top lecturi 2025

de Ionescu

la toți de față și viitori- sănătate!

hai să vedem o dată în plus câteva recomandări dintre lecturile acestui an, excluzând recitirile. în ordinea inversă a intrării în scenă, ele sunt așa:

laurent binet- pespective (traducerea claudiu constantinescu). este o carte pe care n-am terminat-o încă. pe laurent binet sigur l-am mai pomenit pe aici. de data asta avem un roman epistolar despre moartea în condiții misterioase a pictorului pontormo. florența 1557. 

jonathan coe- martorul inocenței mele (traducerea radu paraschivescu). coe at his best. încerc să-i înțeleg ura față de cea care a pus umărul zdravăn la căderea comunismului în estul europei, doamna thatcher. desigur, nu pentru asta o disprețuiește el. în fine, ca și cel de mai sus, și ăsta poate fi citit ca roman polițist de tipul who dunnit la un prim nivel de lectură. 

john fosse- un nume nou (trad. ovio olaru). al treilea și ultimul volum al septologiei, deosebit de frumos pentru cine se împacă cu stilul lui fosse. ceea ce nu e greu.

ion manolescu- ceilalți. o carte de vreo 8 sau 900 de pagini format mare, scris mic. același manolescu pe care-l știm din derapaj, dar încă și mai paranoic. mă rog, nu el, ci personajul alex robe, același nume din precedentele 2 romane ale lui, dar totuși altul.conspirații la tot pasul, cuante, neurologie, femei din belșug și învățăturile lui yuki-san.

thomas bernhard- ca tăietorii de lemne (trad. daniela ștefănescu). un nu foarte lung monolog interior al unui invitat cam cârcotaș la o cină în lumea artistică vieneză de prin anii 80. probabil s-au recunoscut unii și alții în diverse personaje, a existat și un proces de defăimare.

daniel kehlmann- joc de lumini (trad. iulian bocai). un roman despre viața frământată a regizorului austriac g. w. pabst, prins de război în germania nazistă, după ce avusese succes în europa prin anii 20 și mai puțin succes apoi la hollywood. 

george saunders- ziua eliberării (trad. radu șorop). îi știm din alte volume stilul, povestirile lui distopic-absurde. e la înălțime și de data asta. 

mathias enard- banchetul anual al confreriei groparilor (trad. cristian fulaș). și pe el îl știm, dar de data asta e mai expansiv. începe ca jurnal al unui antropolog mutat la țară și ajunge la descrierea banchetului din titlu.

bogdan alexandru stănescu- soarele negru. la scurt timp după splendidul abraxas, o nouă capodoperă. probabil peste câțiva ani, b.a.s. va ajunge și el subiectul penibilelor glume care se fac acum cu cărtărescu (iar n-a luat nobelul!). personajul e un copil/tânăr româno-camerunez în bucureștiul anilor 80-90, dar sunt multe sub-intrigi care ne duc la moscova, în germania nazistă etc. probabil cea mai frumoasă carte citită anul acesta, dar și ultima de pe listă mi-a plăcut enorm.

andrei gorzo- ce am învățat de la graham greene. nonficțiune de data asta. o carte despre viața și aventurile doctorului dan gorzo, tatăl autorului, un medic legist condamnat la închisoare pe vremea lui ceaușescu (pentru că s-a opus unei mușamalizări) și care după revoluție ajunge în anturajul lui gelu voican. totodată o mărturie despre formarea lui andrei gorzo, în care romanele lui graham greene (scriitorul, nu actorul recent decedat) au avut un rol esențial. coperta spune multe- o poză în care e jumate dan gorzo, jumate graham greene.

la mulți ani!

VINIETE

de Eufrosin Potecă

   Am fost întotdeauna un privitor pasiv al vieții ce se zbuciumă în jurul meu. Sunt leneș, comod, rece, impasibil, greu de urnit. N-am fost niciodată un om cu rădăcini ancorate puternic într-o ideologie politică. Cu ocazia fiecărui scrutin îmi e din ce în ce mai greu să mă poziționez de o parte sau de alta și de cele mai multe ori sfârșesc prin a alege un independent, pe cineva oricum nesemnificativ în tot procesul electoral sau, cel mai nociv, prin a alege răul cel mai mic. Am scris toate acestea pentru a crea un preambul, o imagine de ansamblu a individului ce urmează să scrie cele ce urmează, un individ prea puțin interesat de lumea politică.
Am urmărit ancheta jurnalistică privind justiția ce a fost difuzată recent inclusiv de către postul național de televiziune. Nu m-a surprins nivelul de constrângere, arta subtilă a manipulării regulilor jocului în domeniul justiției, fraternitatea leproasă a serviciilor, a politicului fetid și a justițiarilor tenebroși. Aburii înecăcioși ai jegului ce plutește peste stâlpii societății noastre ieșită cu rochia ruptă și pătată din tranziție se simt chiar și de către un ignorant ca mine.
   Drumul meu către locul de muncă trece prin spatele Palatului Justiției. Există o bodegă acolo în care vezi la ore matinale avocați cu fețe mai dubioase decât ale interlopilor pe care încearcă să-i facă scăpați, sorbind câte o cafea și pufăind țigări, rânjind fericiți, punând la cale fentarea sistemului juridic.
   Cu câteva zile înainte de apariția mai sus menționatei anchete jurnalistice a avut loc o altă mascaradă din lungul șir cu turuldoiînapoi la Judecătoria sectorului unu. Am înțeles că președintele-zeu va fi cercetat pentru propagandă legionară. Degeaba, zic, atâta timp cât la 8:00AM se auzeau o grămadă de voci cristaline scandând „George, Călinescu pre-șe-din-te!” Psihoza e mai puternică ca oricând.
   Pătrund în materia ce se numește metrou și străbate intestinele capitalei pregătindu-mă pentru evacuarea la stația de destinație. În ecosistemul ăsta întâlnești toți paraziții posibili. Stau aproape de ușă, astfel pot ieși mai repede din mocirlă. Chiar în dreptul ușii sunt poziționați doi indivizi. Vârsta aproximativă – 40 de ani, aspect exterior – comun, studii – cu indulgență 12 clase. Unul e ceva mai solid, ochi albaștri, păr șaten rar. Celălalt e mic, agitat, are păr șaten cu urme de gri, rar, dat cu gel, de abia acoperă o chelie promițătoare. Cel mic glăsuiește către cel cu ochi albaștri:
- Gata mă! Au pus mâna și pe justiție! Cel cu ochii sinilii și triști dă din cap aprobator.
- S-a băgat Soros și a luat și justiția! Dezamăgire pe chipurile celor doi.
- După ce au furat alegerile, acum au furat și justiția. Și cu asta cel mic apucă hotărât telefonul și pornește un clip de pe NimikTok în care un individ dubios urlă: „Nu vă lăsați păcăliți! Nu îi lăsați să fure Justiția!”  Cel mic poziționează telefonul cu baza către ureche pentru a auzi mai bine dezinformarea cu gust de ambrozie. Dă din cap aprobator din trei în trei secunde. Îi mai împărtășește și celuilalt din gunoiul ce răzbate din „soșiălmidia”. Cobor ușurat că nu mai sunt nevoit să urmăresc spectacolul grotesc.
   S-a dus în penis cu satelitu’ lumea. În piață văd două exemplare feminine de etnie romă. Cea mai tânără e încălțată cu niște șlapi roz din care ies niște degete negre cu unghii puternic ornate cu o ojă fluorescentă. Privirea urcă spre membrele anterioare ale hominidei și vede pantalonii din plastic lucios ce le strâng cu sârg. Buzele botoxate scuipă voinicește coji de bomboane agricole. Dar ce atrage atenția asupra bietei creaturi este tricoul cu Sex Pistols. Da! Sex Pistols! Sunt absolut sigur că fata habar nu avea ce e cu poza aia de pe tricou în care un Johnny Rotten își striga furia umăr la umăr cu un Simon John Ritchie blazat și vicios. Probabil că a văzut Sex și asta a fost suficient. Nu este prima dată când văd că lumea poartă tricouri cu Metallica, AC/DC, Megadeth, etc. fără să aibă habar ce e cu ele, ce scrie acolo. Bătrânei, tăntici grase și joviale vânzând roșii, persoane total detașate de lumea care ar purta astfel de tricouri. „Ce e maică? Mi-a dat fata un tricou... E bumbac bun, merge vara la piață.” Dar fata cu aspect de manelistă desăvârșită și tricou cu referințe la cultura punk e bomboana CIP de pe tort, cireașa de pe colivă. Nu mai există limite! Orice este posibil!
   Și în acest peisaj ce poate fi completat cu un miliard de alte exemple ca cele mai de sus ar trebui să fiu mirat, șocat, intrigat de ceea ce dezvăluie Înregistrator în ancheta lor? Pe cine interesează ce se întâmplă „sus” atâta vreme cât „jos” ne bălăcim într-o incultură demnă de Evul Mediu? Și nici măcar n-am atins latura nostalgicilor (cu vârste surprinzător de fragede) după NeaNicu „Ciocescu” ...
   Rămân sceptic, dezamăgit, puțin depresiv, bețiv, blazat.

