miercuri, 28 decembrie 2011

Tradiţii culinare în familia mea

În familia noastră există o tradiţie veche de peste cinci ani. Atât de Paşte, cât şi de Crăciun începem masa cu brânzeturi fine, celebrele brânze cu mucegai sau cu pastă moale. Brie, camembert, brânză cu mucegai albastru ori brânză din grota de la Ţaga, toate îşi găsesc locul pe un platou. Întotdeauna însoţite de un vin bun, deobicei Cabernet Sauvignion, dar şi de o pâine de calitate, sau uneori de un ciorchine de strugure alb cu bobul mare. Un aperitiv net superior tobei, lebărului sau piftiei. Urmează felul principal, care nu este nici pe departe aşa elitist precum aperitivul. Carne la tigaie cu cartofi prăjiţi dacă e Crăciun, friptură de miel la cuptor dacă e Paşte. Vinul roşu demisec este un liant între cele două feluri. Desertul întotdeauna acelaşi, prăjitura cu brânză şi vanilie inspirată din cartea lui Jamie Oliver. Pentru o maximă senzaţie a întregului aparat digestiv aceste mese au loc întotdeauna târziu în noapte, chiar după orele zero. Fie de Înviere, după ce s-a luat lumină de la biserică, fie în noaptea de ajun, de fapt în primele ore ale zilei de Crăciun.

La trecerea dintre ani sunt alte obiceiuri. Masa trebuie să conţină foarte multe produse din apele mărilor sau oceanelor. În noul an, prima înghiţitură luată trebuie să fie de peşte. Dacă mănânci peşte eşti deştept tot anul şi-ţi merge bine, pentru că peştele conţine fosfor. Simbolul fosforului în tabelul periodic al elementelor este P. De vreo patru ani, nelipsiţi de la mesele de Revelion sunt creveţii (cei adevăraţi, nu chipsurile alea pe care înainte le importam din Vietnam) şi inelele de calamar. Salata de beuf şi salata de fructe sunt alte preparate obligatorii. Iar la miezul nopţii se bubuie o şampanie, care se bea în cupe de cleştar.

Pe vremuri, când bunica trăia, mesele de Sâmbăta Morţilor erau preferatele mele. Le făcea de două ori pe an şi erau adevărate festine, un prilej de socializare al rudelor rămase în viaţă. Se strângeau cel puţin 15 persoane şi nimeni nu începea să mănânce până ce nu turnau din paharul de ţuică în farfurie sau pe jos. Să bea şi morţii o ţuică. Piesele de rezistenţă ale acestor mese erau plăcintele calde făcute în casă. Plăcintă cu brânză sărată şi mărar, plăcintă cu carne, plăcintă cu dovleac, plăcintă cu brânză dulce şi stafide, plăcintă cu mere. Plăcinte aşa bune nu am mai mâncat niciunde. Făceau parte din tradiţia familiei, dar odată cu bunica s-au pierdut pentru totdeauna. Chiar nu îmi imaginez de unde ştia să facă bunica, femeie cu şcoală şi trăită toată viaţa la oraş, asemenea plăcinte ce în prezent ar stârni invidia chiar şi celor de la Paul. Tot cu mesele de la Sâmbăta Morţilor asociez salamul de Sibiu, adus de o mătuşă care putea face rost pe sub mână. Mâncam după voia inimii pentru că era la discreţie. Salamul de Sibiu din ziua de azi e o glumă faţă de cel de atunci. Şi se mai puneau pe masă sarmale şi friptură de porc, iar la sfârşit colivă. Iar toată lumea era foarte veselă, de n-ai fi zis că e pomenirea morţilor. Şi poate chiar morţii ne priveau cu veselie, că doar în cinstea lor mâncam şi beam.

Acestea sunt doar câteva repere ale tradiţiilor culinare ce aparţin (sau au aparţinut) familiei mele. Obiceiuri de care te ataşezi, iar într-o buna zi, ajungând la saturaţie, vei dori să te lepezi.

marți, 20 decembrie 2011

Cartofi de Lunguleţu

Merg cu maşina pe şoseaua veche spre Piteşti. Ajung în satul Lunguleţu din judeţul Dâmboviţa. Unde am mai auzit de această localitate? Îmi amintesc. Într-un articol din ziar. Lunguleţu are un renume în producerea de cartofi, varză şi ceapă. Ţăranii de aici şi-au cumpărat tractoare, s-au industrializat puternic şi au început să facă agricultură cu cap. Rezultatele au apărut, producând tone de legume. Şi asta se vede pe marginea drumului, unde aproape în faţa fiecărei case e câte ceva de vânzare. Cartofii sunt cei mai mulţi, mii de saci. Opresc maşina în faţa unei gospodării. Mă uit la produse. Cartofii arată splendid. De expoziţie. Ca pe vremuri la Ziua Recoltei când venea în inspecţie tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Marfa era expusă, iar după vizita tovarăşului era strânsă şi trimisă direct la export. Însă cartofii de Lunguleţu sunt ai poporului român, nu pleacă nicăieri în afara ţării. Aleg un sac. Din curte apare o femeie şi-l pune pe cântar. 12 kg. Costă 8 lei. 66 bani pe un kilogram. Cu 8 lei poţi cumpăra 200 grame de cartofi de la McDonald's sau 12 kg de cartofi din satul Lunguleţu. Iar cartofii de la Mc am impresia că sunt făcuţi dintr-o pastă, apoi puşi în forme şi congelaţi. Oare de ce ne lăsăm păcăliţi? Ne-a spălat capitalismul creierele mai ceva decât a făcut-o comunismul cu nord coreenii care-l plângeau pe Kim Jong-il? Poate. Am ajuns acasă şi am făcut o prăjală de cartofi. Cu salată de varză. Mi s-au părut excepţionali cartofii. Dar cu siguranţă lucrează psihicul. Mi-au plăcut pentru că sunt cartofi buni sau pentru ca sunt cartofi de Lunguleţu?

duminică, 18 decembrie 2011

Naghib Mahfuz - O mie şi una de nopţi şi zile


O carte plină de înţelepciune musulmană, presărată cu pilde şi filozofie din vechimi, toate acestea fiind puse în scenă de o serie de personaje ce apar şi în celebrele basme persane "O mie şi una de nopţi". Romanul egipteanului mi-a plăcut în mod special pentru că atinge sub forma unor poveşti probleme sociale importante, chestiuni religioase ori analizează sentimente din cele mai diverse. E o carte ce te îndeamnă la meditaţie, te face să priveşti cu atenţie atât către lumea ce te înconjoară cât şi spre propriul eu. E o carte plăcută la citit. Hermann Hesse cu siguranţă ar fi exprimat aceleaşi chestii într-o scriere imposibil de citit. Am devenit un admirator al lui Mahfuz şi nu-mi rămâne decât să citesc pe viitor şi "Akhenaton cel ce sălăşluieşte în adevăr"

Una dintre pilde mi-a rămas adânc întipărită în minte. O să o repovestesc pentru cititorii blogului: Un om căzuse într-o groapă adâncă din care nu mai putea să iasă. La un moment dat pe lângă groapă au trecut nişte oameni, dar cel din groapă şi-a spus că nu se va ruga de oameni pentru salvare, ci numai la Dumnezeu. Dacă Dumnezeu va vrea să îl salveze, îl va salva. Se ruga din toata inima. Oamenii care treceau pe acolo, văzând groapa au zis: "Să astupăm această groapă, pentru a nu cădea vre'un om în ea.". Şi au astupat-o.În beznă, cu pământul peste el, cel din groapă se ruga în continuare. Şi iată că un animal mare întinse braţul după el şi-l scoase din groapă. Ajuns la suprafaţă, omul auzi o vooce din ceruri: "Te-am salvat de la moarte prin moarte.".

miercuri, 14 decembrie 2011

La colindat

Încă din copilărie până dincolo de vârsta adolescenţei, în fiecare iarnă, în preajma sărbătorilor prilejuite de naşterea Domnului Iisus, timp de o săptămână aveam serviciu. Alături de alţi trei prieteni mergeam la colindat. Nicidecum din dragoste pentru tradiţia strămoşească, ci pentru bani. Căutam în special blocurile din Centrul Civic, cele de pe lângă Bucureşti Mall, din Calea Călăraşilor, sau blocurile cu bătrâni bogaţi de prin centru. Luam liftul până la ultimul etaj şi sunam la fiecare uşă în parte, întrebând: "Primiţi cu cântece de Crăciun?". "Primiţi colindătorii?" era prea obişnuit şi prea de copii, iar poate cei din spatele uşilor n-ar fi fost atât de impresionaţi. Aveam un repertoriu format din trei cântece, în următoarea ordine: "O ce veste minunată!", "Sculaţi boieri mari" şi "Astazi s-a născut Hristos". Dacă observam că oamenii sunt cu dare de mână le cântam pe toate trei, dacă dădeam peste un pensionar sărac îl cântam doar pe primul. Totul era organizat în cel mai pur scop comercial.

Am dat peste oameni foarte primitori care ne-au poftit în sufragerie, la brad, pentru a le cânta copiilor. Alţii ne-au pus la masă şi ne-au turnat câte un pahar de vin şi ne-au dat o bucată de cozonac. Unii oameni stăteau la vorbă cu noi. Am nimerit chiar şi în casa marelui nostru Adrian Daminescu, care nu doar ne-a ascultat cântând, dar ne-a dat şi o sumă considerabilă de bani. Am nimerit chiar şi la o prostituată sau aşa ne-a plăcut nouă să credem. O profesoară de muzică ne-a învăţat cum să cântăm şi mai bine. Dar am nimerit şi la oameni neprimitori care ne-au trântit uşa în nas, ori ne-au vorbit urât. Un om chiar ne-a pus pe fugă, iar bietul Nicula (unul dintre cei trei prieteni cu care mergeam) a luat un şut în fund. La propriu.

Făceam bani frumoşi în acea săptămână. Bani mulţi pentru un copil de 15-16 ani. Într-un an din banii strânşi mi-am cumpărat un ceas Casio G-Shock, deci puţini nu erau. Oricum, colindatul a fost primul meu job.

luni, 12 decembrie 2011

Pensiunea Christiana, Arad

Una dintre cele mai confortabile pensiuni în care am stat eu vreodată, un excelent ultim popas înainte de ieşirea din România sau poate locaţia ideală pentru un mic sejur în frumosul oraş Arad, aflată la intrarea dinspre Deva, imediat după centrele comerciale (Real & SelGros). Am fost întâmpinat de un băiat în vârstă de 14 ani şi de un câine mare şi prietenos. Cu o dezinvoltură ieşită din comun, băiatul m-a condus prin toată pensiunea şi mi-a arătat fiecare cameră în parte. Camere foarte spaţioase, cu mobilier de bună calitate, cu televizor LCD şi internet wireless. În fine, chestiile astea sunt un MUST pentru orice pensiune de calitate. Îi aud pe cei din generaţia părinţilor mei că la un hotel sau pensiune caută doar un pat în care să doarmă şi un acoperiş deasupra capului. Generaţia noastră caută mai mult de atât, caută lux şi un loc primitor în care să se poată odihni cu adevărat, iar pe lângă asta neapărat dotare tehnică. Băiatul, Cristi pe numele său, a încasat banii, 120 lei pentru camera din imagini, după care s-a dus să facă un joc pe calculator, după cum mi-a declarat. Proprietarii de asemenea îşi aveau locuinţa în pensiune.

