TRAMVAI

de Eufrosin Potecă

        

 De aproximativ șaptesprezece ani soarta a făcut ca eu să nu mai circul zilnic cu mijloacele de transport în comun de suprafață. Vreme de unsprezece ani am mers pe jos la muncă iar ulterior metroul a devenit mijlocul de transport utilizat frecvent. După cum bine știți, ca să călătorești cu metroul trebuie să plătești. Nu prea poți fenta sistemul. Și de ceva ani au și „badigarzi” prin trenuri care alungă fauna mai pestriță.
         Dar viața e ciclică, istoria se repetă și iată că într-o vineri dimineață, ducând copilul la școală, descopăr atârnat pe gratiile închise de la gura de metrou o foaie albă A4 pe care o mână grăbită a scris „PROTEST SPONTAN”. Murmur o înjurătură printre dinți și mă îndrept către tramvai (era prea târziu să mă mai întorc acasă să iau mașina și oricum era extrem de aglomerat). La tramvai nimic deosebit. Aglomerație în plină pandemie, viață măruntă. Doar că viața e mereu plină de surprize și în aceeași zi, în jurul orei 19:30 (pe când metroul era tot „grevat”) a trebuit să iau tramvaiul 27 de la capăt, de la Piața Unirii, spre casă. Am intrat în starea „UltraZen” adică „UEN” (de la englezescul when = când – când vine tramvaiul?). După vreun sfert de ceas a apărut și tramvaiul, obosit de fluxul mare de călători refugiați de la metrou pe care a trebuit să-i care toată ziua. Mă urc pe la penultima ușă, gâdil cititorul de titluri de călătorie cu gentilețe și acesta îmi zâmbește verde (mi-a luat un leu și treizeci de bani) și mă așez pe un scaun. De la ușa din spatele tramvaiului o voce puternic influențată de Bachus spune:
- E-e-e-e douășapte?
         Repetă întrebarea de vreo două ori, bâlbâindu-se, până cineva îi confirmă irefutabilul adevăr. Îl simt urcând treptele dar nu mă întorc să-l văd. După timbrul vocii, după gradul avansat de ebrietate, după cuvintele bâlbâite și deșirate pare a fi un „om al străzii”. E adevărat că port mască, e adevărat că am un miros foarte slab dezvoltat, dar totuși nu vine nici un iz de om al străzii. Ciudat.
         Tramvaiul se pune în mișcare. În doar câteva secunde se aude din nou întrebarea:
- E-e-e-e dou-douășapte?
         O voce de femeie tânără și cumsecade îi răspunde:
- Da. E douăzeci și șapte.
- Îh?
- E douăzeci și șapte! spune mai tare vocea feminină.
- Aaaa!
         Suntem în dreptul Patriarhiei Române.
- E-e-e d-d-d-douășapte?
- Da! E tramvaiul douăzeci și șapte! îi răspunde tare, dar cu bunăvoință vocea feminină.
- Ăsta m-merge în Ferentari? Ăăăăă …. Nu! Îîîîî ….. M-merge în Sălăjan?
         Cineva spune că „Da”, un „Da” timid, nu ca cel de la Starea Civilă.
- Ă-ă-ă-ă-ăsta e douășapte? Îîîîîî ..... Dumnezeu cu mila….
         O vreme e liniște. Tramvaiul trece pe lângă Gramont, Parcul Carol, Engie. Lume urcă, lume coboară dar tramvaiul nu e aglomerat. Pe la Budapesta se mai aude din nou:
- E-e-e douășapte? Dumnezeu cu mila …..
         Nu mai răspunde nimeni. Mă uit pe geam precum un proaspăt sosit în acest oraș. După ani petrecuți în tunel e frumos să privești orașul. „Bucureștiul mutilat”. Case vechi cu arhitectură frumoasă dar în stare avansată de degradare, înghesuite șmecherește de clădiri moderne, pătrățoase, hidoase, ce parcă le scuipă coji de semințe pe acoperișurile ce stau sa să se destrame. Plombe false de aur în gura cu dinți stricați a lui Gore Pîrgu.
         Pe Dudești, în dreptul policlinicii Vitan, se aude:
- U-u-unde suntem? La Gara de Nord? Ăăăăă ……..
         Vocea unei femei de vreo 57 de ani îi răspunde binevoitor:
- Suntem la Policlinica Vitan.
- U-u-u-unde? C-cum am ajuns eu aici?!?
- Păi așa te-ai suit în tramvai.
         Văzând că e rost de conversație bărbatul turmentat continuă:
- E-e-e-e douășapte?
- Da! E douășapte!
- E-e-e-eu merg în Sălăjan! M-m-m-mai e?
- Da! Cobori la Ambrozie. Cobori odată cu mine.
- C-c-cobor … ? E-e-e douășapte?
- Da! Cobori cu mine odată dacă ești cuminte!
         În fața mea sunt doi bărbați de vreo 65 de ani pe care îi simt zâmbind pe sub măști. Zâmbesc și eu. Nu ai parte de personaje așa pitorești călătorind cu metroul.
- Câ-câ-câ-cât mai e? M-m-mai e mult?
- Mai sunt cinci stații, răspunde femeia binevoitoare.
- D-d-d-da’ unde suntem?
- Suntem la Mihai Bravu. Urmează Dristor, la piață la Râmnic, Voluntari și Ambrozie. Cobori cu mine.
- E-e-e-eu merg la L-l-l-lotrioara.
         O altă voce feminină, cam de același leat cu prima spune:
- Păi e aproape de Ambrozie.
-  Da, coboară cu mine, întărește prima femeie.
         Semaforul simte primăvara și înverzește. Tramvaiul trece de Primăria Sectorului 3 (fosta școală Constantin Bosianu – monument istoric declasificat parțial – altă „plombă”), traversează intersecția.
- U-u-unde suntem?
- La Dristor, uite Mecdonalț….
- Îîîî …. a-a-a-a-a-a ….
         Tramvaiul se pune în mișcare.
- Îîîî …… mă-sa-n cur, mă-sa-n cur, îîîîî, claus vernis iohanis, mă-sa-n cur, …. îîîîî ……. .
         Liniște. Tramvaiul se târăște alene, parcă cu greutate, pe șinele deformate ce-l fac să se zdruncine din toate încheieturile.
- Îîîîî …. mă-sa-n cur, claus vernis iohanis, claus vernis iohanis, claus vernis iohanis și cheliosul ăla, îîîîî, mă-sa-n cur….. .
         Cele două femei discută calm și discret. Unul dintre bărbații din fața mea deschide discuția despre greva de la metrou și își etalează toate cunoștințele în materie în forță:
- Mare porcărie greva asta! Pai cum domne? Ăștia știi ce salarii au? O sută șaișcinci de milioane! Unii cu sporuri au chiar trei sute de milioane! Ăștia sunt! Metrorex și ăia din ministere, cele mai mari salarii din România! A dat la TV!
- Îîîî …. Claus vernis iohanis și c-c-cum îi z-zice lu’ cheliosu’ ăla?
- Arafat, îl ajută o voce discretă.
- A-a-arafat! Mă-sa-n cur! Dumnezeu cu mila!
         Maghernițele de la Piața Râmnicu Sărat se vad pe partea stângă.
- U-u-u-unde suntem?
- La piață, la Râmnicu Sărat!
- La piață?!?!? Păi de ce? La Obor??
- La Râmnicu Sărat! La piață! Unde te trimite nevastă-ta la cumpărături, îi răspunde prima femeie.
- M-m-m-mai avem mult? E-e-e-eu m-merg la metrou.
- La metrou? La Nicolae Grigorescu? Păi n-ai zis la Lotrioara?
- L-l-la metrou ….. E-e-e-e peco acolo ….
- Atunci cobori la o stație după mine.
- Nu, spuse a doua femeie, la a doua stație e Ilioara. Încă una mai trebuie până la Grigorescu.
- Îîîî … Dumnezeu cu mila! U-unde suntem?
- La Voluntari. Eu cobor la piață la Ambrozie …
- L-l-la piață?!?!? E-eu nu cobor la piață! Ce piață?
- La Ambrozie! Mai mergi o stație și cobori!
- Ba nu! Mai merge două până la Grigorescu, spuse a doua femeie. Prima e Ilioara.
- D-d-d-dumnezeu cu mila!
         Prima femeie coboară la Matei Ambrozie – Fizicienilor. Tramvaiul se pune în mișcare. Pe partea stângă se vede un Lukoil.
- Îîîîî …. P-p-p-peco! Î-îmi aduc aminte!
         Mă ridic de pe scaun și mă îndrept către ușă. Mă uit pentru prima oară către spatele tramvaiului. Pe ultimul scaun, un tânăr de aproximativ treizeci – treizeci și unu de ani, se sprijină într-o sticlă de 750 ml de Timișoreana pe trei sferturi plină. E bine îmbrăcat: șapcă neagră, geacă de fâș, tricou, blugi, adidași, curățel. Are o sacoșă mare de Mega pe post de bagaj. Tramvaiul oprește în stație la Ilioara. Cobor pe la penultima ușă și pornesc spre coada tramvaiului. Trecând pe lângă ultima ușa apăs pe buton facilitând astfel pogorârea lui „D-d-dionisos” din douășapte. E douășapte?
         Dumnezeu cu mila!