Omenie

Sunt pe culoarele aglomerate ale unei instituţii a statului român. Trebuie să completez o cerere, dar nu am pix. Mă rog de o femeie în jurul vârstei de 60 să-mi dea şi mie un pix. Îmi răspunde deranjată: "Nu pot, am şi eu de completat.". Stau lângă ea mai mult de două minute în speranţa că îmi va da totuşi pixul după ce completează. În astea două minute nici nu se apucă de scris ci doar aşează nişte hârtii într-o ţiplă. Merg la altă femeie în jurul vârstei de 30. Are un pix în mână, dar nu scrie nimic. Refuză să mi-l împrumute. Mă îndrept spre o a treia femeie care nu are niciun pix în mână. Doar se uită pe geam.
- Aveţi cumva un pix?, o întreb şi fac semn că vreau să scriu ceva. Un semn involuntar ca de exemplu semnul când ceri nota la restaurant şi te prefaci că mâzgăleşti ceva în aer cu degetul mare şi arătătorul împreunate.
- Writing?, mă întreabă ea zâmbind.
Când îşi ridică privirea spre mine observ că este chinezoaică. O chinezoaică foarte frumoasă. Îi fac semn că da. Îşi deschide geanta şi îmi întinde un pix. Zâmbeşte tot timpul. Scriu ce am de scris.
- Are you from China?, o întreb. Sunt sigur că e din China, pentru că ştiu să deosebesc chinezii de japonezi, coreeni, filipinezi sau thailandezi.
- Ya! Ya! (De dată asta zâmbeşte cu gura până la urechi)
- Thank you! (Îi întind pixul)
- Welcome.