sâmbătă, 6 iulie 2013

Elfriede Jelinek - Pianista


Elfriede Jelinek, o austriacă despre care se spune că are rădăcini ceho-române. După ce am citit această carte realizez că autoarea suferă de ceva boală psihică, la care se adaugă inteligenţă şi mult talent artistic. Are un stil încâlcit, cu fraze scurte pline de metafore, fără absolut niciun dialog, doar cuvinte curgând în continuu. Mi s-a părut un stil asemănător cu cel al Hertei Muller, însă subiectul austriecei este mult mai captivant faţă de ceea ce am încercat să citesc de la Herta Muller (Încă de atunci vulpea era vânătorul, una din puţinele cărţi pe care le-am abandonat înainte de final) aşa că n-a fost o problemă sa termin cartea, ba chiar pe alocuri să îmi placă. În pofida faptului că nu agreez deloc literatura aceasta modernă care ascunde idei în spatele figurilor de stil, cu autori pe care trebuie să-i citeşti printre rânduri. Îmi pare rău pentru autoare dacă ceea ce spune în Pianista are un cât de mic caracter autobiografic. Sunt un om liniştit şi m-au speriat întotdeauna astfel de minţi şi fapte.

Viena, probabil începutul anilor '80. Avem ca personaj principal o profesoară de pian, de fapt o pianistă care şi-a ratat cariera de interpretă, ajungând să predea la şcoala de muzică. Are 35 de ani şi trăieşte împreună cu maică'sa într-un apartament, chiar doarme cu maică'sa în acelaşi pat pentru că bătrâna o ţine din scurt, terorizând-o chiar şi la această vârstă. Pianista şi-a format un comportament sexual bazat pe voyerism şi sado masochism. Merge la peep showuri (Aici este un fragment care rămâne în memorie, cu protagonista intrând într-o cabină şi urmărind pe ochean la femeia dezbrăcată care prestează, după care ridică de pe jos un şerveţel îmbibat cu sperma clientului de dinainte care se masturbase. Miroase cu neţărmuită plăcere acest şerveţel.), merge la cinematografe porno, ba chiar hoinăreşte prin pădurile din preajma oraşului şi caută cupluri care întreţin relaţii sexuale pentru a urmări live acţiunea. În timp ce se uită la un asemenea act îi vine să urineze, Efriede Jelinek demonstrând că poate scrie ceva frumos şi despre o asemenea faptă neînsemnată. Iată: Erika nu se mai poate ţine. Îşi dă cu atenţie chiloţii jos şi udă pământul. Dintre coapsele ei curge lichidul cald pe solul afânat al luncii. Susură pe salteaua moale din frunze. În alte cazuri personajul nostru se crestează cu o lamă pe corp, pentru a experimenta durerea. Avem şi un personaj masculin, mai tânăr cu 10 ani faţă de profesoară. Un elev al pianistei, cu care aceasta dezvoltă o relaţie ciudată, eminamente bolnavă, pentru că nici elevul nu are toate doagele. Jelinek nu este o scriitoare pudică, cartea abundă în erotism. Scena cheie a cărţii mi s-a părut cea în care cei doi sunt într-o toaletă de şcoală, iar profesoara îi face o felaţie elevului, însă nu duce actul la bun sfârşit, lăsându-l pe bietul om să explodeze. Spre final totul capătă accente dramatice, cele trei personaje (fiică, mamă, elev) urmărindu-se cumva în cerc.

Să mai dăm un citat, care mie mi-a plăcut foarte mult. Aşa este scrisă toată cartea. Iată: Labiile înţepenite în propriul lor acid, ale celor două bătrâne, adulmecă sub iarba uscată, precum cleştii unui cărăbuş muribund, dar nimic nu le cade în gheare. În incheiere vreau să mă leg puţin de coperta celor de la Polirom. Nu îmi place. Parcă oferă şi mai multă boală acestei cărţi şi aşa bolnave. Zic eu că acum era mult mai potrivit să împrumute coperta filmului (cartea, scrisă în 1983, a fost ecranizată în 2001 cu Isabelle Huppert în rolul profesoarei) aşa cum Poliromul a făcut la multe romane. În coperta filmului îi avem pe cei doi, elev şi profesoară, iubindu-se pe pardoseala wc-ului.

Un comentariu: