ce am citit în decembrie & top 2015

de Ionescu

 doamnelor și domnilor, la mulți ani!


mircea cărtărescu- solenoid. o carte bigger than life. toată lumea o știe. despre ce o fi vorba? despre băsescu, ar putea crede foarte mulți neinițiați. poate despre frica de moarte și suferință, despre alte obsesii, despre salvarea lumii prin fiecare naștere a unui copil? poate. fanii lui cărtărescu o vor iubi, haterii o vor hăitui. recunosc: speram la altceva decât un orbitor volume 4. dar nu știam nici eu la ce. să fi scris ceva radical diferit față de cum a făcut-o până acum ar fi fost descumpănitor. până la urmă e exact așa cum trebuia să fie. mai accesibil, mai închegat decât orbitor. mai comercial, ce să mai discutăm! notă maximă!
l-am văzut la tv pe autor, zicea că nu e o carte care se poate rezuma, că e atât de lungă (după cum bine știți, peste 800 de pagini, dar cu litere destul de măricele) pe cât trebuie. nu am să încerc să o rezum așadar. doar câteva idei și asta doar ca să se hotărască patronul blogului (și alți cititori eventuali, rătăciți pe aici poate căutând pe google despre părul pubian- apropo, romanul conține și referiri la această parte a corpului omenesc) dacă o va citi la 60 de ani sau niciodată. cartea este un jurnal 'în timp real' plus flashbacks ținut de un mircea cărtărescu fictiv. unul care, atunci când a citit poemul căderea la cenaclul lunii în 1977 a fost întâmpinat de reacții eufemistic spus îngăduitoare ale colegilor și ale marelui critic, drept pentru care a renunțat la a mai scrie și s-a mulțumit să fie profesor de română la o școală de la capătul lui 21 (nu la sf gheorghe, celălalt capăt). [se știe- cărtărescu a citit într-adevăr căderea, în 1977, la cenaclul de luni, având succes, l-au lăudat și colegii și <șeful> cenaclului, nicolae manolescu (deși aflu că unii lunediști au alte amintiri despre reacțiile colegilor. cică mircea cărtărescu ar fi relatat episodul în cartea aia cu pixelii. nu am citit-o). iar în anii 80 chiar a lucrat și ca profesor la o școală generală.]
haterii poate se vor plânge că: iar strada pâncota/ silistra, iar blocul din floreasca, iar dormitorul din ștefan cel mare, iar părinții lui, oameni simpli, tata cu ulei de nucă în păr etc, iar victor, iar bizara operație care pare a fi de schimbare de sex, iar rem-ul din dudești, iar dagmar rotluft, iar obsesia pentru embriologie, iar păianjeni (păienjeni?) etc etc. și ce?
mare parte a romanului e legată de școala din colentina. acolo are fel de fel de colegi. goia, de mate, alături de care explorează misterioasa fabrică părăsită din vecinătatea școlii. pagini amintind pregnant de jocurile video de tip adventure. myst, d-astea. florabela, strănepoata lui nicolae vaschide (un personaj care nu e inventat, așa cum mă gândeam în neștiința mea. vezi wikipedia, bunăoară). irina, personaj important. caty, care îl introduce în lumea pichetiștilor, o societate secretă care protestează contra suferințelor și morții. ispas, portarul bețiv care dispare misterios pe un câmp din apropierea școlii și care după reapariție le va vorbi pichetiștilor. răduleasca, cu cercul ei de ateism și cu ghiulul cel temut de elevi, a cărui pierdere este subiectul câtorva pagini care pot fi un excelent short story. un moment. o schiță.
profesorul locuiește pe strada maica domnului, într-o casă în formă de vapor pe care probabil zadarnic o vom căuta. omul de la care a cumpărat-o i-a spus că la fundație este îngropat un uriaș solenoid. ce știe face acesta, veți vedea. casa mai are multe surprize (joc video, cum zic!), bunăoara un scaun de dentist, obiect cu care ne mai întâlnim și prin alte locuri ale cărții și ale orașului. la fel și solenoizii, sunt vreo câțiva. (zic eu că este printre multe altele și un roman de dragoste pentru bucurești). scaunul de dentist ca simbol al redempțiunii sau al eternei damnări. da. rezonez.
în singura cronică pe care am citit-o până azi, 15 decembrie, cosmin ciotloș se arăta impresionat de o anume scenă. cea în care autorul este trimis de către un bătrân bibliotecar, cu ajutorul unui aparat magic (idee întâlnită la mulți autori sf, desigur) în lumea acarienilor, pasiunea de o viață a bibliotecarului. paralela între această incursiune și evanghelii, cu naratorul coborât printre acarieni precum Hristos printre oameni este cât se poate de evidentă. într-adevăr, senzaționale pagini.
plus multe alte ploturi- incursiuni în teoria celei de-a patra dimensiuni, manuscrisul voynich, viața lui nicolae minovici, amintiri din sanatoriul tb de la voila, cu acel traian care ni-l amintește pe mendebil, cartea tăunul, a doamnei ethel voynich (nu sunt fictive nici autoarea, nici cartea. o căutare pe ggl images ne conduce la concluzia că romanul cu pricina a apărut în foarte multe ediții rumânești de-a lungul a vreo 60 de ani) etc etc etc
dacă s-o fi-ntâmplat să citiți romanul, ce ziceți de final, cu acea ridicare spre ceruri a bucureștiului, care a lăsat să se vadă dedesubturile orașului, cu acea omenire formidabilă care trăia în subterane și se hrănea cu spaimele și suferințele noastre (vezi bine, prin acele tuburi care apar ici și colo, mai ales în preajma scaunelor dentare)? oare să fie vorba pe acolo (și) de revoluție iar acei oameni din subterane să fie securiștii? sau ma gândesc la lucruri mult prea pământene? așa, ca timp, ar cam corespunde lui 1989, iar faptul ca desprinderea orașului are loc primăvara nu e neapărat un contraragument. cărtărescu își ia multe libertăți istorico-geografice.
evident, când colega ema c. va scrie despre acest roman, lista de cuvinte noi de la final va constitui cam 60-70% din articol. două îmi vin acum în minte. madrepor & teseract. (pe prosopagnozie îl știam. riscurile meseriei!).
apar în roman câteva referiri la păianjenii de pământ. ăsta e titlul unei proze a lui cărtărescu din celebrul volum desant 83. întrebarea e- cum de nu am citit-o niciodată, deși sunt un mare fan al autorului de atâta vreme (am citit visul/ nostalgia, debutul lui în proză, prin teribila primăvară a lui 1990)? că doar am cartea de prin...83, nu așa? (mă rog, acum, 16 decembrie 2015 e la câteva sute de km, dar din când în când sunt lângă dânsa). o voiu ceti negreșit cu proxima ocazie.

