La băi

Când i te adresezi lui Eufrosin Potecă cu apelativul “băi”, acesta răspunde: “Nu băi! Stațiune balneară.”. La stațiunea balneară ne-am gândit și noi să mergem, asta pentru că nevasta și fiii mei și-au dorit foarte mult o cazare cu piscină. Le place foarte mult să se bălăcească. Am ales Covasna, județul Covasna. Hotel Căprioara, 4 stele. Știți să ajungeți la Covasna fără sistem de poziționare globală? Am observat că în vremurile noastre lumea are nevoie de ghidaj și până la magazinul de la colțul blocului. Eu nu am nevoie, am mers pe A3+A7 până la Mizil, apoi printre viile de la Tohani către Cislău de unde intri pe Valea Buzăului, iar în localitatea Întorsura Buzăului (aflată în județul Covasna), faci dreapta către Zagon și imediat ieși în Covasna. Un drum liber și pitoresc. Am ajuns în Ținutul Secuiesc, în ungurime, așa cum mai spunem noi câteodată, cu răutate. O zonă superbă a țării, foarte bine pusă la punct. Se vede că sunt mai gospodari ca noi, cei din Sud sau Est.

La hotel ne întâmpină două recepționere foarte politicoase și binevoitoare. Se numesc Tunde și Eniko. Ne repartizează camerele 612 și 614 de la etajul 6, cu o vedere foarte frumoasă asupra întregului oraș Covasna. Camerele arată foarte bine, sunt curate, avem prosoape și halate de baie, așternuturi imaculate, televizor color cu ecran plat marca Samsung (nu Horizont sau altă chinezărie ordinară). Totuși fiul meu cel mare găsește un cusur, hârtia igienică are un singur strat. Pe bună dreptate, noi suntem obișnuiți să aibă trei straturi. Însă trecem rapid peste acest neajuns, luându-ne pe noi costumele de baie și îndreptându-ne către piscină. Ne echipăm cu halatele de baie albe, puse la dispoziție în cameră, iar cu un card special la piscină putem lua prosoape. Un afișaj ne anunță că apa din piscină are 30 °C.  Piscina este mare și destul de liberă, probabil deoarece clienții hotelului tocmai au luat masa de prânz și își fac siesta. Înotăm cu nețărmuită plăcere, după care observăm și alte facilități gratuite. Jacuzzi în aer liber, unde apa are 37,5 °C. Stăm toți patru în jacuzzi și îmi dau seama că ar fi fost potrivite niște pahare de șampanie din care să sorbim, însă nevasta îmi spune că aici este un centru de refacere pentru oameni bolnavi, nu hotel unde să te distrezi și să bei ca porcul. Apoi mergem la haman, care este o încăpere mare placată cu faianță unde aerul este foarte fierbinte și parfumat. Din tavan se preling aburi și este foarte cald, transpiri și elimini toxine. Fiii mei intră și în sauna normală, dar eu nu pot rezista acolo nici măcar 30 de secunde. Ei stau 15 minute. Cam așa petrecem până la lăsatul serii, ba la piscină, ba în jacuzzi, ba la saună. Foarte frumos. Iar într-un final ni se face foame.

În spatele Hotelului Căprioara, unde suntem cazați, se află un restaurant tradițional numit simplu “Ca la mama acasă”. Fără pretenții de local cu ștaif, dar cu atmosferă caldă și primitoare. Meniul este scris de mână, cu pixul.  Fiul meu cel mare își comandă ciorbă de burtă, fiul meu cel mic cere ciorbă rădăuțeană de pui, iar eu și nevasta câte o porție de gulaș de vită cu cartofi și salată de varză. Ciorbele sunt aduse în supiere cu polonic, de unde fiecare își pune în farfurie. Impecabil. Desăvârșit. Nu am mai văzut de multă vreme așa ceva într-un restaurant. Pâinea este de casă, foarte bună. Se știe, covăsnenii au o pâine bună, se aduce și la noi la Obor. Excelent și gulașul de vită, atât eu cât și nevasta mâncăm cu plăcere. La desert luăm tradiționalii papanași, care cel mai bine se potrivesc cu dulceață de afine. Dar cel mai mult m-a impresionat la acest local prețul băuturii. O halbă de bere la 0,5 costă 9 lei, iar 100 ml de Jack Daniel’s costă 24 de lei (în București la acest preț primești 40 ml). O întreb pe fata care servește dacă este Jack Daniel’s original sau ceva făcătură, iar aceasta zâmbește și îmi spune că este original 100%. Mi-a adus un pahar plin, cu siguranță mai mult de 100 ml, cu gheață alături așa cum se cuvine și cu o cola la ciob. Da, domne, original 100%, intră perfect. Mă simt extraordinar în ungurime. Am înotat în piscină, am stat la jacuzzi și haman, am mâncat gulaș de vită cu cartofi și salată de varză, iar acum beau Jack Daniel’s în tihnă.