Elena Ferrante – Povestea noului nume

A doua carte din tetralogia napoletană, pur și simplu o minunăție, un roller coaster de emoții și sentimente. Protagonistele noastre au crescut și le vom fi alături de la 16 până la 23 de ani, în frumoasa perioadă a tinereții. Vom călătorii în cartierul lor sărac din Napoli, dar și în luxoasele stațiuni din Insula Ischia, unde se vor petrece lucruri absolut uluitoare. Citind, mi-am imaginat toate personajele cu fețele lor din serialul de pe HBO, fapt care a făcut lectura și mai captivantă. Un mare plus pentru traducătoare, care nu se sfiește să folosească cuvinte precum “pula”, “futai”, “muie”, probabil neavând altfel cum să traducă vulgarul dialect napoletan în care majoritatea personajelor noastre se exprimă. Apropos de comentarile apărute la postarea lui Ciuc despre Polonia, remarcăm că și studentele Italiei anilor ’60 făceau sex anal, protejându-și vaginul pentru căsătorie. Iar cele mai cuminți doar frecau penisul logodnicului până acesta ejacula. Desigur, cartea nu este despre așa ceva, dar nu am să vă dau acum spoilere. Acest volum 2 este o carte uluitoare, o bijuterie, cu siguranță în topul cărților mele preferate din toate timpurile. Diseară voi da play la sezonul 2 al serialului HBO.

Despre volumul 1 al tetralogiei puteți citi aici.

Ce cool e taică-tu

 de Ciuc

BUCURESTI, început de noiembrie 2025. Acum două sâmbete. Îl duc pe Fiul cel Mare la o petrecere la care va rămâne peste noapte... În mașină rulează folderul cu muzică sârbeasca. Am un prieten foarte pasionat de spațiul ex-iugoslav, și de la el am niște piese foarte bune. Iugoslavii erau mult peste noi la toate capitolele, muzică included. Brkovi, Riblja Corba, Zabranjeno Pusenjie... Îmi și imaginam cum se duce acolo și zice "Aoooleoo, iar mi-a pus taică-miu muzica sârbească... " Lui ii place Eminem. Care practic este o somitate, nu am ce comenta. Eminem e foarte șmecher după toate standardele. Nu mai știu ce mai e în lista lui de spotify, dar noi (eu și Mă-sa) l-am educat după chipul și asemănarea noastră, cu OCS, ZOB, probleme d-astea... Sper că în lista lui de spotify nu există trap... În fine... 

Când eram tineri, părinții noștri nu aveau acces la muzică bună decât pe sub mână. Eu știu că ai  mei nu au fost mari fani muzică în general, dar prieteni de-ai lor aveau casete, chiar casete video cu concerte sau cu videoclipuri trase de pe Mtv de vreo rudă din occident a cuiva. 

Dintre părinți, din când în când, răsărea câte unul, în general tați, nu știu ce făceau mamele, dar erau genul de tați rockeri. Care ascultau muzică de la Europa liberă sau Voice of America. De la astfel de oameni am aflat de U2, Dire Straits, Phil Collins, Rod Stewart, Queen și câte și mai câte. Mult mai târziu, prin liceu am cotit-o către rock alternativ, punk etc, când un coleg mi-a împrumutat o casetă cu albumul No Need to Argue al formației vocal instrumentale Cranberries care a devenit trupa mea preferată a tuturor timpurilor. 