Eu am lipsit o vreme, iar când m-am întors la pensiune am cunoscut-o şi pe mama băiatului. Tânăra, simpatică, foarte vorbăreaţă şi binevoitoare. Un caracter plăcut. De tată nu s-a auzit nimic. Poate că a murit, poate că e peste hotare, poate că e în altă parte. Eu mi-am amintit de un refren din maestru' Nelu Ploieşteanu: "I-auzi câinii cum se dă la femeia văduvă/Fă-mă, Doamne, şi pe mine un dulău, un mare câine/ Un dulău, un mare câine....să fac dragoste cu tine."

La subsol se află o masă de ping-pong, iar Cristi abia aşteapta doritori să joace cu el. Am jucat şi eu 5 seturi, toate pierdute. Maică'sa a venit cu nişte clătite excelente din partea casei. Mi-au mers la inimă.

Pensiunea are curte mare pentru parcat maşina, sală de mese, bucătărie, mic dejun preparat la cerere. Eu nu am cerut mic dejun pentru că am pornit devreme la drum. În ziua aceea trebuia să parcurg distanţa Arad-Brno. Am rămas cu un gust plăcut în urma vizitei la această pensiune. Mi-am zis că am să vin odată să stau 4-5 zile. Vara. Să fac baie la ştrandul Neptun, poate cel mai celebru din ţara asta.



luni, 5 decembrie 2011

De Moş Nicolae

- Mioara, n-ai vrea să stăm treze toată noaptea şi să-l pândim pe Moş Nicolae?, îşi întrebă Ştefania sora mai mare.
- Ba da. Chiar mă gândeam şi eu la asta, răspunse Mioara întinzându-se şi căscând sănătos.
Amândouă fetiţele îşi propuseseră încă de anul trecut să stea treze în aşteptarea lui Moş Nicolae. Mioara este în clasa a III a deja, cu un an mai mare faţă de sora ei cu care nu seamănă deloc. Mioara este grasă şi mănâncă tot la masă, iar Ştefania e mică şi slabă, cât o aşchie, cedând întotdeauna cu inima deschisă şi porţia ei de mâncare în favoarea surorii mai mari.
- Stai tu trează prima şi mă trezeşti pe mine la jumătatea nopţii, spuse Mioara. Apoi tu te culci şi stau eu la pândă. Dacă se întâmplă să vină Moş Nicolae, cea care e trează o trezeşte pe cealaltă.
- Da, da. Aşa am să fac, răspunse Ştefania, însă Mioara nu mai aşteptă acest răspuns, deja sforăind.

Noaptea era lungă, dar Ştefania nu se dădea bătută uşor în lupta cu somnul. Urmărea cu atenţie, la lumina veiozei, limbile ceasornicului de pe masă. Pentru a-şi mai alunga somnul se ducea ba la fereastră, ba verifica uşa de la intrare, poate Moşul avea să vină. Însă acesta întârzia să apară. Mioara sforăia mai departe, iar timpul trecea din ce în ce mai greu. Într-un final, când abia îşi mai putea ţine ochii deschişi, o zgâlţâi bine pe Mioara:
- Trezeşte-te, trezeşte-te! E rândul tău să stai trează şi să-l pândeşti pe Moş Nicolae.
- Mi-e somn, Ştefi. Nu mă mai joc, abia răspunse Mioara şi se întoarse pe partea cealaltă, adormind pe loc.

joi, 1 decembrie 2011

Dan Lungu - Cum să uiţi o femeie


Titlul nu mi se pare reprezentativ. Induce cumpărătorul în eroare. Cel puţin eu m-am aşteptat la o mare poveste de dragoste care se termină brusc, sfărâmând inima bărbatului, iar apoi acesta e distrus cam ca Jim Carrey în Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Bine, nu am ales cartea pentru că vroiam să citesc aşa ceva, ci doar pentru că Dan Lungu mi s-a părut tare de tot prin prisma romanului "Sunt o babă comunistă" pe care l-am citit luna trecută.

"Cum să uiţi o femeie" debutează la fel ca celebrul "Cronica păsării arc", cu femeia care pleacă de acasă fără nicio explicaţie. Capitolele se succed în descrierea unor evenimente diferite, deşi se invârt în jurul aceluiaşi personaj, Andi care se dezmeticeşte după despărţirea de Marga. La început nu prea am fost încântat de carte pentru că se utilizează prea multe metafore, suite de metafore sau epitete, ascunzânduse esenţialul. Lucruri simple sunt împopoţonate aiurea. Pe măsură ce înaintam cu cititul am fost acaparat, iar de la jumătate până la final cu greu am mai lăsat cartea din mână.

Romanul vorbeşte despre credinţa în Dumnezeu din punctul de vedere al unor pocăiţi, aminteşte de anii 80 şi despre comportamentul social de atunci, având totuşi în prim plan relaţia dintre Andi şi Marga sau cel puţin aduceri aminte. Un amalgam frumos scris de un Dan Lungu care se dovedeşte talentat şi cerebral.

luni, 28 noiembrie 2011

După bere

E seară. Merg pe jos spre casă. În faţa mea, tocmai iese din magazin o femeie cu un pet de 2 litri de bere în mână. E îmbrăcată cu un halat flauşat, iar în picioare poartă papuci de plastic. Pantalonii băgaţi în ciorapi. Merge zgribulită cu sticla de bere în mână. Se vede că a fost trimisă de bărbat, să-i cumpere băutură. Consider o josnicie să-ţi trimiţi femeia după băutură. Mi s-ar fi părut în regulă să o trimită după lapte, pâine sau poate un ziar, dar după băutură e prea urât. Având drum comun, am mers o vreme în spatele femeii şi apoi am trecut pe lângă ea. Genul de nevastă de om simplu, bătută, care ştie de frica bărbatului. Mai puţin iubită comparativ cu un animal de companie. O vreme am încercat să-mi imaginez cum vor decurge lucrurile când femeia va ajunge acasă şi dialogul ei cu bărbatul.

vineri, 25 noiembrie 2011

Maşini de legendă

Sunt un fan al colecţiei "Maşini de legendă" lansată în această toamnă şi în România. Am luat toate cele cinci numere de până acum (Dacia 1300, Aro 244, Trabant 601, Volga M21, Dacia 1100) şi găsesc foarte tari atât machetele cât şi revistele cu date, poveşti şi poze despre maşina din săptămâna respectivă. Fiind un nostalgic, poate al comunismului, poate al vremurilor de atunci, poate al copilăriei, toate aceste maşini îmi trezesc amintiri puternice şi cât se poate de plăcute.

Îmi amintesc de maşina tatălui meu, o Dacia 1300 cumpărată în 1980. Am crescut în maşina aia şi am mers cu ea în mii de locuri. Din două în două săptămâni (nu se putea săptămânal pentru că noi aveam număr fără soţ şi circulam din două în două duminici) fie vară, fie iarnă, plecam neapărat pe undeva, duminica, în afara oraşului. Obiceiul ăsta mi-a rămas şi în prezent. Plus concediile care pe atunci erau de câte o lună întreagă. Ai mei fiind pasionaţi de munte şi mergând pe tot felul de drumuri forestiere, maşina ajunsese cu puntea găurită, de se vedea prin ea. La un moment dat, în Apuseni, ne-a lăsat pompa de benzină. Ţin minte că până acasă, mama a trebuit să ţină, scos pe geam, un bidon cu benzină din care pleca un furtun spre motor. Mai ţin minte că de fiecare dată când maşina atingea un număr rotund de kilometri solicitam să fiu anunţat şi imortalizam momentul. Nu cu o cameră foto ca în prezent ci cu proprii ochi. În pofida unor mici neajunsuri, Dacia 1300 era o maşină excelentă şi ne făceam treaba cu ea. A fost vândută în 1990 cu 56000 de lei. În 1991 am mai pus vreo 20000 pentru a cumpăra un video player.

Matuşi'mea, în 1983, şi-a cumpărat Dacia 1310. Un pic mai modernă faţă de maşina noastră. Avea chiar şi un casetofon Sanyo adus de cineva de afară şi cumpărat pe sub mână. De neuitat sunt momentele când mergeam şi cu mătuşa la munte, iar în perioadele când toţi stăteau la iarbă verde, la un grătar, la o bere, eu stăteam în maşină şi ascultam muzică. Cotrobăind prin casetele ei am dat peste una care îmi plăcea la nebunie. O casetă TDK fabricată în Turcia, pe care nu scria nimic despre interpret. Dar o ascultam în continuu cu orele, casetofonul fiind dotat cu funcţia autoreverse. Era prin anul 1986. Am întrebat până la urmă un adult despre cei ce cântau pe casetă. Mi s-a spus ca sunt Beatles.

Pe litoral, la Marea Neagră, îmi plăcea să merg cu Minicarul. Un Aro 244 trăgea două vagonaşe. Cu păreri de rău din partea părinţilor că nu vreau să stau în vagonet la aer, mă băgam întotdeauna în spate la Aro, pe una din cele două banchete. Îmi plăcea mult cum se aude motorul şi mai ales schimbătorul de viteze care era mai mare ca la o Dacie.

În piaţă, ţăranii vindeau varză ditr-o Volga mare, neagră şi plină de praf, încărcată până la refuz. Nu mă interesa varza, dar dădeam ocol maşinii, mirându-mă de forma ei. Mă gândeam că trebuie să fie foarte scumpă şi am întrebat cum de un ţăran îşi poate permite aşa ceva. Am primit răspuns că aceste maşini erau cumpărate de vechi, de la gospodăria de partid. Nu am mai întrebat ce era o gospodărie de partid, dar în sufletul meu i-am invidiat pe acei oameni.