Dimineața la ora 8 suntem la piscină. Nu este nimeni, pentru că lumea se îmbulzește la micul dejun de la hotel, care este inclus în prețul camerei. De la 8 la 9, avem parte de întreaga piscină doar pentru noi. Lux.  Dar la ora 9 ieșim și mergem și noi către sala de mese, pentru a nu pierde micul dejun continental, bufet suedez cum se spune. Bogat, diversificat, gustos. Personal prefer ouă fierte când merg la hoteluri la micul dejun și asta mănânc și acum, alături de ceva șunculiță prăjită, cașcaval, ceva brioșe sărate, legume și un ceai de mentă. Nu beau ceai de mentă pentru afecțiuni gastrice, ci pur și simplu pentru că îmi place, este ceaiul meu preferat. La micul dejun am asistat și la un episod mai puțin plăcut. Un cuplu de bătrâni au fost atenționați de către personalul hotelului pentru că încercau să ia mâncare și la pachet. Li s-a spus: “Mâncați aici cât puteți, dar la pachet nu luați nimic.”. Cei din generația mai veche au rămas cu altă mentalitate, au trăit sub comuniști, oricâte ar avea acum tot trebuie să facă un mic gheșeft. Este în ADN-ul lor. Un danez nu cred că ar proceda așa. În restaurant, la difuzor, se auzea o piesă a celebrului Vasile Șeicaru. “Viața-i viață, banu-i ban...om bogat sau simplu cetățean”. Am mâncat în tihnă absolut tot ce ne-am pus în farfurie, evitând food waste.

Ne-am plimbat puțin și pe străduțele liniștite și cochete ale orașului Covasna. Relaxantă vizita aici, plănuim să venim și să stăm mai mult. Oare suntem bătrâni dacă a ajuns să ne placă la băi? Ne-am întors acasă plini de energie și voie bună. Scopul excursiei a fost atins. 

Construcții extraterestre. Jack și spumantul acru. Calamar umplut.

În ultimii 10 ani, cu unele excepții, am evitat litoralul românesc pe timp de vară, îndreptându-mă către Grecia, Bulgaria, chiar și Muntenegru. Nu din snobism sau că mi-ar da banii afară din casă, ci de faptul că sunt dezamăgit de calitatea serviciilor de la noi, de aglomerația urbană pe care dezvoltatorii lacomi au creat-o în ultima vreme, de țigăneala tot mai accentuată care cuprinde litoralul nostru în sezonul estival. Am rămas cu imaginea idilică a stațiunilor de la mare din vremea copilăriei mele comuniste când veneam aici cu părinții, ori din primii ani ai tinereții când mergeam pentru primele dăți la mare cu grupul de prieteni. Mai vizitez și acum litoralul nostru, dar iarna, doar o zi, când mă plimb pe câte o plajă pustie ori pe faleza din Constanța și mai merg pe la vreun un restaurant de pește. Da, atunci este plăcut.

Din nou în Bulgaria. Zona rurală a litoralului. Fără chaise longue-uri (nu mi-au plăcut niciodată, nu le văd utilitatea pe o plajă, mie îmi place să stau tolănit pe cearceaf, ca pe vremuri), fără umbreluțe, fără beach-bar-uri, fără muzică tare în difuzoare pe care să o simți în piept...bum, bum, bum. Doar plajă și mare, așa cum a lăsat Dumnezeu când a făcut lumea, ori dacă nu credeți în Dumnezeu, așa cum s-a format pământul acum miliarde de ani. Parchez mașina la marginea plajei și mă arunc imediat în apă, alături de fiul meu cel mare și fiul meu cel mic, cu nevasta alergând după noi pentru a ne da cu cremă de plajă pe piele, însă noi nu mai avem răbdare, vrem să simțim apa mării. Până la mare am mers pe un drum pietruit printre lanuri de floarea soarelui și porumb, mașina s-a prăfuit cu totul, dar asta parcă sporește din pitorescul locului. Cât vezi cu ochii plajă, iar lume foarte puțină, poți respira. Marea aici e sălbatică, sunt valuri mari care mă doboară, stârnindu-mi hohote involuntare de râs. Ne bălăcim vreo două ore, timp în care nevasta stă pe cearceaf nemișcată, pentru a se bronza, obicei pe care nu-l împărtășesc. Noi stăm în apă, ca hipopotamii. În dreptul nostru, pe plajă, este o construcție mare din beton, cu desene ciudate. Îi spun fiului meu cel mic că este construită de către extratereștrii acum mii de ani, aidoma piramidelor și că oamenii de pe Terra nu ar putea niciodată să construiască așa ceva, iar fiul meu cel mic mă contrazice și îmi spune că a fost construită de o civilizație avansată venită din viitor. Cu astfel de dialoguri trece timpul în apă, iar la un moment dat își face apariția și nevasta, care ne propune un joc interesant. Unul din noi trebuie să se gândească la o meserie, iar ceilalți trebuie să pună întrebări ajutătoare pentru a ghici la ce meserie s-a gândit respectivul. Eu mă gândesc la o meserie foarte grea, pe care nu reușește nimeni să o ghicească. Ceasornicar.

