Depeche Mode

În ciclul gimnazial aveam o colegă de clasă, Hermeneanu Mihaela, mare fan Depeche Mode. De la ea am auzit prima oară de această formație, de moda blugilor evazați (marca Vampum, turcești, albastru deschis), de ciocate și de tricouri cu D trandafir M. Era ultra fan Depeche Mode, chiar își scrisese cu pixul inițialele formației pe spatele unei geci de jeans. Eram la începutul anilor '90, tocmai apăruse albumul Violator pe care au fost două dintre cele mai celebre hituri ale trupei: Personal Jesus și Enjoy the silence. Tovarășa Stere, excelenta noastră profesoară de limbă română despre care am mai vorbit pe acest blog, la un moment dat enervându-se pe unii copii care învățau mai slab a zis: "Bine că vă interesează de depeș la nu știu ce mod", făcând desigur o aluzie la modurile verbelor. În acele vremuri era la mare modă să fi "depeșist", însă nu era cazul meu, care influențat de un alt coleg din clasă, ascultam metale gen Sepultura, Manowar, Kreator și chiar îi disprețuiam pe fanii Depeche Mode. Asta îmi era mintea atunci. Ulterior m-am îndreptat în privința gusturilor muzicale și i-am inclus pe Depeche Mode de multe ori în play listurile mele. O formație excelentă, pe care o ascult uneori alături de fiii mei, care au prins gustul DM în urma serialului Last of Us, "Never let me down again" fiind piesa cu care se termină unul dintre episoade.

La începutul anilor 2000, pe un forum de socializare, am cunoscut o fată tânără dintr-o regiune îndepărtată a țării. Am discutat o grămadă, ne-am și vizitat, a stat la baza unor povestiri de-ale mele publicate pe blog mulți ani mai târziu, am rămas prieteni. Acum câteva zile m-a contactat să îmi spună că are cumpărat un bilet la concertul Depeche Mode de la București, dar nu poate participa. M-a întrebat dacă îl accept eu, drept cadou. Am acceptat, desigur.

Ziua concertului. O mare de oameni se revarsă către cel mai mare stadion al țării, 23 August (actual numit Arena Națională). Majoritatea de vârsta mea sau chiar mai bătrâni. Mulți cu un look decent, alții parcă sfidându-și vârsta, mai fistichi în accepțiunea lor, un fel de copii bătrâni, ajunși spre jumătate de secol și dorind să pară ca la 20 de ani. Și la muzică, la fel ca la fotbal, sunt ultrași, pătimași, oameni care devin penibili în pasiunea lor înfocată. Eu nu m-am putut abține de la una din glumele mele și am întrebat un polițist: "E meci?", stârnind disprețul mulțimii care se îndrepta în coloană către stadion. Accesul s-a făcut relativ ușor, publicul de muzică fiind mult mai civilizat ca cel de la fotbal.

Nu sunt un obișnuit al concertelor, nu am alte repere și termeni de comparație, dar reprezentația Depeche Mode mi-a plăcut foarte mult. Cel puțin jumătate din concert a fost superb, cu piesele lor arhicunoscute, care mi-au făcut pielea de găină. Prezența scenică deosebită pentru doi oameni trecuți de 60 de ani, un show de mare clasă în fața unui public avizat, care a cântat versurile alături de formație, a dansat, a înfruntat ploaia torențială. Nu mi s-a părut că Depeche Mode este o formație care trăiește din trecut și acum doar se folosește de gloria demult apusă dând concerte. Mi s-a părut o formație proaspătă, încă pe val și cred că a plăcut și publicului mai tânăr, care încă nu se născuse pe vremea când era lansată piesa "Personal Jesus", care a încheiat concertul, în ropotele de aplauze ale mulțimii. Concluzionând, a fost un spectacol foarte, foarte bun.