Bunicul Florin aprecia o maşină numită Ford Taunus, însă acest automobil nu face obiectul scrierii de faţă, nefiind o maşină comunistă. Abia aştept să apară în colecţia maşinilor de legendă modele precum Warszawa (îmi plăcea mult pentru formele sale rotunde), Skoda 100, Polonez (nu,nu. nu mă refer la crenwurstii ăia groşi) sau Wartburg.

miercuri, 16 noiembrie 2011

Mânăstirea Plătăreşti

Situată la circa 25 km de Bucureşti, Mânăstirea Plătăreşti este probabil cel mai sărac lăcaş de rugăciune văzut de mine vreodată. Biserica este înconjurată de clădirile ce pe vremuri (până la începutul anilor '90) au servit drept sanatoriu de nebuni. Acum clădirile respective sunt în paragină, dar încă mai păstrează aerul înfiorător demn de "Zbor deasupra unui cuib de cuci". La Mânăstire slujesc doar patru măicuţe şi mă întreb oare cât de întreg la minte poţi fi dacă zi de zi stai în această singurătate lugubră. Pe una dintre maici am găsit-o în biserica friguroasă. Avea chef de vorbă şi mi-a povestit câte ceva despre istoria locului, care printre altele a mai servit şi drept închisoare pentru femei. În prezent azilul de nebuni este amplasat într-o clădire modernă, vecină cu Mânăstirea. La vreo 200 de metri distanţă, curge Dâmboviţa mizerabilă. Nu mai are mult până să ajungă la Budeşti, când se va vărsa în Argeş.

Un loc interesant în cele din urmă, care arată că biserica în general nu înseamnă doar popi graşi cu maşini scumpe, Mânăstiri trase în aur unde oamenii plătesc bani mulţi, bogăţie şi frumuseţe. Poate că adevărata credinţă se regăseşte la Plătăreşti. Merită viztat locul.


duminică, 13 noiembrie 2011

Charles Bukowski - De duzină


Titlul original al romanului este "Pulp", însă cei de la Polirom au preferat această traducere, care nu ştiu cât de corectă este. Personajul principal, Nicky Belane, un detectiv din Los Angeles desprins cu adevărat din literatura revistelor Pulp sau din benzile desenate, rezolvă cu mai mai multă sau mai puţină pricepere diverse cazuri ale unor clienţi precum Doamna Moartea, o extraterestră, scriitorul francez Celine şi alţi ciudaţi. Belane şi toate personajele dau dovadă de multă şmecherie golănească, dialogurile sunt mai tari ca ale lui Tarantino în Pulp Fiction, imaginaţia lui Bukowski dă pe afară. Cartea este cumva şi o bătaie de joc la adresa întregii literaturi cu detectivi, cam pişându-se pe Sherlock Holmes, Hercules Poirot, Maigret, etc. Dacă ar fi să-l asemăn pe Bukowski cu cineva din lumea muzicii, l-aş asemăna cu Tom Waits. E ultimul roman al lui Bukowski, scris după 70 de ani, cu puţin înainte de a muri.

miercuri, 9 noiembrie 2011

Delegaţia. Capitolul VII

Stau în pat şi mănânc floricele de porumb. Floricele adevărate preparate în tuci, nu porcării cancerigene făcute la microunde. O colegă de la capitală chiar m-a învăţat un cântec de făcut floricele. În timp ce boabele de porumb sar de nebune trebuie să spui: "Sări găină la făină, sări cocoş după coş, Moşu taie la nuiele, Baba face floricele...". Bineînţeles că eu nu am rostit această incantaţie pentru copii, de fapt nici nu am pregătit eu floricelele. Lavinia le-a făcut. Lavinia este colega mea din Craiova, iar în ultimele două nopţi am dormit la ea. Dă-l încolo pe Sebi şi gheşefturile pe care vrea să le fac în numele lui cu recepţionerii de la hotel. M-am lipsit cu bucurie de câteva sticle de vin, când Lavinia m-a invitat să stau la ea, în garsoniera pe care o are închiriată într-un cartier muncitoresc din Craiova. Mâine dimineaţă plec spre casă. A fost ceva de muncă, în mai toate zilele şi eu şi Sebi am stat câte 12 ore la birou, Sebi cu diverse balanţe contabile, eu verificând tot felul de acte, amândoi explicând noile proceduri colegilor. Compania nu ne-a trimis în concediu, ci la o muncă chiar mai grea faţă de ceea ce făceam la Bucureşti. Dar nu ne-a părut rău. Alţii, în vremurile astea, trag cu tunul după o slujbă.

Am aflat multe despre Lavinia în momentele petrecute alături de ea, la birou sau acasă. Este din Filiaşi, dar ca orice tânăr care se respectă a plecat la facultate, apoi şi-a găsit o slujbă bună în Craiova şi a rămas aici. Încă nu are un salariu foarte mare pentru a spera la un credit pentru prima casă, dar mai aşteaptă. Este tânără şi are viaţa înainte. Poate trece şi criza. Speranţe de mai bine. A avut doi iubiţi în cei patru ani ai facultăţii, dar s-a despărţit de amândoi. Nepotrivire de caracter.

E cald, e foarte cald. Garsoniera e la ultimul etaj, iar acoperişul blocului a înmagazinat căldura soarelui o zi întreagă. Lavinia are doar nişte chiloţi tanga pe ea. Mănânc floricele şi mă uit la ea cum se mişcă de colo colo, încercând să pregătească ceva de mâncare. Spaţiul este destul de mic, laolaltă fiind şi bucătărie şi sufragerie şi dormitor. E cumva amuzantă, aşa desculţă ca un copil al nimănui, cu chiloţi negri minusculi a căror etichetă iese afară într-un mod caraghios, cu ţâţele fâlfâindu-i. Are unghiile (atât de la picioare, cât şi cele de la mâini) făcute cu ojă argintie. E costelivă şi nici ţâţele nu le are foarte mari. Fac o glumă cu ea şi când se apleacă să ia o tavă din cuptor, îi scot dintre fese şnurul de la chiloţi şi îl dau la o parte.
- Nu fi bou, îmi spune Lavinia enervată în timp ce îşi aşează chiloţii la loc.
- Am vrut doar să fac o glumă. Ce te agiţi aşa?, i-am replicat în timp ce mă întorceam la loc în pat şi la castronul cu floricele.
- Am oroare de fazele astea.
- Adică te plimbi prin faţa mea aproape goală de o oră şi te superi la o astfel de glumă?
- O consider mai mult decât o glumă.
- De ce? Povesteşte-mi, am îndemnat-o. Şi aşa nu aveam altceva mai bun de făcut.

Sustrăsesem de la petrecerea celor din delegaţia venită de sus o sticlă de vodkă Zubrowka. K îmi povestise că e mult mai bună dacă o ţin 24 de ore în congelator şi o beau pe urmă. Îi urmasem sfatul. Am luat două pahare şi am turnat lichidul verzui şi vâscos în ele. I-am întins Laviniei un pahar şi l-am luat eu pe celălalt. Amândoi am băut cu înghiţituri mici. Avea o aromă deosebită de fân proaspăt. Wishful crystal...Water covers everything in blue....Coolin' water. Wishful sinful a celor de la The Doors se auzea în surdină la radio. Lavinia se cuibări în pat lângă mine. Mirosea uşor a transpiraţie şi avea pielea umedă. Am petrecut-o după umăr cu mâna, degetele oprindu-se pe sfârcurile ţâţelor ei. Mi-ar fi plăcut să o trag de sfârcuri cum am văzut că o trăgea Sean Penn pe Naomi Watts în filmul 21 Grams, dar mi-am dat seama că iar nu va înţelege gluma mea, proastă de altfel. După ce a terminat paharul a început să-mi povestească:
- Nu mă înţelegeam foarte bine cu ai mei, aşa că după ce am terminat liceul am venit încoace, la Craiova. Trebuia să mă întreţin din ceva, trebuia să plătesc chirie, facultate, mâncare, cărţi. Nu era uşor. Nu vroiam să mă angajez nici vânzătoare sau cine ştie ce altceva prost plătit. O fostă colegă a găsit un job. Tocmai atunci începea să se toarne un fel de serial, nu-i pot spune porno pentru că nu implica acţiunea propriu-zisă, dar sexy era. Eram cinci fete venite de la ţară care aveam diverse aptitudini şi trebuia ca în fiecare episod să găsim un orăşean cu care să ne culcăm. Ne filmau şi dezbrăcaţi, dar fără contact, deci nu era un film porno, propriu-zis.
- Dar cum?
- Ceva în genul filmuleţelor Play Boy, dacă ai văzut vreodată. Actual sexual, adică futaiul, era mimat. În sfârşit. Eu în serial trebuia să joc rolul Vulpiţa.
- Păi cum Vulpiţa? Vulpiţa nu trebuie să fie roşcată? Tu eşti brunetă.
- Eram vopsită atunci.
- Ok.
- Aşa. Pe lângă tot ceea ce făceam în fiecare episod, eu trebuia să spun şi câte un banc porcos, pentru a da o notă cât mai amuzantă scenelor. Un banc pe episod.
- Si cam ce bancuri spuneai?
- Păi am spus doar un singur banc. S-a filmat pilotul şi pe urmă ne-au întrerupt serialul. Ideea nu a mers.
- Cum adică pilotul?, am întrebat nedumerit.
- Mai tornă-mi un pahar de vodkă şi îţi spun.

Am scos din congelator vodka Zubrowka pe care învăţasem să o beau rece de la K. La radio cred că era o seară dedicată celor de la The Doors. Acum se auzea Love her madly. Lavinia îşi continuă povestea:
- Pilotul este un episod experimental care se toarnă, iar apoi se difuzează pentru a sonda publicul. Dacă place se continuă serialul cu noi episoade. Din păcate sau poate din fericire serialul nostru nu a plăcut. Ne-am luat banii pentru un singur episod şi apoi am fost concediaţi.
- Păi poţi să-mi spui bancul din pilot. Sunt curios.
- Nah. Oricum nu e amuzant şi nu vreau să râzi doar de complezenţă.
- Promit să nu râd deloc.
- Tocmai de asta mă tem.

Cu această ultimă replică se pare că discuţia noastră despre cariera cinematografică a luat sfârşit. Lavinia s-a ridicat şi s-a apucat de pus masa. Mâncarea era gata. Biata Lavinia, mi-am zis. Nu poţi scăpa fără traume din asemenea experimente. Nu e uşor să filmezi dezbrăcată pentru câţiva lei în plus, să se frece toţi jegoşii perverşi de tine. Fata asta nu prea mai are cum să fie normală. Îmi părea rău că făcusem mai devreme gluma cu şnurul de la chiloţi. Pentru ea poate avea o însemnătate faza asta. Poate subconştientul ei se trezise şi-i amintea de ceva neplăcut. Totuşi Lavinia avea o minte perversă din moment ce şi la masă stătea doar în chiloţi. Îi plăcea să fie admirată. Am mâncat pui cu cartofi şi am terminat toată sticla de vodkă. Bine mai trăiesc cei din delegaţia de sus dacă se desfată cu asemenea băuturi. Apoi Laviniei i s-a făcut rău de la atâta băut.