Seara mâncăm la un restaurant bun, pe malul mării. Are și formație live. Serviciul este ireproșabil. Ospătarul ne întreabă ce vrem să bem înainte de a ne lua comanda de mâncare. Așa se procedează, rareori se pune în practică. Eu deschid cu două beri la halbă. Costă 5 leva halba (înmulțiți cu 2,6 pentru a afla prețul în lei. De la 1 ianuarie 2026 Bulgaria va trece la €). Nevasta comandă și gustări pentru toată lumea, dovlecei pane și o farfurie plină cu peștișori mici prăjiți. Merg foarte bine la bere. Pentru main dish aleg carne de purcel cu ciuperci, preparat foarte delicios. Să tot mănânci și să bei la malul mării, în timp ce asculți muzică live, preluări după Rod Stewart, Sting sau Michael Bolton, dar cu accente bulgărești. Îmi vine pofta să beau whisky. Comand 50 de Gentelman Jack. Mă întreb dacă or aduce ce trebuie, dacă nu or aduce whisky contrafăcut, ori Jack Daniel’s normal care e mai ieftin cu 3 leva/50 ml. Noi, cei care am trăit în comunism și apoi în tranziție, suntem obișnuiți cu asemenea mișmașuri. Însă whisky-ul îmi este servit ca la carte, în pahar branduit cu Gentelman Jack, alături de o găletușă mică plină cu gheață. Îmi pun un cub de gheață în pahar și încep să beau. Este chiar ce trebuie, știu perfect gustul acestei băuturi, mă rușinez că m-am îndoit de angajații acestui local. Îmi merge la suflet acest pahar de whisky, dar nu mai comand altul pentru a nu o supăra pe nevastă.

Plecăm de la local și ne plimbăm pe malul mării. Este lună plină, foarte mare, fix ca în jocul Monkey Island 3, unul dintre cele mai frumoase questuri din toate timpurile. Luna se reflectă în apă, oferind un peisaj idilic. Trec pe lângă doi copii de 11-12 ani, băiat și fată. Tot români și ei. Surprind frânturi din dialogul lor. Băiatul spune: “Mi-ar plăcea să fiu fată. Nu aș avea nicio problemă cu asta.”, iar fata îi spune: “Da? Și să te chinui când naști copii? Ți-ar plăcea asta?”. Ei mergeau în sens opus nouă, așa că n-am mai auzit continuarea discuției. Doar am mers cuminte în urma nevestei, care insistă că după masă trebuie să ne plimbăm pentru a ajuta digestia, lucru complet greșit, care poate fi confirmat de medici, daca avem printre cititorii acestui blog.  

Ați mâncat vreodată lufar mic? Bulgarii îl numesc cernokop. Deobicei se servesc câte trei la porție. Sunt foarte gustoși. Făcuți pe grătar. Într-o zi asta am mâncat la prânz, iar în altă zi am mâncat chiar și lufar mare, un pește ce se aseamănă cu bibanul. Într-una din seri am dorit să mâncăm din nou la localul unde am fost atât de frumos servit cu Gentelman Jack, dar din păcate nu mai aveau mese libere. Am căzut psihic cu totul, nu mai aveam chef de nimic, sunt foarte impresionabil în astfel de momente, sunt labil, recunosc. Mergeam fără nicio tragere de inimă în urma nevestei și fiilor, fără să mai aștept nimic bun pentru seara respectivă. Nevasta a găsit un local și ne-am așezat la o masă, dar mi s-a părut că miroase îmbâcsit și am spus să plecăm numaidecât. Fiii și nevasta s-au enervat și ei, știind că am intrat în starea mea de nemulțumire totală. Am mai mers ce am mai mers și ne-am așezat la un alt local. Aici am așteptat 5 minute fără ca cineva să ne bage în seamă, chestie care mie mi se pare inacceptabilă. Nu ai cum să tratezi așa clientul. Cu toate protestele venite din partea familiei, i-am ridicat de la masă și am plecat. Ei mi-au zis că de acum să găsesc eu local. Am pornit din nou la drum și până la urmă am reușit.