radu paraschivescu- românia în 7 gesturi. o antologie a rușinii scrisă cu o ironie deosebit de fină. 7 personaje de tot păcatul și 7 gesturi care îi definesc. doi vin din politica- iliescu și vadim tudor. no comment. trei din presă- cornelius roșianu, prezentatorul telejurnalului comunist și al actualităților capitaliste, calitate în care și-a permis multe porcării în neuitatul an 1990; tatulici, realizator de emisiuni omagiale în comunism, scuipătorul lui nicu ceaușescu și lăudătorul lui stoica ion- caritas (păcat că nu se spune în carte nimic despre infama emisiune de reabilitare a lui păunescu) și un reporter de la protv căruia istoria nu i-a păstrat numele, autor al unei mari mizerii in februarie 1996 (bine îngropată, după cum se va vedea). în fine, doi vin dintr-un teritoriu învecinat cu fotbalul- ion becali și meme stoica. să vedeți numai cum funcționează emisiunile astea pe teme futbolistice, cum sunt dați afară realizatorii care nu corespund. în fine, poate că vremurile alea or fi trecut, acum, că cei 2 au ajuns unde au ajuns. o carte foarte tristă. ne amintește cât jeg uman avem în jur. linkuri cu gesturile la care se referă radu paraschivescu, spre știință:

vc tudor

ilie

becali

stoica meme

despre restul nu avem links fix din acele momente evocate-n carte.

daniel puia-dumitrescu- o istorie a cenaclului de luni. desigur, cenaclul ăla de care pomeneam mai sus. o carte foarte serioasa, cu o prefață de vreo 50 de pagini în care autorul teoretizeaza nu literar, ci sociologic, cumva. mă așteptam la un fel de istorie romanțată, la ceva mai popular, mai cu strigături, dar cartea m-a-ncântat oricum. recomandată celor pasionați de fenomen. celor care au auzit de aer cu diamante.

și acum, la final de an și de serial ”ce am citit”, să încerc să enumăr cele zece cărți de top 2015. adică din ce am citit eu în 2015. nu din aparițiile 2015. e greuț, foarte puține  cărți din cele circa 50 pot spune că nu mi-au plăcut. deci, într-o ordine a apariției pe super-glob:

m-am măritat cu 1 comuist- philip roth

cuvânt înainte- cristian popescu (sau mai bine opere vol 1)

cine aduarme ultimul- bogdan popescu

cartea cu pejt a lui gould- richard flanagan

poezia- mircea cărtărescu

lumină de august- william faulkner

la pualele vulcanului- malcom lowry

solenoid- mircea cărtărescu

sunt 8. sau poate nu, opere vol 1 & poezia reunesc mai multe cărți (2, respectiv 6, toate demne de top). e greu să mai numesc doar două, concurența e acerbă. 

notă- am mai citit între timp o cronică la solenoid, a ioanei pârvulescu. la fel de elogioasă.

altă notă- cronica la solenoid a fost ultima a lui cosmin ciotloș la românia literară. se pare că plecarea lui are pe undeva legătură cu mircea cărtărescu.