A vomitat pe ea. Voma i se scurgea pe ţâţe şi în jos pe burtă. Am intrat în panică, nu ştiam ce să fac. Lavinia leşinase şi nu mai răspundea deloc. Eram în Craiova şi nu cunoşteam pe nimeni. Brusc mi-am amintit că Sebi stă la iubita lui, la câteva blocuri depărtare de blocul Laviniei. M-am gândit că el mă poate ajuta. N-ar fi fost bine să o duc pe Lavinia la spital. S-ar fi aflat până la Bucureşti de tărăşenia noastră. Ce-ar fi spus doamna Ana să afle cele întâmplate? Am înfăşurat-o pe Lavinia cu un cearceaf, am luat-o pe umăr şi am ieşit cu ea din casă. Nici nu am mai încuiat uşa. Oricum nu ştiam unde sunt cheile. Cred că am alergat, nu-mi mai amintesc, dar cinci minute mai târziu sunam la Sebi la uşă, mă rog, la iubita lui din Craiova. Sebi a ieşit somnoros în uşă, îmbrăcat cu nişte boxeri cu buline şi cu un halat descheiat. Era năuc. O pusesem pe Lavinia pe jos, învelită în cearceaf. Sebi nu înţelegea deloc ce se întâmplă.
- Sebi, ajută-mă. S-a îmbătat rău Lavinia şi nu se mai trezeşte.
- Ia-o d'aici pe târfa asta beată. Plecaţi dracu d'aici. Mă faci de râs, s-a isterizat Sebi, care a ieşit pe palier şi a închis uşa în urma lui.
- Sebi, ascultă-mă bine. Dacă păţeşte ceva o să se audă la Bucureşti ce am făcut pe aici. Vrei să ne pierdem joburile dintr-o prostie? Hai în pula mea şi ajută-mă să o punem pe picioare.
Sebi a stat un pic şi a cumpănit situaţia. Cu siguranţă nu i-ar fi plăcut să se audă pe la Bucureşti toată situaţia. Are şi el o vârstă, unde să-şi mai găsească de lucru pe bani buni, aşa cum e plătit acum? A luat-o pe Lavinia de picioare, eu am luat-o de umeri şi am cărat-o în casă.
- Pizdă nenorocită, trezeşte-te, a început Sebi să o plesnească pe Lavinia peste faţă.
- Stai Sebi, nu se va trezi aşa. A băgat în ea mai mult de jumate de sticlă de vodkă.
- De ce i-ai dat târfei vodkă?, a urlat Sebi.
- Nu i-am dat eu, ea a băut.
Între timp a apărut şi iubita lui Sebi, îmbrăcată cu un furou. Incredibil, cine mai poartă furou în ziua de azi? Sebi a expediat-o repede înapoi în dormitor, aşa că n-am apucat să o studiez bine.Lavinia nu dădea niciun semn că se trezeşte, dar respira încă. Stătea pe gresie învelită în cearceaf, murdară toată de vomă.
- Sebi, fă ceva!, l-am îndemnat.
- O să-l sun pe Desculţu. E singurul care ne poate scoate din belea la ora asta.
Desculţu a răspuns după al patrulea ţâr al telefonului. Sebi a dat telefonul pe speaker.
- Desculţule, ajută-mă cu o chestie, te rog....
- Bă, ce pula mea suni la ora asta? Cine pula mea e?
- Desculţu, sunt eu, Sebi, iartă-mă. Nu te ţin mult.
- .........
- Am pe cineva care a băut vodkă şi nu se mai trezeşte.
- Jumătate de sticlă, poate şi mai mult, de Zubrowka, am completat eu.
- Aşteaptă să caut, s-a auzit vocea Desculţului în telefon.
- .........
- Am găsit. Îi dai o linguriţă de miere din zece în zece minute timp de două ore, iar după ce-i bagi mierea pe gât, toarnă-i şi ceai de salvie răcit.
- Mulţumim Desculţule, am rostit într-un glas eu şi Sebi, dar se pare că Desculţu închisese telefonul deja.
Ne-am apucat de treabă. Am avut noroc să găsim şi miere şi salvie în bucătăria prietenei lui Sebi, care ne-a ajutat punând ceaiul la fiert. Era o fată grăsuţă, însă foarte simpatică. O bucăţică bună, iar Sebi avea toate motivele să o viziteze. Am culcat-o pe Lavinia în pat şi uşor-uşor i-am administrat toată cura pe care Desculţu ne-o indicase la telefon. Mai era puţin până se lumina de ziuă, când Lavinia şi-a revenit cât de cât. Ne-am luat rămas bun de la Sebi şi iubita sa, după care am pornit spre garsonieră. Lavinia putea merge pe picioarele ei. Tratamentul Desculţului o salvase.

În timp ce Lavinia făcea duş, eu mi-am făcut bagajul. Oricum aveam tren dimineaţa şi mă gândeam să mai stau puţin prin gară până la ora de plecare. S-a întors doar cu un prosop în jurul taliei pe care şi l-a dat jos şi s-a băgat în pat sub un cearceaf curat.
- Vrei să-ţi spun bancul pe care l-am spus în episodul pilot?, m-a întrebat.
- Da, te ascult.
- O mamă cu o fetiţă mergeau spre casă pe un drum. La un moment dat fetiţa vede la marginea drumului un băieţel făcând pipi. Nemaivăzând niciodată o puţă, fata o întreabă pe maică'sa ce e aia. Mama îi răspunde: "Ce să fie? E ţinga linga.". Mai merg cele două ce mai merg şi fetiţa vede un bărbat făcând pipi la marginea drumului. "Mamă, mamă, uite, lu nenea i se vede ţinga linga.".Mama se uită, după care îi spune fetei: "Aia nu e ţinga linga. E ţinga glonga.".
- ....
- Înţelegi? Ţinga linga şi ţinga glonga.
- Da, Lavi. E un banc bun, dar scuză-mă, nu sunt într-o dispoziţie pentru râs în momentul ăsta.
Mi-am luat geanta pe umăr şi m-am îndreptat spre ieşire. Lavinia m-a condus până la uşă, goală puşcă. Orice traume a avut pe vremea filmărilor, cred că a fost exibiţionistă dintotdeauna. Ne-am pupat pe buze în semn de rămas bun. Încă mai avea miros de vomă.

Sebi era deja în gară, citind gazeta de dimineaţă. Mai aveam o oră şi mai bine până la plecarea trenului.
- Bem o bere să ne trezim?, mă întreabă Sebi.
- Bem. Chiar am nevoie de o bere.
Am lăsat genţile pline cu documentele companiei şi hainele noastre murdare la bagaje de mână, în gară. Apoi ne-am dus la bufet şi am comandat ca deobicei, câte o bere Alutus de fiecare şi o pungă de chipsuri Hali Lulu cu oţet şi sare.

marți, 8 noiembrie 2011

Râul secat

Prietenii acestui blog îşi amintesc cu siguranţă de poza pe care am publicat-o în acest an, pe 5 februarie. Râul îngheţat, Ialomiţa în apropiere de Slobozia. Iată, dragi prieteni, aceeaşi Ialomiţă aproape secată.
- Unde?, va întreba Ionescu.
- În localitatea Pietroşiţa din judeţul Dâmboviţa, îi voi răspunde eu.

duminică, 6 noiembrie 2011

Dan Lungu - Sînt o babă comunistă!


Am fost circumspect când am cumpărat cartea asta. Nu mă aştept ca scriitorii români născuţi după 1960 să îmi placă. De pildă Filip Florian este de neînţeles pentru mine şi regret amarnic cei 15 lei cheltuiţi pe romanul Degete mici. Dar cu romanul lui Dan Lungu parcă s-a petrecut o magie încă de la primele rânduri citite. Cartea spune povestea a sute de mii de oameni care au trăit în a doua jumătate a secolului trecut, în vremea comunismului, iar apoi în perioada de tranziţie premergătoare capitalismului. Personajul principal, o femeie de prin nordul Moldovei (probabil din judeţul Botoşani, pentru că autorul este din Botoşani) care îşi petrece copilăria într-un sat uitat de lume, undeva în anii '50. Visează cu ardoare să ajungă la oraş, iar dorinţa îi este îndeplinită de comunism, care îi dă slujbă bună la uzină şi apartament în oraş.Timpul trece, comunismul cade, ne aflăm deja în anii tranziţiei, iar personajul nostru priveşte în urmă cu multă nostalgie. Acum e doar o pensionară săracă, uzina la care a muncit e demult fiare vechi, nu mai înţelege nimic din ce se întâmplă. Capitolele cărţii alternează trecutul cu prezentul în încercarea de a răspunde la întrebarea "era mai bine pe vremea comunismului?". Până la urmă nu există un răspuns clar, ci totul depinde de ipostaza din care priveşti. Săracii de prin sate au fost aduşi la oraş, şcolarizaţi, ofertaţi cu slujbe bune sau avansaţi pe linie de partid la funcţii mari. Pentru alţii a fost rău, chiar foarte rău (exemplul croitoresei din carte). Cititorul îşi va da seama singur în ce categorie se încadrează. Eu nu mi-am dat seama foarte bine, însă am găsit cartea excepţională. Dan Lungu se pare că e foarte talentat. Mi-am amintit de copilărie şi de toate acele momente petrecute în comunism sau de poveştile şi bancurile celor mai mari. Toată această incursiune în trecut se face cu o deosebită doză de umor. Foarte, foarte tare cartea.

joi, 3 noiembrie 2011

Bătăi luate în şcoală

Cred că am fost printre ultimele generaţii de elevi care luau bătaie în şcoală de la profesori. În zilele noastre mai degrabă se întâmplă invers, adică elevii bat profesorii. În ciclul primar aveam o învăţătoare, tovarăşa Gheghea, care dacă se întâmpla să greşesc la vreo întrebare, sau să nu fiu atent la oră, mă trăgea de perciuni şi de asemenea spunea : "Uf,uf, domnu' cumsecade, de ce nu eşti atent?". Nu excelam în răutăţi, dar alţi copii au luat chiar şi palme peste faţă de la ea. Eram dominaţi de frică şi trebuia să ne străduim să fim cât mai buni, pentru a evita astfel de corecţii. În ciclul gimnazial, diriginta, profesoară de limba rusă, avea o practică şi mai de temut. Cu un baston făcut din mai multe sârme înădite bătea copiii la palmă. La ora de dirigenţie verifica catalogul, iar cei care aveau note de 3 sau 4 erau scoşi în faţa clasei şi bătuţi la palmă cu acel baston. Umiliţi în faţa clasei, nu orişicum. Bastonul purta numele de Albişoara. Ustura al dracu de tare. Într-o pauză ţipam pe geam după câţiva colegi, împreună cu Ursulanu (ăsta era un băiat de la noi din clasă, tare greoi. Minţea de îngheţau apele. Ne spunea că taică'su este ambasador printr-o ţară străină). Ne-a auzit profesorul de fizică, Leibovitz Mauriciu. Ne-a chemat la el şi ne-a făcut praf urechile de cât ne-a tras de ele. "De ce ţipaţi aşa, mă?". Totuşi cele mai grele corecţii le-am observat la profesoara de română, care era şi membră de partid şi ceva secretar general al pionierilor pe sector, o funcţie importantă oricum. Slavă Domnului, de mine nu s-a luat, dar avea câţiva clienţi, elevi buni, care participau la olimpiade. Îi scotea la tablă şi le dădea exerciţii de gramatică grele, analiză sintactică şi morfologică. Când greşeau flagrant, îi dădea cu capul de tablă. Cum să se mai poată concentra un copil în asemenea situaţie? Mi-o amintesc şi acum pe colega mea, Matei Ioana, dată cu capul de tablă, cu lacrimile curgându-i şiroaie, încercând să analizeze cât mai corect fraza "Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă.". Oare se făcea educaţie mai bună cu parul? Generaţile mai vechi sunt mai valoroase ca cele actuale? Erau copiii mai politicoşi şi mai disciplinaţi atunci? 