Astfel de tați erau foarte apreciați în gașcă. Expresia "ce cool e taică-tu" era ca un compliment în primul rând pentru tine. După acest compliment tânjesc și eu. Probabil nu voi afla niciodată dacă a fost rostit cândva, deși știu sigur că sunt cool. 

Dar de ajuns cu melancolia: azi e sâmbăta asta ... Niște evenimente recente m-au făcut să-mi dau seama că m-am cam neglijat. Deci era timpul pentru niște timp pentru mine. La înot am fost cu Fiul cel Mare. Soția (apelativul agreat, cel vechi - Nevasta - a fost aspru criticat) și cu Fiul cel Mic erau plecați când noi eram ajunși acasă. Așa că am profitat și ne-am dus la mall. Trebuia sa printăm poza pe care Fiul Cel Mare o făcuse cu Ødegaard, căpitanul echipei Arsenal, în urmă cu două săptămâni, cu ocazia excursiei la Londra pe care o făcuse cu Mă-sa. Eu nu am fost pe San Siro. Eu nu am poză cu Gattuso, jucătorul meu preferat de la AC Milan, echipa tinereții. Generația de azi are niște oportunități pe care poate nu le apreciază la adevărata lor valoare. Ușor de zis, dar până la urmă cine poate spune care e adevărata lor valoare? Întrebări filozofice care pălesc în fața unor bucate plus băuturi de calitate. Probabil prietenul Răzvan ar bodogăni că mă gandesc la umplerea burdihanului și a plăcerilor bahice în loc să dezvolt filozofia de viață. 

Luasem niște vită de la Kaufland. Când vine Fiul cel Mare pe la mine, sâmbăta e zi de vită. 36 de Euro kilogramul. Un preț imens, dar na... aia e… boierul tot boier. Când mi-a zis Laurențiu, care locuiește în Olanda, la Eindhoven, că a luat carne cu 20 de euro, l-am bălăcărit, i-am zis ca trăiește pe picior mare, că aruncă cu banii... Acum poftim de vezi... 

Am ajuns acasă, și m-am apucat de făcut masa.. Cum, de regulă, se începe cu  o pauză, am desfăcut sticla de whisky japonez. De black friday am luat 2 sticle de whisky, unul japonez (care a fost recenzat în detaliu aici pe blog) și unul, un single malt din Speyside, pe care îl voi deschide cu altă ocazie, probabil împreună cu curatorul celebrului blog Nopți și Zile în fața unui eveniment sportiv de calitate. Sau poate de revelion. Am degustat. Un whisky fin, fără doar și poate, dar se simte că e un blend. Per total nu m-a impresionat. Asta nu m-a oprit, însă, să beau câteva pahare. Și vreo două beri Berliner Kindl să îl sting. Un blend poți să îl stingi cu o bere, mai ales una de calitate. Un single malt bun ar trebui să rămână singur în sânge. Single malt, single blood!

Am început cu cartofii... Iau cartofi congelati, dar nu din aceia care sunt preprăjiți. Timpul de facere e foarte mare. minim 25 de minute.. Și niciodată nu-mi ieșeau cum trebuie. Acum m-am concentrat mai mult. Ideea e că tre sa îi pritocești des, să îi agiți, să le schimbi poziția mai des ca în filmele de pe site-urile de specialitate.

Înainte de asta, trebuia să dau drumul la o muzică. Altfel, ce scriu pe celebrul blog Nopți și zile? Am mâncat așa, pe uscat? Nu... Poate alții ar fi întrebat chatgpt, dar eu am dat drumul la un radio online. Radio Zodiac, un radio online din Dublin, excepțional, pe rock alternativ și derivate. Chiar profit că sunt singur și dau volumul mai tare. Soția nu suportă muzica prea tare, iar Fiul cel Mic mă bruiază cu desenele. Ce nu îmi plăcea mie Disney, acum am ajuns să îl urăsc. Am recunoscut puține melodii, Republica, Jimi Hendrix, Van Halen , Nirvana, Ramones, Faithless, The Cure, Garbage... in rest, chestii mai underground. Plus reclamele la un taxi din capitala Irlandei. Oare muzica asta o fi fost aleasă de vreun algoritm? Mai există ceva neguvernat încă de algoritmi? 

