Povestire din Brasov

de Aidan

 

   In fata mea stau 2 brasoveni. O baba si un mos. Baba completeaza integrame si se tot contazice cu mosul ei. Nu se pot lamuri in legatura cu statiile prin care trece trenul. Suntem in Feldioara. Ei cred ca suntem la Bod. M-am saturat de cearta lor uscata. "Thing get damaged/Things get broken..." e ultima piesa Depeche Mode si ma insoteste. Cand o sa fiu mare, cantecul acesta o sa-mi aduca aminte de toamna si de Brasov.

     In gara, lume pestrita! Aceeiasi tigani, aceleasi  blocuri, acelasi asfalt crapat.. Aceeiasi Romanie. Caut un taxi. Gasesc. Urc si dau cu capul de tavan. "Auuuu!" zice taximetristul ironic. Chiar ca auuuu! Mergem. "Unde?" "La P** **" "In centru?" "???Da!?" Nu stiu daca-i in centru. Poate ma testeaza. Aflu ca soferu-i din Baia Mare. Sta in Brasov de 40 de ani. Imi vorbeste despre niste oameni pe care ar trebui sa-i stiu. Nu-i stiu, dar aprob... Am ajuns! In sfarsit!

      Intru in cladire. Ma duc. "Unde?" E un paznic. "La P** **" zic. "Cu liftul!" Urc. Urca si o femeie. E tare amabila. Tine in maini 3 cani. Una galbena, una rosie, une verde. Ea coboara, eu mai urc.

       Alt paznic. "Pe cine cauti?" "Pe M.G.!" "Asteapta acolo, pe scaun! Trebuie sa vina!" Astept. Numar patratelele de sticla din care-i zidit peretele din fata mea. E liniste. Astept. Inima-mi bate tare. Trebuie sa soseasca. A sosit! Ma ia in brate. Cine-i? Miroase asa de frumos. A frig si a parfum. E M.? Ma confunda cineva? Nu poate fi ea! E prea tanara. Parca-i o copilita de la scoala. Si e asa de frumoasa! Parca-i o naluca! Iar a disparut. Unde-i? O aud vorbind din televizorul paznicului. Ea e! E M. mea! Dar e atat de tanara si de frumoasa...

        Astept! Vine zvarluga! Ma trage de maneca si ma baga. Unde? In lift. Sunt nauc. Se misca asa de repede. E atat de vie. Iesim din lift. Ma trage dupa ea. Parca-s un papusoi pierdut de copii. "Ne mai vedem in seara asta?" "Da!" Vorbele se pierd in vant. "Ce sa-ti cumpar?" Nu stiu. Ea stie. Parca-i un tititrez. Cumpara! Ma baga in taxi. Peste mine navalesc chipsuri si sticla de suc. Parca-i Craciun! Trebuie sa ma duc pe Curcanilor 62. Eu am inteles 52. Taximetristul rade. Mergem.

        Soferul parca-i din alta lume! Greseste drumul de 5 ori. Imi opreste aparatul de taxat la 35000. Numai el stie de ce. Ajungem! Il platesc, iar el imi ureaza "Spor la treaba!" Sa te ia dracu'!

         Case enorme ma strajuiesc pe ulita ingusta. Din spatele lor se ridica un munte cu brazi. E un popor de brazi ce pare ca s-ar prabusi peste micimea mea. Parca-i o ceata de daci fugita de timp! Sun la poarta! Sun, sun, sun... nu ma deschide nimeni! Am ajuns unde trebuie? Ma simt ca Jonathan Harker la poarta lui Dracula. "Ce doriti?" Unde-i? De unde vorbeste? Nu e nicaieri... Ba da! E sus. O fatuca ma baga in casa. E cald. Ii spun de M. O intreba ceva pe mama ei dupa care revine si ma duce in camera. Totul e albastru in camera. Trebuie ca M. si-a amintit ca albastru-i culoarea mea favorita! Unde-s?

         E atata liniste! Trebuia sa-mi sun parinti. Mama va fi fiind moarta de ingrijorare. Am promis ca sun la 4. E aproape 7. Am uitat! Sunt tolomac...

         Cineva bate la usa! Parca-s un conte. "O domnisoara vrea sa te vada. O primesti?" O primesc. E M. mea. Vine ca un vant de primavara. Iar a adus cu ea miros de frig si de parfum. E asa de frumoasa! Am crezut ca o sa fie doar a mea. Ce naiv sunt. Si ce frumos zambeste. Si ce frumos vorbeste. Si cat e de vie. Le face pe toate! Rade, vorbeste la telefon, vorbeste cu mine, ma tine de mana. Parca are 10 guri si 10 maini. Iar ma strange in brate. Ce bine e! S-a dus... Parca a dus cu ea toata frumusetea din lume!

          E dimineata! Timpul se rostogoleste cu greu. Parca-i o roata patrata!

         Ne vedem din nou. Iar e frumoasa, dar parca-i mai trista si mai obosita. Nu mai e ca prasnelul de ieri.

         Ce frumos mananca. Precum o artista. Are mani atat de fine si miscari atat de elegante si de naturale. Imi amintesc un cuvant uitat: ingenua!

         Ii dau o carte. Ce face? O miroase? Cine mai miroase o carte? Un om care-a citit...

         Ce repede se duce vremea! Ne plimbam printr-o cetate veche, iar ea pare la fel de veche precum cetatea. Parca ar fi acolo de cand lumea. Si e atat de frumoasa si de trista. As vrea sa o strang in brate, dar mi-e frica. Nu-i momentul. Si nici eu nu-s omul potivit.

          Bem suc si vorbim. Oamenii din jurul nostru o privesc cu aceeasi admiratie discreta pe care am observat-o si la restaurant, si la magazine, si pe strada. Cand o vad cat e de vie si de frumoasa ma gandesc ca ar putea fi o vrabiuta sprintena ce cauta betigase pentru cuibusorul fericirii ei. Poate ca si cartea pe care a cumparat-o mai inainte e tot un astfel de betigas.

          Iar suntem la gara. Totul a fost asa de fulgerator. Am picat din Rai direct in... Romania. Sunt pierdut si trist. Doar ea ramas vie intr-o lume moarta. E grijulie ca o mama. Imi zice ca ma iubeste. Ce? De ce ma mai iubeste? A vorbit serios? A vorbit! Iar eu sunt asa de urat si de rau. A plecat si am senzatia ca n-am s-o mai vad niciodata. Tristete neagra...

          Sunt in tren. E noapte si e cald. Mi se topesc oasele inghetate de frig. Mi se topeste sufletul de dor. Mi-e dor de tot. Parca-s intr-un tunel in care s-a comprimat timpul. Ma gandesc la cat de tristi sunt oamenii care n-o cunosc pe M. mea... M. mea... Parca-i o icoana. Ma uit la ea si astept sa lacrimeze, dar nu! Ea rade! Ea a invins nefericirea cu un zambet. O s-o pun langa celelate icoane ale vietii mele: icoanele copilariei! O iubesc...

                                                                 (octombrie 2005)