marți, 1 noiembrie 2011

Charles Bukowski - Poşta


Anii '60, Los Angeles, California. Aspecte din viaţa unui lucrător la Poştă, alcoolic, afemeiat, parior la cursele de cai. Din câte am mai citit pe net sau în mini biografia de la începutul cărţii, Henry Chinaski (personajul principal al romanului) este un alter ego a lui Bukowski care, se pare, a avut o viaţă plină cu de toate. Omul chiar a lucrat la poştă vreme de 12 ani, a publicat primul său roman după ce a împlinit 50 de ani, la bătrâneţe s-a îmbogăţit, astfel încât şi-a putut cumpăra o casă cu piscină, un automobil BMW şi mai ales un computer. Mi-a plăcut enorm de mult această carte, iar stilul lui Bukowski este exact pe gustul meu. Un scriitor care nu se sfieşte să folosească cuvintele pulă şi pizdă, cu un foarte dezvoltat simţ al umorului (au fost multe momente în care am râs cu lacrimi), dar pe de o parte şi sensibil, exprimând în cuvinte simple viaţa omului de jos. O carte lipsită de întortochelile supărătoare de care unii autori abuzează, un roman ce nu-ţi dă bătăi de cap, ci chiar te relaxează şi te face să uiţi de problemele de zi cu zi, asta pentru că Henry Chinaski trece lejer peste marile probleme care-i umplu viaţa şi o face în stil mare. Bukowski e un autor de care m-am îndrăgostit încă de la prima pagină şi chiar vreau să-i citesc toate cărţile.

duminică, 30 octombrie 2011

Toamna

Un oraş de provincie la vremea înserării. Frig, ceaţă, ciori auzindu-se în depărtare. Gândul m-a dus la poeziile lui Bacovia şi la întâmplările de la capătul lumii dintr-un roman al lui Haruki Murakami. Pustiu pe străzi, totul static, însă în spatele obloanelor trase se petrec lucruri ciudate. Oare cititorii blogului la ce se gândesc privind acest peisaj?

miercuri, 26 octombrie 2011

W. Somerset Maugham - Pe muchie de cuţit


Din romanele lui Haruki Murakami nu am aflat doar de o muzică grozavă (cel mai bun exemplu poate fi Five spot after dark interpretată de Curtis DuBois Fuller) ci şi de unii scriitori, printre care şi acest W. Somerset Maugham. Romanul "Pe muchie de cuţit" l-am primit cadou de la colegii mei, anul trecut de ziua numelui. Un cadou valoros.

Am crezut că fiind un clasic (cel puţin aşa l-au încadrat cei de la Polirom), Maugham şi-a croit romanul respectând tiparele acestui curent. M-am aşteptat să regăsesc momentele subiectului bine definite, aşa cum le învăţasem în şcoală. Expoziţiune, intrigă, desfăşurarea acţiunii, punct culminant şi deznodământ. N-a fost deloc aşa, dar nu mi-a părut rău. Acţiunea se desfăşoară între cele doua Războaie Mondiale şi are în centru un bărbat plecat în căutarea absolutului, aidoma lui Siddhartha. Slavă Domnului, Maugham este mult mai puţin pretenţios faţă de Hesse, astfel încât am înţeles şi eu cartea, care a fost cât se poate de plăcută, fără prea multă filozofie inutilă. Somerset Maugham nu este doar povestitorul ci şi un personaj din roman, care dialoghează cu celelalte personaje, astfel relatând cititorului cele întâmplate, episodic, nerespectând neapărat cronologia. Vom călători de la Chicago la Paris, pe Coasta de Azur sau India, în timpuri de prosperitate sau după marele crah financiar din anii '30. Alături de bogătaşii vremurilor, de femei uşoare, ori mari înţelepţi brahmani. Câteva pagini sunt dedicate unei băuturi pe care eu o apreciez în mod deosebit, vodka poloneză Zubrowka. Cartea nu transmite cine ştie ce stare de beatitudine ori de împlinire spirituală, însă este una frumos lucrată, iar lectura ei nu doar m-a destins, ci mi-a oferit şi cunoaşterea unor chestii interesante. Pe viitor probabil am să încerc şi alte opere ale lui Maugham, despre care se spune că a fost şi spion pentru Secret Intelligence Service.

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Casa Moşului

În ultimii ani am stat într-o grămadă de pensiuni sau hoteluri, unele locaţii fiind de mare calitate, altele dimpotrivă, sub orice critică. Fiind un fan al siteului tripadvisor, m-am gândit să fac şi pe blog câteva cronici locurilor prin care am înnoptat. Ştiu că niciunul din cei 10-12 cititori ai acestui blog nu vor asculta de recomandările mele (deşi m-aş bucura), însă voi scrie din plăcere. Am să încep cu pensiunea de 4 stele, Casa Moşului din satul Cârţişoara, judeţul Sibiu.

În ziua aceea am plecat din Băile Felix, am traversat Apusenii pe la Arieşeni, Câmpeni şi de la Zlatna am apucat spre Alba Iulia şi apoi Sebeş, Sibiu. O zi destul de obositoare la volanul autoturismului, aşa că indicatorul spre Pensiunea Casa Moşului a sosit ca o binecuvântare. Pensiunea se află pe o uliţă secundară în satul Cârţişoara, ultima localitate înainte de intrarea sibiană a Transfăgărăşanului. Proprietarul este un moş ursuz, foarte scump la vorbă. În unele momente mi s-a părut chiar trufaş. Însă are două fete drăguţe şi o nevastă binevoitoare. Personaje desprinse parcă din poveste. Uimitor a fost faptul că moşul mi-a cerut să mă descalţ la intrarea în casă. În interior toată lumea circula cu papuci de casă, ceea ce nu e un lucru rău, dar ciudat pentru o pensiune. La parter este un living enorm, unde se poate da lejer o petrecere în 50 de oameni. Cu poanguri IKEA (cumpărate de fete. moşul nu cred că auzise de conceptul IKEA, concept de care mulţi români au aflat din pelicula Fight Club, iar mai puţini din romanul cu acelaşi nume), o masă de lemn cu 12 scaune, canapele, şemineu cu foc. Deosebit decorat. La etaj sunt camere foarte primitoare, ultramodernul combinându-se de minune cu rusticul. Curat, ordine, o adevărată plăcere chiar şi pentru cei mai exigenţi vizitatori. Un pic mai târziu am aflat din pozele care împodobeau pereţii că această pensiune a fost aleasă şi de celebra trupa rock Reamonn. Grădina din jurul casei este foarte mare, cu pomi fructiferi, câteva găini şi doi câini frumoşi. Locuri de parcare pentru 4-5 masini.




Moşul a fost cel care a servit atât cina, cât şi micul dejun. A adus farfuriile la masă, mâncarea, vinul, apoi a strâns şi a spălat. Fără prea multe vorbe. Servire corectă şi punctuală. A respectat la secundă ora la care convenisem servirea meselor. Mâncarea, una grozavă. Brânză de burduf, cârnaţi, chifteluţe, legume, păstrăvi de la păstrăvăria din sat, vin alb de calitate, clătite gustoase cu magiun de prune, etc.


O cameră costă 150 lei/noapte, un mic dejun 15 lei/persoană, iar cina o scoţi cam la 25-27 lei/persoană. Preţurile poate sunt mari pentru o pensiune sătească, dar în opinia mea merită fiecare bănuţ. Am avut o şedere foarte plăcută la Casa Moşului.

vineri, 14 octombrie 2011

Momente la muncă. Ultima zi a lui S.D. în companie.

Când eram copil aveam o carte despre animale. Cel mai tare mă fascina urangutanul, care avea şi o poveste plină de învăţăminte. Se spunea în paginile acelei frumoase cărţi că, la început, urangutanul era om ca toţi oamenii, dar fiind foarte leneş nu dorea să muncească. Stătea toată ziulica şi nu făcea nimic, aşa că trupul a început să i se transforme şi să fie acoperit cu păr mult. În cele din urmă a luat forma urangutanului pe care-l ştim cu toţii şi a plecat în pădure să locuiască acolo. Propagandă socialistă făcută pentru cei mici, dar care nu a reuşit să mă facă să iubesc munca. Chiar nu mă deranja dacă deveneam urangutan şi mi-am spus atunci că nici eu nu am să muncesc.

25 de ani şi câteva zile mai târziu simt că mă sufoc. Nu pot respira aerul închis din metrou. Transpiraţia fumătorilor are unul din cele mai greu digerabile mirosuri, mai ales dacă nu este diluată cu un deodorant. Lângă mine, în picioare, stă o fată tânără. Nu miroase a transpiraţie. Îmi închipui că este o fată cultă pentru că citeşte. Nu văd bine, dar pot distinge totuşi titlul capitolului pe care tocmai îl incepe: Ce chin îi era rezervat lui Cornelius van Baerle. Merg spre muncă, iar două vagoane în urmă, fără să ştiu, tot spre muncă merge şi colega mea S.D. În proporţie de 75% când metroul în care sunt eu ajunge la staţia în care trebuie să cobor, la peronul opus soseşte celălalt metrou, aşa că înghesuiala din staţie şi de pe scări este dublă. Pe lângă înghesuială este şi curent, iar peisajul este dominat acustic de tocurile de la pantofii femeilor care izbesc în dalele staţiei. Cu cât femeile sunt mai mici de înălţime cu atât au tocuri mai înalte şi calcă mai apăsat. Colega mea, S.D., nu este înaltă, dar este cinstită şi nu poartă tocuri, ci un fel de expadrile. E mai tânără cu zece ani faţă de mine şi lucrează în compania noastră de opt luni. Astăzi este ultima ei zi în firmă.