Pe cartofi arunc condimente la întâmplare. Busuioc, chilli, ceva mexican, paprika , oregano,  sare, piper, ulei de măsline, amestec, pun în air fryer. După niște minute, mă iau de carne, pun la fel, condimente, pe carne pun în plus cimbru. O crestez, sa se patrunda klumea, apoi pe minutul 15 al cartofilor, o pun la tigaia pe care am uns-o cu ulei de măsline în prealabil. Eu mereu făceam carnea "well done". Am zis acum ceva vreme  să încercăm și ceva "medium rare'", destul de complicat de făcut. Mi-a ieșit de câteva ori, dar nu și de data asta. De fapt, doar o bucată o fost medium, i-am dat-o Fiului cel Mare, apoi bucata mai well done, am luat-o eu. Carnea a ieșit excelent, ca de obicei, și se pare ca și cartofilor le-am găsit cheia: trebuie sa îi amesteci de multe ori, ca sa se facă pe toate părțile, cum am discutat deja.

Am făcut și o salată însoțitoare, din cele gata pregătite, luată din Kaufland, la care am pus doar ulei de măsline, sare, piper, oțet de mere și Herbes de Provence. Probabil ultima salată a sezonului, începe perioada murăturilor. Anul asta i-au ieșit lu' mama niște murături foarte bune, ca pe vremuri. Vremuri mai bune, mai rele? Cine poate spune? Nu aveam telefoane și Playstation, dar cred că aveam mai mulți prieteni.

Dar gata cu filosofiile, poftă bună la masă!

Rezumat muzical 2025

Nu pot trăi fără muzică. La mine nu trece o zi fără să ascult muzică. În ultima vreme ascult doar la boxele portabile, la care conectez telefonul prin bluetooth. Am două boxe marca JBL, iar fiul meu cel mic are o boxă, tot JBL. Folosesc aplicația YouTube music, unde am abonament plătit, oferit cadou de un prieten de-al meu. Îmi place să ascult propriile playlisturi, dar câteodată mă mai las și în voia inteligenței artificiale care îmi recomandă tot felul de chestii interesante. La final de an youtube mi-a făcut o statistică foarte interesantă, pe care o voi împărtași cu cititorii blogului. Aș fi curios să văd și preferințele voastre.

Durata de ascultare: 35.146 minute

Cele mai ascultate 5 piese

1.Junior Kimbrough – Feel so Good#2
2.Gerry Rafferty – Right Down the Line
3.Mahalia Jackson – Summertime
4.Creedence Clearwater Revival – I put a spell on you
5.Nick Cave & The Bad Seeds – O Children

Cei mai ascultați 5 artiști

1.Eric Clapton
2.Nick Cave
3.David Bowie
4.The Velvet Underground
5.Deep Purple

Genuri preferate

1.Muzică rock 21%
2.Muzică pop 16%
3.Indie 15%
4.Electronică 11%
5.Blues 7%

Pasaport muzică

1.Statele Unite ale Americii 497 de artiști
2.Regatul Unit 237 de artiști
3.România 75 de artiști
4.Franța 54 de artiști
5.Germania 49 de artiști

Cracovia

de Ciuc

În Varșovia am ajuns datorită concertului Die Toten Hosen de la început de iunie 2019, însoțit de prietenul meu Radu, pe care cititorii acestui blog îl știu din articolele despre Germania. Pe Die Toten Hosen îi știam de prin facultate și îi văzusem în urmă cu 7 ani la Sibiu la Artmania. Un concert foarte șmecher, punk german de calitate. Plin de nemți, oricum prin părțile alea îmi pare că toată lumea vorbește germană. De fapt, afișul festivalului era în germană. Pe google maps străzile aveau numele nemțești. Pe fucking bune! Am zis atunci că îmi doresc să îi mai văd o dată pe punkistii nemți în viața asta. 

