazlău, unde doamna Stere a făcut echipă cu directorul școlii noastre, domnul Partheniu.

Adina Popescu - Vine vacanța cu trenul din Franța

Am cumpărat cartea pentru fiul meu cel mare, de la o librărie din centrul orașului Sibiu, însă am sfârșit prin a citi-o eu, în sejurul din acest an pe meleaguri elene. O incursiune plină de melancolie prin vacanțele anilor ’80, la munte, la mare, la bunicii din Cluj, realizată cu multă pricepere de autoarea care este mai mare cu 6 luni ca mine, deci pot spune că am trăit fix aceleași vremuri. Cazare pe la diverse gazde sordide în Bușteni sau Constanța, sejururi pe litoral de 12 nopți cu masă și cazare în condiții mai mult sau mai puțin modeste, excursii prin Bucegi. Foarte multe similitudini între cele povestite de Adina Popescu și cele trăite de mine. Țin minte o vacanță în stațiunea Neptun, când mă plimbam împreună cu ai mei seara, iar eu am simțit miros de friptură la grătar. Mi-a fost poftă și am cerut. Am intrat la terasa respectivă și într-adevăr se servea friptură de porc la grătar cu cartofi prăjiți. Ai mei au cerut o singură porție, doar pentru mine. Ei pur și simplu au fost spectatori, au privit cum am mâncat eu, apoi au plătit și am plecat. Țin minte și acum replica ospătarului, îndreptată către mine: “Când vor fi bătrâni părinții tăi, așa să-i duci și tu și să le iei o friptură.”. Astea erau timpurile. La Calul Bălan, în Neptun, autoarea a avut norocul să petreacă o seară, eu doar am intrat să privesc lumea din local și să adulmec mâncărurile. Povestește la un moment dat despre faptul că ai ei își însușeau vesela de prin restaurantele de la mare, nemulțumiți de servicii, probabil încercând să obțină o compensație. La fel făceau și ai mei. Aveam acasă castronele de salată sau muștar “luate” de la mare. Întrebându-i de ce fac așa, tata îmi răspundea: “Mai dă-i în pizda mă’sii, la cât ne fură…”. Un castron de salată a trecut testul timpului și încă ne slujește. Citind cartea, mi-am mai amintit de paturile jegoase de pe la diferite cazări, unde dormeam îmbrăcat cu hainele de afară, ori de grupurile sanitare cu WC-uri insalubre care picurau, de cazările cu wc-uri comune și desigur de wc-urile din tren a căror putoare se revărsa în tot vagonul. Dar desigur, noi eram copii pe atunci și nu observam aceste neajunsuri, așteptam cu sufletul la gură vacanțele și mergeam peste tot, fără pretențiile de acum. Vacanțele erau cumva mai așezate, mai liniștite. Nu era turism de masă ca în prezent, nu mergea oricine  la munte sau la mare. Cartea mi s-a părut excelentă. Foarte bine scrisă. Nu știu ce impact ar avea asupra copiilor din ziua de azi, obișnuiți cu vacanțe în străinătate și cu hoteluri de lux.

Low cost

Pentru serviciu am cumpărat o banană și o pungă de sticksuri Croco. Împreună au costat 2,19 lei. Le-am mâncat pe la orele 11, ca să îmi potolească foamea pe parcursul întregii zile de muncă. Pentru masa de acasă am cumpărat 3 pulpe de pui (11,11 lei) din care am mâncat una (3,70 lei), o pungă de 1 kg cartofi congelați (13,99 lei) din care am mâncat un sfert (3,50 lei) și 4 ardei kapia copți (15,49 lei) din care am mâncat unu (3,87 lei). Masa de acasă, servită pe la orele 19 m-a costat în total 11,07 lei. Total consumat pe mâncare toată ziua = 13,26 lei. Și nu am mâncat deloc rău, poate mi-a fost un pic foame, dar m-am rușinat imediat de această nevoie, după ce am citit cartea Aniței Cudla. Mâncând zi de zi în acest fel aș cheltui lunar sub 400 lei pe mâncare, ceea ce este foarte bine. Cu siguranță aș putea coborî sub 13,26 lei/zi, alegând cartofi normali în loc de congelați și un castavete crud în loc de ardei copt.