Stau cu Liviu la masa de sticlă şi ne pregătim pentru prânz. Eu am brânză de oaie cu roşii.
- Ce mănânci, Liviu?
- Coaste de drac.
Cred că i-a plăcut mult povestea lui Stan Păţitul. Vine şi S.D. O întreb dacă vrea să guste o brănză de oaie bună. E pofticioasă din fire şi apucă o bucată pe care o bagă în gură, apoi o plimbă pe toată suprafaţa limbii pentru a-i simţi mai bine gustul. "Foarte bună brânză, într'adevăr", spune S.D. şi pleacă puţin mai departe pentru a-şi desface o conservă de ton. Liviu vrea să o ajute, dar S.D. spune că apelează la bărbaţi numai dacă nu se descurcă singură. Noi râdem, pentru că aşa e firea noastră, golănească.
După ce mâncăm, Liviu ne spune următorul banc: Prin pădure, iepuraşul zbura la joasă înălţime, gen Superman. O vede pe vulpe: "Vulpeoooooo, vrei un pumn în gurăăăă? A dracu de urâtă!" . Vulpea speriată, se lasă-n jos: "Nuuu!...". Zboară iepuraşul mai departe. Îl vede pe lup: "Lupuleeeee, al dracu cu urechile tale, vrei, mă, un pumn în gurăăăă?". Lupu, speriat, o ia la fugă: "Nuuu!...". Mai zboară iepuraşu' puţin şi îl vede pe urs: "Ursuleeee, vrei ,mă, un pumn în gurăăăă? Umflatu’ dracu!". Ursul, ambiţionat: "Da, mă, vreau, na, e bine?!?". Iepuraşu: "Atunci du-te-n capu' pădurii, mă, că de-acolo l-am luat şi eu!".
Râdem cu toţii, moment în care intră Sebi pe uşă. Are o geacă de piele în stilul anilor '70, asemănătoare cu cea a lui Al Pacino în filmul Donnie Brasco.O întreabă pe S.D. dacă a găsit pâinea şi după primirea răspunsului afirmativ iese din bucătărie. Sebi e un om milos şi dacă nu consumă toată pâinea la masă o lasă altor colegi. Dar din dar se face Raiul.

Terminăm masa şi plecăm să ne mişcăm puţin. Eu vreau să citesc un pic in parc, iar S.D. se duce să-şi cumpere un suc. După trei minute mă întâlnesc cu S.D. în parc, întâmplător. Râde.
- Stai cu mine sau vrei să stai singur să citeşti?
- Stau cu tine.
Fumează, dar cu multă grijă suflă fumul în partea opusă mie.
- De ce pleci din firmă aşa repede?, o întreb.
- Pentru că sunt deja de opt luni aici şi m-am plictisit. Nu mai am ce învăţa nou, intervine plafonarea, simt că nu realizez nimic. Sunt la începutul carierei şi nu evoluez deloc.

Apoi am vorbit o serie de nimicuri până când timpul meu de pauză aproape a expirat şi a trebuit să mă ridic şi să plec. Dar m-am gândit dacă S.D. are dreptate. Ori poate are dreptate urangutanul? Ce să alegem? Muncă, bani, funcţii ori linişte şi mulţumire de sine? Totuşi cred că realizările nu se mărginesc doar la locul de muncă. Nu ştiu.

duminică, 9 octombrie 2011

Mânăstirea Samurcăşeşti, Ciorogârla

La dorinţa colegei mele, Ana, voi continua prezentarea unor Mânăstiri mai puţin cunoscute publicului larg. Foarte aproape de Bucureşti, în localitatea Ciorogârla, se află Mânăstirea Samurcăşeşti, ctitorie a vornicului Constantin şi Zinca Samurcaş, zidită în anul 1808 (această informaţie am preluat-o de pe placa comemorativă de la intrarea în lăcaş).



Interesantă biserica, care are trei altare. Nu am mai văzut aşa ceva niciunde.



În partea dreaptă faţă de uşa prin care se intră în biserică este o pictură cu iadul şi chinurile de acolo. Am văzut această chestie la mai multe Mânăstiri. Pare înfricoşător, dar n-aş putea explica exact pictura. Fata din parc se pricepea la astfel de chestii, dar n-am mai vorbit de multă vreme cu ea.

marți, 4 octombrie 2011

Kenzaburo Oe - O viaţă liniştită


Kenzaburo Oe este un scriitor greu. Acum vreo patru ani, în naivitatea mea, credeam că Haruki Murakami va câştiga cândva Premiul Nobel, dar acum sunt sigur că acest lucru nu se va întâmpla. Şi spun asta după ce am citit câteva cărţi ale lui Yasunari Kawabata şi mai ales după acest prim contact cu laureatul Nobelului pentru literatură din 1994, Kenzaburo Oe. Nobelul nu se dă pentru comercialism, ci pentru lucruri mai greu de pătruns pentru cititorul obişnuit, pentru chestii care ridică cu adevărat literatura la rang de artă.

Recunosc că nu am pătruns în totalitate sensul acestui roman, tocmai de aceea am şi afirmat că Oe este un scriitor greu. Dar japonezii în general sunt greu de înţeles, mai ales pentru noi, europenii. Cartea face referire la întâmplările prin care trec trei fraţi (doi băieţi, din care unul înapoiat mintal, şi o fată) într-o perioadă în care părinţii lor se află departe de ţară, tocmai în USA. Întâmplările, mai mult un punct de plecare pentru un pic de filozofie, sunt redate de fată şi în principal se leagă de fratele handicapat, Eeyore (poreclă împrumutată bineînţeles de la măgăruşul pesimist din celebra carte a lui A.A. Milne). Kenzaburo Oe chiar a avut un copil retardat şi multe dintre scrierile sale fac referire la acesta. Cu siguranţă nu poţi scrie prea vesel pornind de la o asemenea experienţă.

Un capitol întreg al cărţii dezbate filmul Сталкер al lui Andrei Tarkovsky. Am încercat să văd acest film în urmă cu 10 ani şi l-am abandonat pe la jumătate, însă acum, datorită cărţii, trebuie să-l revăd. În alt capitol se face referire la unul din romanele mele preferate, Eşafodul lui Aitmatov, la problema credinţei şi a renaşterii expusă acolo. Alte pasaje descriu evenimentele din jurul unei înmormântări,aşa că titlul "O viaţă liniştită" cât şi coperta cărţii par foarte departe de conţinut. Eeyore rezervă câteva surprize, se aduce în discuţie şi Polonia comunistă, muzica clasică acompaniază unele momente. Deşi scurt, romanul este foarte dens şi cu siguranţă extrem de sensibil mai ales datorită trăirilor interioare de care naratoarea dă dovadă. Trebuie revenit şi cu alte lecturi, mai din tineretea lui Oe Kenzaburo.

joi, 29 septembrie 2011

Delegaţia. Capitolul VI

Se făcuse noapte de-a binelea şi pe deasupra începuse şi ploaia. Într-un colţ al recepţiei am găsit o folie mare de plastic în care m-am înfăşurat şi astfel echipat am ieşit din hotel pentru a căuta scara de serviciu. Am ocolit pe o potecă plină de noroi pe care o zăream bine cu ajutorul luminilor provenite de la camerele hotelului. Într-un brad din apropiere se auzea cucuveaua cântând. Înăuntru oamenii beau, mâncau şi chefuiau, iar eu umblam de unul singur prin ploaie căutând ceva nu foarte exact. Am ajuns la câteva tomberoane de gunoi, în care un om cotrobăia. Purta un parpalac bleu marin şi pălărie din fetru neagră, care deşi udă arăta foarte bine. Cotrobăitul prin gunoaie contrasta în mod evident cu hainele bune pe care le purta. Din hotel răzbăteau sunete de muzică şi voci nedesluşite. Omul cu pălărie s-a întors către mine:
- Auziţi cucuveaua?
- Da, i-am răspuns, fără a mă mai mira de modul de adresare direct.
- Ştiţi ce se spune despre cântecul cucuvelei?
- Nu ştiu. Ce se spune?
- În noaptea în care cucuveaua cântă, în apropiere un om va muri.
- Nu ştiţi unde este scara de serviciu?, am încercat să schimb vorba.
- Ba da, apucaţi într-acolo, spuse, indicându-mi cu degetul direcţia. Doar pe acolo se mai poate intra de când cu delegaţia venită de sus. Mama lor de hoţi, mai spuse omul, după care se întoarse la treaba lui, cotrobăitul în gunoaie.
Oare ce era cu această delegaţie venită de sus? Oare ce căuta în gunoaie acest om îmbrăcat foarte elegant? Nu cred că aş fi primit niciun răspuns concludent, aşa că am pornit spre direcţia indicată, către scara de serviciu. Ploaia se mai domolise, iar cucuveaua îşi continua cântecul. Luminile de la camerele hotelului sclipeau în noaptea neagră.

Am pornit urcuşul pe scara de serviciu, care se află în aer liber, undeva în afara hotelului. Până la etajul al doilea nu am văzut mare lucru din cauza copacilor din împrejurimi, dar de sus se desfăşura o privelişte destul de frumoasă, cu multe luminiţe licărind în depărtare. Când în sfârşit am ajuns la etajul cinci şi am privit în jos, omul cu pălărie neagră se zărea mic, probabil în continuare scotocind în tomberoanele de gunoi. Am părăsit scara de serviciu, intrând în holul de la etajul al cincilea. Beznă absolută pe hol, aşa că am scos lanterna în formă de pix pe care o port întotdeauna cu mine. Cu ajutorul ei am reuşit să bâjbâi pe lângă uşile aflate pe ambele părţi ale culoarului, uitându-mă cu atenţie la numere. Am ajuns în sfârşit la camera 506 şi am descuiat.

Înăuntru aceeaşi beznă ca pe hol şi un miros pregnant de mucegai. Folosindu-mă de lanternă, am căutat întreruptorul pentru a aprinde lumina, dar se pare că lumina era oprită. Ciudat, pentru că din afară camerele hotelului se vedeau luminate complet. Fie această cameră nu era racordată la reţeaua de electricitate, fie între timp se oprise curentul. De la recepţie mi se spusese că voi mai avea un coleg de cameră, dar cu greu îmi închipuiam că cineva ar putea locui într-o cameră de hotel fără lumină şi cu un asemenea miros de mucegai. Oare o exista telefon în cameră pentru a suna la recepţie şi a vedea care este problema cu lumina? Pipăind prin întuneric după telefon, deodată în lumina lunii care bătea în geam, am văzut stând pe pat un bărbat care mi se adresa gesticulând şi mârâind asemeni personajului din desenele animate, Taz Diavolul Tazmanian. Chiar s-a ridicat îndreptându-se spre mine:
- Hrmm, mrrrrr,hrmmm.
- Stai domne, ce faci? Vrei să mă omori?, am întrebat speriat.
- Mrrrr,hrmmm, mmmm.
Am ieşit repede pe uşă, căutând disperat ieşirea pe scara de serviciu.Omul cu pălărie neagră nu mai era la tomberoane, ploaia se oprise, iar cucuveaua încetase cântatul, ori poate nu am mai auzit-o eu. Am intrat la recepţie strigând după recepţioneră, care ca deobicei nu era la post.
- Vă rog, am nevoie de o altă cameră...
- Dar v-am spus că nu mai avem alte camere. Abia am putut să vă fac rost de aceasta, mi-o tăie recepţionera.
- Poate totuşi găsiţi altceva, i-am spus, punând pe tejgheaua recepţiei două hârtii de 10 lei.
Evident că banii au deschis drumul meu către o nouă cameră, camera 208. Nu-mi rămânea decât să apuc iar către scara de serviciu, dar acum cunoşteam foarte bine drumul. În urma mea, recepţioneara mi-a urat noapte bună.