Iată că se ivise ocazia - aflasem întâmplător că vor concerta în Varșovia. La o aruncătură de băț. 

Nu am petrecut foarte mult timp în capitala Poloniei, de miercuri seara până duminică dimineață. Suficient, însă, cât să-mi fac o părere - cel puțin avizată - despre acest oraș și despre locuitorii lui.

Varșovia este un București mai curat, mai civilizat, mai verde. Adică nu prea are legătură cu Bucureștiul. Doar că au fost și oamenii ăștia sub comuniști. Eu am stat într-un cartier hip și poate că opinia mea e ușor subiectivă. Dar scriu un articol pe blog (fie el și celebrul blog Nopți și Zile), și nu o lucrare de doctorat. Cartierul se cheamă Stary Mokotow (adică Old Mokotow), destul de bine conectat la transportul în comun, foarte verde și foarte liniștit. Apartamentul de pe airbnb a fost cam cel mai prost airbnb pe care l-am închiriat până acum. Nu am primit prosoape mari, nu avea gel de duș, mașină de cafea, văzându-ne nevoiți să bem cafea opărită, cea mai proastă opțiune de cafea ever. Nici veioză nu aveam, iar în recipientul de zahăr era sare. Prima cafea opărită a sejurului a fost ruinată. Soarele răsărea la 4 jumate si bătea direct în geam făcând lumină și foarte cald. Niște voleuri ar fi valorat greutatea lor în aur. 

Pe de altă parte era multă liniște. Blocurile de 4 etaje păreau sa aibă toate o curte interioară în care intrai cu un cod, si apoi cu același cod în scara de bloc. Oamenii își țineau și biclele în curte, probabil hoții polonezi preferă încă biclele din Germania. Și nu invers. Blocul mi s-a părut locuit în majoritate de oameni în vârstă. Și de câinii lor mici. 

Foarte aproape erau câteva terase pline cu țânțari la care am tras de câteva ori pentru satisfacerea setei. Berea poloneză nu e foarte bună. Țânțarii, însă, sunt. Buni. Pentru iubitorii de pils recomand Żywiec. Mai era una dar nu am găsit-o decât la magazin și nici nu mai știu cum se chema. Pentru amatorii de celelalte băuturi numite generic bere recomand orice altceva, oricum altceva în afară de pils nu contează. Țânțarii și-au făcut de cap cu noi oricât alcool am fi avut în sânge. Berea era cam 11-12 zloți la terase (adaugă 10% la vremea aia, pentru a transforma în lei noi) și serviciul la fel de prost ca la noi. Plata cu cardul este default, cash am scos doar 100 de zloți în prima zi și nu pot spune că am avut nevoie de ei. Cu o excepție notabilă: la aeroport, cand ne-am luat bilete, cardul nu era acceptat, dar tind să cred că era o problemă fix cu automatul acela, fix atunci. Și nici la concert nu am putut sa îmi iau tricou pentru că se putea plăti doar cash. N-am suferit însă, tricourile nu păreau prea calitative. Probabil că nici kurwele nu aveau POS, dar n-am testat asta, dar în rest nu am întâlnit altă situație in care sa ai nevoie de bani lichizi. E bine să ai, totuși, ca să poți lăsa bacșiș acolo unde nu este inclus. La două terase din centru bacșișul era inclus pe notă, din fericire ne-am prins si nu a fost nevoie să mai punem în plus ca niște boieri mari ce eram.

De mâncat, se mănâncă bine. Cam pe unde am fost am mâncat bine. În prima seară un burger. Picant. În jur de 30 de zloți.

A doua zi la prânz la un restaurant central unde am servit (!!) un pui cu spanac în sos de usturoi, dar nu mujdei. Oricum, foarte bun și când acestuia se adaugă o Pilsner Urquell la draft, masa devine aproape perfectă. 

Am mai mâncat un burger la restaurantul unui hotel, excepțional (burgerul, hotelul nu știu), o pizza, niște pork chops. Toate de la bune în sus.

Pe unul din malurile Vistulei erau niște terase pe care nu pot decât să le recomand pentru atmosfera relaxată (laid back), mai ales dacă te duci în timpul zilei când nu e multă lume. Presupun ca seara se mai anima atmosfera, dar nu am testat.