Dukov House. Încă de la intrare am simțit o vibrație plăcută. Deși restaurantul era plin, doamna care servea ne-a găsit imediat o masă și ne-a explicat pe îndelete meniul, ne-a adus băuturi, ne-a vorbit din suflet. Eu am luat calamar umplut cu roșii, brânză și nuci. Nu exagerez, dar a fost un fel de mâncare extraordinar, cum nu mănânci în fiecare zi. Mi s-a făcut din nou poftă de whisky. Avea doar Jack clasic, old no. 7. Am luat și mi-a fost adus chiar de patronul localului, de ca și cum aș fi comandat cine știe ce chestie nemaivăzută și prețioasă. Omul chiar mi-a spus ceremonios, punând paharul pe masă: “Jack!”. Doamna, în spatele său, doar mi-a pus găletușa cu gheață discret pe masă. La desert ne-a fost recomandat cheese cake de casă, care de asemenea m-a impresionat. De fapt pe toți ne-a impresionat, nu doar pe mine. Nevasta, fiii și eu uitarăm neajunsurile de mai devreme. Ne-a plăcut atât de mult încât seara următoare am decis să luăm cina tot la Dukov House. Când ne-a văzut, patronul ne-a spus: “I reserved a table for you. I knew that you come back.”. Ce să zic? Omul știe să se poarte cu clienții și să le vorbească frumos. Mi-a plăcut atât de mult calamarul, încât am cerut la fel, dar de data asta am cerut și vin spumant, fiind cunoscută dragostea mea pentru această băutură. Însă vinul spumant bulgăresc era extrem de acru, de nebăut. Mizerabil. Am chemat-o pe doamna și i-am spus să-l ia, că nu e bun. Am cerut bere Carlsberg la draft. Ne-a adus-o din partea casei, cerându-și de 100 de ori scuze pentru spumant, spunând că la ei, în Bulgaria, lumea nu prea consumă așa ceva, neavând o tradiție. I-am spus să nu-și facă probleme pentru spumant că nu e vina ei, dar femeia tot se simțea vinovată. La finalul mesei ne-a adus două păhărele mici cu un lichid închis la culoare. Ne-a spus că e pentru digestie. Fernet Branca. Noi am întrebat ce fel de băutură este, dar nici ea nu știa și l-a întrebat pe patron, care ne-a explicat că este o băutură medicinală foarte bună pentru stomac. Ne-am împrietenit cu acești oameni și am aflat că de fapt sunt căsătoriți și este afacerea lor, dar intuisem deja asta, la cât de frumos s-au purtat cu noi. Oameni minunați. A fost foarte bun Fernet Branca. După ce l-am băut nu ne-am mai simțit grei după masă, așa că nevasta nu a dorit să se mai plimbe pentru digestie, ceea ce m-a bucurat nespus.

Am plecat spre casă, România, țara noastră, iar la Vama Veche, la fosta graniță ne-am oprit la Duty Free. Am luat o sticlă de Gentelman Jack la 1 litru cu doar 127,90 lei, ceea ce reprezintă un preț foarte bun. Fiii mei au luat un tub mare de Mentos, care conține 5 tuburi mai mici. Astea sunt un fel de mentosane. Nevasta și-a cumpărat un parfum străin de 50 ml. S-a mai terminat o vacanță.

construcție extraterestră

litoralul din Bulgaria rurală

purcel cu ciuperci

calamar umplut

lufar mic

 

 