Palierul de la etajul al doilea este luminat din abundenţă, pe jos se află o mochetă verde ce pare nouă, întreaga atmosferă fiind înveselită de muşcate în ghiveci. Intru în camera 208 şi surprinzător, dar în pat stă în capul oaselor uitându-se la televizorul alb-negru chiar omul cu pălărie neagră, acum îmbrăcat doar în chiloţi. Mă salută ca pe un prieten vechi, dându-mi senzaţia că mă aştepta.
- E un film cu Jean Gabin la bulgari.
- Mare actor, am răspuns mai mult pentru a-i face plăcere noului coleg de cameră.
- Poate v-o fi foame, schimbă brusc subiectul omul cu pălărie neagră, care acum de fapt era doar în chiloţi. Eu mă pregăteam să comand ceva de mâncare. Am vrut să cobor la restaurant dar nu este permis accesul acolo pe timpul delegaţiei venită de sus.
- Da, îmi este cam foame, am recunoscut. Şi cum se procedează cu masa în acest caz?
- Păi nu ne rămâne decât să sunăm la recepţie şi să cerem să ni se aducă mâncarea în cameră.
- Of, alt bacşiş, am zis ca pentru mine, amintindu-mi că am miluit-o deja de două ori pe recepţioneră.
- He, păi în ziua de azi nu mai faci nimic fără bacşiş, îmi spuse omul din pat. Eu am dat bacşiş până şi la vatmanul de la tramvai.
- Cum aşa?
- Păi să vedeţi, dar mai bine întâi să dăm o comandă de mâncare.

Până ca omul să-şi înceapă povestea, m-am facut şi eu comod. Cum aveam hainele cam ude de la ploaie, am urmat exemplul colegului şi am rămas şi eu în chiloţi, aşezându-mă în patul liber.
- E cazul să renunţăm la politeţuri. Eu mă numesc K, îmi întinse mâna omul.
- K, ca personajul lui Kafka?, l-am întrebat, dupa ce m-am prezentat la rându-mi, strângându-i mâna.
- Nu, doar K. Acum voi da comanda. Vrei să mănânci ceva anume?
- Comandă-mi ce îţi iei şi tu.
- Bine, spuse K şi formă numărul de telefon de la recepţie.
A comandat pentru fiecare câte 50 de vinars Murfatlar, un borş de porc, o porţie de fasole cu ciolan, o sticlă de vin Jidvei. M-am gândit că are cu siguranţă relaţii dacă poate comanda astfel de chestii şi mai ales la o oră atât de înaintată, când deobicei bucătăriile restaurantelor sunt închise.
În aşteptarea mâncarii a început să-mi spună povestea cu bacşişul:
Acum două săptămâni, într-o sâmbăta, după ce am ieşit de la serviciu, am fost cu nevastă'mea la Magazinul Central să cumpărăm un aragaz. Văzuse nevastă'mea la o vecină un model cu cinci ochiuri şi de mult îmi zicea că vrea şi ea. Îi explic vânzătorului ce model vrem, dar îmi spune că nu are, însă aşa cu o voce în care l-am simţit că are, dar aşteapta şi el ceva. "Domne, dacă apare ceva, vă rugăm să ne daţi un telefon şi o să fim şi noi drăguţi cu dumneavoastră.", îi zic eu şi îi las numărul de telefon de acasă. A doua zi, duminica, la 7 dimineaţa m-a trezit din somn cu telefonul: "Domnu', ştiţi,ieri, exact după ce aţi plecat dumneavoastră, a venit marfa. Avem aragazul exact cum îl doreaţi. Puteţi veni astăzi să-l luaţi.". Să-l ia dracii, am ştiut că îl avea de cu o zi înainte. M-am dus să-l iau, i-am lăsat şi lui 200 de lei. Fiind duminică, s-a nimerit exact duminica în care nu circula numărul nostru de la maşină. Ce să fac? M-am cărat cu aragazul până la tramvai. Am stat la prima uşă în staţie şi i-am făcut semn vatmanului să mă aştepte să urc cu aragazu. I-am dat şi vatmanului 25 de lei şi i-am zis să mă oprească între staţii, iar omul a zis: "Sigur, nici o problemă.". Păi doar îi dădusem bani, dă-i în pizda măsii pe ceilalţi călători, mă oprea omu unde vroiam. Eu după ce am luat aragazu o sunasem pe nevastă'mea de la un telefon public şi i-am zis să vină cu maşina printre blocuri, să mă aştepte să cărăm aragazul, că printre blocuri nu e miliţie. Şi m-a lăsat ăsta cu tramvaiu unde i-am zis eu, m-a şi ajutat să dau jos aragazu. Nevastă'mea mă aştepta, l-am băgat în portbagaj şi aşa am ajuns cu el acasă. Asta zic, fără un ban acolo de atenţie nu faci mare lucru. Deci să nu iţi pară rău dacă laşi la recepţioneră un mic bacşiş. Lumea se bucură la oricât şi te ajută pe urmă.

Interesantă filozofia lui K, n-am ce zice. Nu după multă vreme a sosit şi mâncarea, adusă de recepţionera care se pare că renunţase la uniforma bleu marin, morocănoasă, acum purtând o rochie mulată şi destul de scurtă. I-am lăsat un bacşiş consistent şi am început să mâncăm. Şi eu şi K eram foarte înfometaţi şi până nu am terminat tot de mâncat, niciunul dintre noi nu a mai scos vreun cuvânt. Trecuse de miezul nopţii, dar din camerele hotelului se auzea zarvă. K mi-a spus că petrecerea e în toi şi că ar trebui să facem şi noi o vizită celor din delegaţia de sus.

luni, 26 septembrie 2011

Papuci

Mi se par oribili oamenii care poartă papuci în locurile publice, altele decât ştrand, plajă, la mare. Cum să porţi papuci când mergi la hypermarket, prin oraş, la Mall, etc? Papuci pe care oamenii cu bun simţ i-ar purta doar atunci când merg să ducă gunoiul.

joi, 22 septembrie 2011

Medicul

Tramvaiul 1 se scurge prin seara de toamnă ce se lasă asupra oraşului aglomerat. E plin cu oameni mohorâţi, obosiţi, care put a transpiraţie. Se înghesuie unul în celălalt şi par a fi la capătul răbdării. Mai săraci decât cerşetorii care se urcă aproape la fiecare staţie. Îmbrăcaţi pe apucate, neîngrijiţi şi duhnind a tutun ieftin, paznicii care au terminat tura de 12 ore. Femei grase trecute de 50 de ani cu sacoşe murdare. Copii plictisiţi, ieşiţi de la şcoală, se joacă pe telefonul mobil. O tânără timidă citeşte Romain Gary - Prima dragoste, ultima dragoste. Lângă mine un om ce poartă pantaloni de stofă şi pantofi negri, la care a asortat un tricou albastru pe care scrie Italy, soarbe dintr-o cutie de Timişoreana.

La Spitalul Colentina se urcă un băiat cam de 30 de ani. Poartă o bluză LaCoste cu mânecă lungă (celebrul model cu dungi orizontale. costă vreo 600 ron în Mall la reprezentanţă), jeansi şi pantofi smart casual de provenienţă necunoscută, dar bănuiesc că tot produse bune, de firmă. Formează un număr pe celular şi începe o conversaţie:
- ...trebuie doar să vezi diferenţa dintre o tumoare benignă şi una malignă....e foarte important să vezi ciclul de la sănătos la bolnav imediat şi de la bolnav la sănătos treptat. Nu ştiu, frate, dar examentul ăsta mi s-a părut mai greu ca rezidenţiatul.
Aşadar avem de a face cu un doctor şi încă unul gastroenterolog, pentru că la telefon discută despre stomac şi ficat. Vorbeşte probabil cu un coleg şi poate au examene de grad. Se vede că e un fost tocilar după cum se exprimă:
- Hey, dude, what the fuck? Dacă tu nu te simţi pregătit, atunci cine? Şi la Fundeni nu cred că o să avem examen foarte greu. Adică, Lupeasca îţi dă un 6,7. Nu cred că te întreabă diagnostice diferenţiale. Acolo, de bun simţ. Să ştii să recunoşti un hepatocarcinom.

Discuţia continuă minute bune în aceeaşi notă. Nici eu, nici oamenii din împrejurimi nu înţelegem nimic. Acest tânăr medic chiar s-a ţinut de şcoală, i-a plăcut cartea. Noi, restul, umblăm prin bezna necunoaşterii cu tramvaiul 1, tramvai în care la Obor se urcă câţiva ţigani care vorbesc foarte tare, aşa că nu-l mai aud pe doctor. Coborât din tramvai, făcând o asociere între ţigani şi doctori, nu se putea să nu îmi vină în minte excepţionala melodie a Romicăi Puceanu, Grea e boala de plămâni.

marți, 13 septembrie 2011

Natsume Soseki - Eu, motanul


Despre Natsume Soseki se pomenește pe ultima copertă a uneia dintre cărțile lui Yasushi Inoue, numele său fiind alăturat lui Haruki Murkami, în dorința de a evidenția capetele de interval ale scriitorilor moderni japonezi de mare talent. Se pare că Soseki este considerat de critici cel mai bun scriitor al epocii Meiji, afirmându-se undeva pe la începutul secolului trecut.

Eu, motanul este un roman în care umorul abundă, dar este însoțit de accente filozofice, meditative și melancolice. Un motan care trăiește în casa unui profesor de limba engleză din Tokyo (cu siguranță profesorul este un alter-ego al autorului) observă oamenii din jurul său și le comentează comportamentul sau obiceiurile. Umorul japonez este desăvârșit și pentru mine întrece cu mult umorul altor popoare, chiar și pe al englezilor despre care se spune că au un umor sănătos. Cartea este una grozavă și te face să-ți dorești să nu se mai termine, într-atât cititorul se obișnuieste și îndrăgește personajele.