Un alt aspect pe care l-am remarcat este că în magazin, dacă vorbeai engleză, vânzătorii erau speriați, nu mai ziceau nimic, nici măcar mulțumesc sau la revedere. Nu cred că  neapărat urau străinii, nici că nu știau engleză, dar cred că le era rușine, cumva, că nu vorbesc engleza la un nivel ridicat. Mă rog, fiecare cu ale lui.

Polonezele sunt ultra bune după toate standardele. Frumoase, slim fit, aranjate impecabil. Imediat mi-am dat seama și de ce: și polonezii sunt foarte mișto; ce să zic: înalți, bine făcuți. Nu mi-aș trimite prietena singură pe acolo. Și văzând eu una ca aiasta, mi-am zis în sinea mea: băi ăștia trebuie că se fut in draci. Și imediat am apelat la prietenul google (chatgpt nu era pe vremea aia) si am cautat: top sexually active countries... ce să vezi, pe locul 5: Polonia. Nu știu dacă era un studiu peer reviewed publicat într-o prestigioasă revistă de știință care ne-a învățat despre importanța purtării măștilor în aer liber ca să ne ferim de covid, dar pentru mine a fost o confirmare suficientă a ceea ce observasem cu ochiul liber.

O mare problemă sunt bicicliștii care merg pe trotuar. Merg cu viteză și nu prea sunt atenți la pietoni. Ca pieton tre să fii cu ochii-n 4. La un moment dat o tipă era să dea peste un copil. Si tot ea era furioasă. 

La concert am ajuns a doua seara. Am urmărit celebra trupă germană de punk înconjurat de punkeri nemți, polonezi și, probabil de mai multe nații, buhăiți, beți, bătrâni. Cu transpirația lor se putea stinge un  incendiu de pădure. Cu toate astea, a fost mișto. Obiectivul excursiei fusese îndeplinit. 

Nu pot să închei fără să amintesc extazul pe care l-am simțit când am văzut că peste tot erau țepi dintr-aceia anti porumbei... Bah, da' peste tot. Streșini, clădiri, ferestre, balcoane, semne publicitare... Polonezii pare că au spus un NU hotărât porumbeilor. Pe când și la noi, mă întreb - retoric, firește. 

Cam asta ar fi, pe scurt, povestea celor câteva zile petrecute în Varșovia. M-aș mai duce, într-un city-break, gen? Nu... eventual in Cracovia. Am auzit că e mult mai mișto la Cracovia.

Griș cu lapte

Eram copil și îmi făcea bunica griș cu lapte. Presăra scorțișoară pe deasupra. Consideram asta o delicatesă și mâncam cu mare plăcere. Cu mintea de atunci îmi închipuiam că este un preparat foarte dificil de realizat, iar gândurile de atunci s-au transpus și în viața de adult, lăsând pregătirea acestui desert în seama nevestei, care uneori ne mai răsfață cu acest produs pe mine și pe cei doi fii ai noștri. Zilele trecute, aflându-mă cu fiul meu cel mic la Alimentara, am zis să cumpărăm lapte și griș, solicitând acasă nevestei, respectiv mamei, să ne pregătească griș cu lapte. Însă aceasta, din motive bine întemeiate, nu a avut timp. A doua zi mi-am spus că voi face eu griș cu lapte, nu mai aștept să stau la mâna nimănui. M-am consultat cu chat gpt care m-a învățat să fac. Am pus la fiert 1000 ml de lapte în care am presărat 60 grame de zahăr și am adus aproape de fierbere, când am adăugat în ploaie 100 grame de griș, în care am amestecat cu telul. Am lăsat la fiert 7-8 minute, amestecând din când în când cu telul pentru a nu face cocoloașe sau a se prinde. Am turnat în castronele și am servit fie cu scorțișoară, fie cu gem de căpșune, după preferințe. Fiii și nevasta mi-au spus că a ieșit perfect și că sunt un preparator de griș cu lapte înnăscut. Iată, nici nu putem știi de câte lucruri suntem în stare, dacă nici măcar nu încercăm. Pot spune că am scăpat de complexul preparării grișului cu lapte.