Breaza

În perioada 1986-1991, vară de vară mergeam câte două săptămâni la Breaza, județul Prahova. Alături de bunicii mei, care luau mereu sejururi în această localitate prin Casa de Pensii. Excursiile erau destinate doar pensionarilor și cazarea se făcea într-o unitate ce deservea special acest scop, un fel de hotel parcă venit din alte timpuri (mi se părea pe atunci asta). Plecam cu autocarul din București, alături de alți bătrâni de seama bunicilor mei, unii având și ei nepoți pe care-i cărau după ei. Cazarea în zilele noastre nu ar obține notă de trecere pe renumită platformă booking, dar astea erau posibilitățile atunci. O cameră mică cu două paturi pe care le uneam pentru a încăpea toți trei, un șifonier și o chiuvetă. Atmosferă umedă, igrasioasă, întunecoasă, persista în permanență un iz de neaerisit. Nici nu putea fi vorba de televizor, era unul singur în toată clădirea în sala de întruniri de la parter, unde la sejururile de după Revoluție se mai uitau babele la “Sclava Isaura”. Grup sanitar comun, care efectiv era o mizerie colosală. Doar două cabine de wc pe un etaj, unde își făceau treaba toți moșii. Era un miros pestilențial și am rămas cu traume în urmă folosirii acelor wc-uri.  Afară, curtea, arată infinit mai bine. Pomi fructiferi, mulți trandafiri, gazon. Aer curat. Pensionarii stăteau pe bănci și discutau de ale lor, ori citeau ziarul. Îmi făceam de lucru și eu cu câte o minge sau citind. La Breaza am citit pentru prima oară legendara carte Cișmigiu & Co. Știu asta pentru că am scris cu pixul pe prima pagină: “Citită la Breaza. 3 iulie 1987”. Mâncăm la o braserie, vreo 200 de metri mai jos de cazare. Având doar două tichete pentru masă, mergeam eu cu bunicul, bunica, o femeie evlavioasă care ținea toate posturile de peste an, descurcându-se cu mâncarea din piața locală, mai o roșie, mai o brânză. La braserie mâncare cu o treaptă mai jos că în restaurante, dar bună. Ciorbe, feluri gătite, mâncăruri mai comuniste. O fasole, o varză, un pilaf, nicidecum ceea ce mâncăm în prezent prin localurile de alimentație publică. Ciorbele se aduceau la masă întotdeauna clocotite în căni de tablă, îmi aduc aminte de asta, provocând nervi bunicului care se adresa ospătarului: “Tinere, nu așa se aduce ciorba la masă. Nu se poate mânca!”. Mai era și cald afară, fiind vară.

Dimineața pe răcoare sau după amiezile ne plimbam prin Breaza. În 5 ani am petrecut 10 săptămâni la Breaza, îi cunoșteam fiecare colțișor. Coboram la gară, urcam la cruce, ne plimbam pe străduțele cu case care aduceau un aer sătesc, mergeam spre Liceul Militar. Mergeam la Poștă și dădeam telefon acasă la părinți, băgam o monedă de 3 lei și vorbeam la București câteva minute de la telefonul public. Câți dintre voi au purtat convorbiri la telefonul public? Trimiteam vederi rudelor, odată am scris: “Salutări din Breaza de la Breazu!”. Bunicii cunoșteau prin localitate oameni care vindeau lapte sau fructe și se aprovizionau de la ei.

Într-o zi l-am pierdut pe bunicul. Eram prin piață și dintr-o dată a dispărut. Alături de bunica l-am așteptat multă vreme, după care ne-am întors îngrijorați la cazare. Nu era nici acolo. Ne-am pus pe bancă în curte și nu știam ce să facem. La un moment dat a apărut bunicul, plin de sânge și de noroi. Din neatenție căzuse într-o groapă, lângă piață fiind șantier. Bunica, fără urmă de compasiune, l-a certat cu asprime că vine așa murdar și i-a spus să meargă repede în cameră, pentru a nu o face de rușine, în caz că l-ar fi văzut alți pensionari.

Breaza la sfârșitul anilor 80 nu era un loc ofertant, nu găseai Pepsi sau pizza cum mai găseai pe la mare, sau Poiana Brașov, nu aveai prilej de distracție prea des, orele treceau greu și zilele durau mult, două săptămâni erau o eternitate. Nu pot spune că mergând la casa pensionarilor cu bunicii au fost vacanțele mele preferate, însă de câte ori ajung în Breaza mă cuprinde un soi de nostalgie. Cumva îmi este dor de bunici și de momentele petrecute alături de ei, care au fost demult de tot. Când ajung în Breaza, mereu fac un soi de pelerinaj și merg până la casa pensionarilor, amintindu-mi de trecut. Întotdeauna fac câte o poză. Clădirea este pustie, nu știu cui aparține, dar n-am mai văzut demult pensionari în jurul ei. Bunicii de odinioară s-au dus de vreo 25-30 de ani. Totul este vremelnic. Mă mai plimb o vreme cu copiii și nevasta prin împrejurimi și apoi căutăm un loc de luat masa. Braseria unde mâncam când eram copil a fost demolată. Găsim în centru un restaurant bun. Mâncăm ceafă de porc cu garnitură de legume la grătar. Apoi plecăm către casă, lăsând în urmă amintirile.

2025 - Casa Pensionarilor din Breaza