Bietul Natsume Soseki se pare că a murit destul de tânăr, din cauza unei boli de stomac, boala de stomac fiind îndelung comentată și în cartea de față. Mi-ar plăcea să găsesc romanul Kokoro de la acest autor, despre care unii vorbesc că e cel mai bun roman japonez al tuturor timpurilor.

joi, 8 septembrie 2011

Furt cultural

Sunt un fan Gabriel Garcia Marquez. Am cumpărat şi citit cinci dintre cărţile sale, în România editate de Rao. Este vorba despre: Un veac de singurătate, Despre dragoste şi alţi demoni, Dragostea în vremea holerei, Povestea târfelor mele triste, Generalul în labirintul său. Mai am pe rafturile bibliotecii: A trăi pentru a-ţi povesti viaţa şi Douăsprezece povestiri călătoare. Mi-aş fi cumpărat toată colecţia, dacă Rao nu ar vinde-o la preţuri prohibitive.

În seara asta, în Cora, am luat din raft Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet. M-am aşezat la o măsuţă şi am citit prima poveste. Se numeşte Un domn foarte bătrân şi cu nişte aripi enorme. Scrisă în 1966. Mi-a plăcut. O poveste cu un înger care trăieşte în coteţul unor simpli oameni. Oare am procedat corect citind fără să cumpăr cartea? Poţi merge într-un hypermarket ca la bibliotecă?

marți, 6 septembrie 2011

Laur Nebunu

Fiecare şcoală generală avea un golan al ei, de care toţi ceilalţi elevi se temeau. La şcoala mea era Laur Nebunu. Îi bătea pe copiii mai mici, le fura surprizele sau mingea, îşi bătea joc de ei fără motiv. Într-o zi mă jucam cu mingea de tenis împreună cu alţi colegi de clasă. Un joc ciudat, având ca spaţiu de desfăşurare locul unde pe vremuri fuseseră trei ţâşnitori de apă; acum mai rămăseseră doar găurile. Noi trebuia să nimerim cu mingea gaura adversarului, dacă nimeream în gaura din mijloc pierdeam. A venit Laur Nebunu, a luat mingea în mână şi a strâns-o până a spart-o. Doar din răutate. Alta dată mi-a furat vreo douăzeci de surprize Cincin, printre care şi Dasaev, Romario sau Gullit. Pe vremea aia eram în clasa a IV a, iar Laur Nebunu era a opta, dar avea cam 17 ani. Oricum ni se părea un colos. Cu toţii fugeam din calea lui când îl vedeam.

Zece ani mai târziu eram deja la facultate. Jucam tenis de masă alături de câţiva prieteni. La un moment dat a apărut Laur Nebunu, pe care nu-l mai văzusem de 5-6 ani.A vorbit foarte politicos şi ne-a cerut permisiunea să joace cu noi. L-am lăsat şi din întâmplare a jucat cu mine, un set întreg până la 21. L-am invins categoric. La sfârşit a dat mâna cu mine, ne-a mulţumit pentru joc şi a plecat. Nu l-am mai văzut de atunci.

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Kobo Abe - Femeia nisipurilor


O surpriză foarte plăcută acest scriitor deloc comercial, un japonez care explorează tărâmul absurdului şi parcă aduce un pic cu maestrul Kafka ori poate cu Camus. Femeia nisipurilor, dincolo de firul narativ foarte interesant, este o mare alegorie şi fiecare poate înţelege ce vrea din carte, pentru că, aşa cum am învăţat în liceu, literatura este interpretabilă, iar doi oameni nu interpretează la fel aceeaşi lucrare.

Un cercetator se rătăceşte într-un sat aflat printre dunele de nisip şi este poftit de săteni să innopteze la ei, mai exact în casa unei tinere văduve, o casă ciudată aflată într-o groapă mare înconjurată de nisip, la care accesul se face printr-o scară de frânghie. A doua zi, omul dorind să plece la treburile lui, realizeaza că a dispărut scara şi că este prizonierul nisipurilor. Nu înţelege de ce, dar zi de zi este pus la muncă alături de femeie, pentru curăţarea nisipului şi scoaterea sa din groapă cu ajutorul unor găleţi. Când refuză să facă munca este privat de apă şi mâncare. Totul e foarte ciudat, iar Kobo Abe descrie cu mare fineţe artistică. Sexualitatea este prezentă chiar şi în această carte, sex cu aromă de transpiraţie, mizerie cleioasă de pe pielea celor doi şi mult nisip. Personajul reuşeşte să evadeze, dar este prins în nisipurile mişcătoare, salvat de săteni şi adus înapoi. Ajunge cumva să se resemneze, munceşte la nisp, femeia rămâne gravidă, însă la un moment dat scara este coborâtă şi lăsată aşa. Are şansa să plece, dar nu este prea hotărât că trebuie să o facă.

Autorul insistă asupra nisipului şi asupra muncii de Sisif pe care cei doi o fac în lupta cu nisipul. Zi după zi, fără nicio altă perspectivă. Eu am văzut asta ca o metaforă la adresa vieţii omului şi poate mai ales viaţa în societatea modernă industrializată. Zilnic aceleaşi chestii, la început te revolţi, apoi te obişnuieşti cu ideea şi te resemnezi, iar într-un final poate chiar îţi place un pic. Să încheiem cu un fragment interesant din carte : "Singura cale să eviţi munca este să munceşti. Nu munca în sine este preţioasă, ci faptul că învingem munca prin muncă. Adevărata valoare a muncii sălăşluieşte în puterea renunţării la sine."

miercuri, 31 august 2011

Glume la vârsta a treia

Autobuzul Mercedes Citaro este aproape gol. Stau faţă în faţă cu un om cam pe la 60 de ani, care vorbeşte la telefon: "Ce faci bă? N-ai mai plecat la mare?.....A, la mare eşti? Să-mi aduci şi mie bronz într-o pungă."
O glumă clasică, ce m-a binedispus în drumul spre muncă. Dar bătrânul şugubăţ nu se opreşte aici şi pune la telefon următoarea întrebare: "Eşti singur sau e şi franţuzoaica cu tine?". Chiar excelent, o glumiţă demnă de Ţociu şi Palade. N-am înţeles niciodată de unde vine exprimarea asta când te referi la femeie, iubită, amantă, nevastă. De ce i se spune franţuzoaică?

luni, 29 august 2011

Doroftei Pub

Prima oară am ajuns la Doroftei Pub în 2009, de 1 Mai, când într-o Gară de Nord arhiplină m-am urcat fără bilet într-un tren de Galaţi, plătind în vagon, la suprapreţ, biletul până la Ploieşti Sud. După o plimbare prin Ploieşti, aflat în căutarea unui loc pentru prânzit, vis-a-vis de Mc-ul din centru, deasupra cinematografului, am descoperit Doroftei Pub.

Localul seamănă cu puburile britanice pe care le-am văzut în filme, ori despre care am citit în poveştile lui Irvine Welsh. Are un bar în mijlocul încăperii, mese de jur împrejur, multe chestii interesante ornează pereţii (printre care şi medalia lui Doroftei cucerită la Olimpiada Atlanta 1996). Terasa este foarte plăcută, de aici putându-se arunca o privire spre centrul Ploieştiului. Dar mai multe informaţii puteţi afla pe siteul oficial. Preţurile sunt bune, mâncarea e grozavă, chelnarii destul de politicoşi, însă nu foarte pricepuţi. O atmosferă plăcută ce m-a determinat să vizitez acest loc de vreo 6-7 ori, de cele mai multe ori venind special din Bucureşti pentru a mânca la Doroftei Pub.

Sâmbătă, pe terasa pubului, mâncam ficăţei de pui şi beam o bere făra alcool, când cineva şi-a lăsat mâna pe umărul meu, îmbrăţişându-mă prieteneşte. Era Leonard Doroftei, Moşul. Mi-a vorbit cu o deosebită blândeţe, parcă un pic cu sfială:
- Vă place mâncarea?
- Sigur, i-am răspuns. Vin special din Bucureşti aici. Am venit de multe ori.
- Tocmai de aia. Vreau să mă asigur că totul este ok.
- E foarte bine, mulţumim.
- Dacă nu vă place ceva, vă rog să daţi înapoi.
Mi-a zâmbit din nou cu sfială şi a trecut la o altă masă pentru a vorbi cu clienţii. Mi s-a părut un gest foarte frumos şi chiar m-am simţit mândru că am schimbat câteva cuvinte cu Doroftei. Cred că este o persoană plăcută.

miercuri, 24 august 2011

Ciuperci pleurotus cu muşchi de porc la tigaie. Şi un vin fin.

Avem o colegă nouă, venită tocmai din Republica Populară Chineză. O cheamă Ming, la fel ca celebra dinastie. Atât eu cât şi Sebi ne-am împrietenit cu ea şi mâncăm de prânz împreună, în bucătăria corporaţiei, bineînţeles. Într-una din zile eu aveam orez basmati cu sos de soia, iar Ming, văzând că orezul e negru (de la soia bineînţeles)a spus : "Nu prea ţi-a ieşit."

Oricum un chinez nu poate cunoşte fineţea orezului indian basmati, aşa că nu am dat prea multă atenţie criticii ei. Totuşi m-a deranjat replica lui Sebi: "De parcă ar fi făcut el ce e în farfuria aia.". Sebi nu ştie că eu pot găti cel puţin 50 de feluri de mâncare diferite. Iată unul dintre ele:

1 kg de ciuperci pleurotus se spală, se curăţă de codiţe şi se trag în tigaia cu puţin ulei, presărând pe ele oregano. Se pun apoi într-un vas acoperit. Tăiem în bucăţele mici 500 grame de muşchi de porc şi îl rumenim la tigaie alături de un ardei roşu, o ceapă roşie, rozmarin şi sos de soia. Apoi amestecăm ciupercile cu carnea şi mai ţinem 5 minute la cuptor. Scoatem şi mai turnăm un pic de sos de soia.







Se serveşte în compania unui vin roşu, sec. Dacă avem ceva cu o poveste pe sticlă, aşa cum am avut eu, este excelent.





sâmbătă, 20 august 2011

Aşezământ monahal

Iată Radu, alte câteva poze pe care să faci scroll.


Să vedem dacă cititorii acestui blog îşi vor da seama despre ce biserică este vorba. Interesante păsările din preajma turlelor. Foarte multe.


Pictura bisericii nouă şi deosebită. Mi-a atras atenţia Sf. Marina cum îl ţine pe drac de coarne şi probabil vrea să-i dea cu un ciocan în cap.


În această biserică am ascultat cum un călugăr vorbea unui cuplu, spunându-le că înţelepciunea bărbatului stă în barbă şi de aceea este foarte bine ca bărbaţii să poarte barbă. În acest timp îşi mângâia barba foarte lungă.