Restaurant vs. gătit la domiciliu (23) - Restaurantul coreean

Într-o seară, pe grupul nostru de whatsapp, băiatul numit Dorobanțu a pus poze de la un restaurant coreean, făcându-mi o poftă uriașă, deși nu mai mâncasem niciodată bucatele acestui popor. Imediat i-am spus vechiului meu prieten Piskeshu să mergem împreună la un local coreean, iar acesta s-a ocupat, rezervând o masă de doi la Jeonjuu, pe Str. Sfântul Dumitru nr. 3. În ziua stabilită, chiar în momentul plecării mele de acasă a început ploaia torențială, forțându-mă să comand o mașină cu șofer de la o cunoscută companie de ridesharing. Pe tot drumul se făcuseră lacuri, iar eu priveam cu îngrijorare de pe bancheta din spate a Skodei Octavia cum norii se rup deasupra Bucureștiului. Am ajuns mai devreme de ora stabilită cu Piskeshu, iar el cum mai întârzia puțin, am decis să intru singur în restaurant, unde deja aveam masa rezervată, și să beau o bere.

Un prim lucru inedit pe care Piskeshu mi-l adusese la cunoștință, rezervarea s-a putut face pentru maxim 120 de minute, așa impunând rigorile locului. La expirarea timpului aveam să fim dați afară. Dar mai era până atunci. Am comandat un Carslberg la draft de 400 ml pentru prețul de 24 de lei. Nu m-a deranjat, dacă în Dublin, Madrid sau Berlin am dat 6 € pe o bere, nici Bucureștiul nu trebuie să fie mai prejos. Am băut patru beri pe parcursul serii, pentru că patru beau și la domiciliu (desigur nu contra sumei de 1 milion de lei. 100 de lei adică, Piskeshu admonestându-mă pentru că în 2024 încă mă mai exprim în banii vechi). Piskeshu, care purta un tricou cu Sarajevo '84,  a băut Guinness la 500 ml pentru 36 de lei paharul, dar a consumat doar două beri. 

Ospătarii de un bun simț exagerat, foarte atenți, foarte frumoși, unii dintre ei străini, nevorbitori de limba română. De culoare, tatuați, cu piercinguri în nas (cazul unei ospătărițe de care pur și simplu te puteai îndrăgosti imediat), asiatici, sunt sigur că unii și gay. English or Spanish? Toți cei 4-5 chelnări care s-au perindat pe la masa noastră ne-au fost de un real ajutor, îndrumându-ne printre tainele bucătăriei coreene. Masa avea în mijlocul său o plită, pe care oaspeții își frigeau singuri mâncarea, după propria preferință. Am convenit cu Piskeshu să luăm o porție de aperitive la comun, în speță clătite cu fructe de mare, care au fost delicioase, iar la felul principal am luat patru tipuri de carne pe care urma să o frigem la plita din mijlocul mesei, și anume: calamar, burtă de porc (samgyeopsal), antricoate de vită (LA Galbi) și încă o carne de vită (numită beef bulgogi). Am luat și două castronașe cu orez și am mâncat totul împreună, fiind mai mult decât suficient. Din partea casei ne-au adus tradiționalul kimchi, niște ridichi ciudate și ceva rădăcină de dovleac,  pe care le-am mâncat alături de carne, pe post de salată. Foarte interesante toate preparatele. Deși era doar o carne prăjită pe o plită, avea o altă savoare decât ceea ce obișnuim noi să mâncăm. Era altceva. 

Atmosfera din local foarte plăcută, multă lume tânără. Servire ireproșabilă, mâncare inedită. Am mâncat, am băut, am glumit, ne-am uitat pe geam la ploaia de afară și la oamenii pentru care capitalismul nu a fost atât de darnic precum a fost cu noi. Piskeshu mi-a adus și un mic cadou format din două flacoane cu parfum fin, despre care a specificat că sunt pentru seară. 

Și pentru că a mânca în oraș nu este totuna cu gătitul la domiciliu, a venit și nota de plată, care cu tot cu tips s-a ridicat la 520 de lei. A meritat? Desigur. Pentru chestii pe care nu le poți prepara acasă, pentru ospătari cum trebuie, pentru o atmosferă plăcută, mai ieșim și în oraș. Nu a fost o masă de cinci stele, dar a fost o experiență nouă.

clătite cu fructe de mare

burtă de porc crudă

burta de porc pusă pe plită

probabil cea mai bună bere din lume

Ce mâncăm în seara asta?

"Ce mâncăm în seara asta?", este întrebarea pe care inevitabil mi-o adresează unul dintre copii de fiecare dată când vin de la serviciu. Nevasta face mai mereu câte un fel, ori chiar două de mâncare și spre deosebire de mine ea gătește mai regimos, mai sănătos, gen câte o supă, o mâncare de fasole verde, un sufleu de brocoli etc, iar eu vin cu gând să mănânc ce a gătit ea și le spun asta copiilor, îndemnându-i să mănânace alături de mine, dar ei dau ochii peste cap, oftând: "Dar noi am mâncat la prânz asta, nu mâncăm de două ori pe zi aceleași feluri!". Iar eu le zic: "Și ce pula mea? Aici e restaurant? Sunt bucătarul vostru?". În unele zile chiar nu am chef de gătit, dar totuși în majoritatea serilor am chef de o muzică bună, de o băutură fină, care pentru mine sunt un acompaniament perfect la preparatul unei cine. 15 zile nu am pus alcool în gură, așa că nici în bucătărie nu prea am mai stat, copiii mulțumind-se cu câte o cană de lapte la cină, ori o brânză cu castraveți și roșii. Nevasta îmi spune să nu mai zic nimănui că nu am băut alcool 15 zile la rând, deoarece sună de ca și cum aș fi alcoolic și sunt în perioada de sobrietate (sober, cum zic americanii). 

Le fac plăcerea copiilor și voi face tăiței chinezești cu carne de pui. Cumpăr ulei de wok cu adaosuri de usturoi și ghimbir, sos de soia, ciuperci, ardei roșu. Încing wok-ul de fontă și dau drumul la treabă, în atmosfera și așa încinsă de această vară criminală. FMM vară! Dau play la muzică și încep cu piesa The Renegades - Matelot, pe care am auzit-o în excepționala serie Baby Reindeer. Desfac prima bere, dintr-o serie de patru ca deobicei. Pentru preparatul tăițeilor chinezești consider foarte potrivită berea irlandeză Guinness. Alunecă excelent pe gât, iar mie mintea îmi alunecă la alte vremuri. Acum vreo 10 ani, la Institut, în camera secretă, Eufrosin Potecă a dat câte un rând de beri. Pentru toată lumea a cumpărat Tuborg, iar mie Guinness. L-am întrebat de ce a făcut așa, iar el mi-a spus: "Știu că îți place să bei ceva bun.". A fost diplomat, desigur cunoștea firea mea de snob.

"A mobilat rapid noua cotineață în care am fost mutați de către Porci. A făcut chiar și o cameră secretă." (citat din Eufrosin Potecă)

Tânărul Stăpân, dând dovadă de mare dibăcie, a construit o cameră secretă, fix ca în filmele cu mistere din alte timpuri. Din biroul nostru aflat la mezanin în vechiul sediu al Institutului, intrai într-o cameră plină cu tot felul de dispozitive, scule, lucruri uitate de lume și vreme. Camera se termina cu un dulap, prin ușile căruia puteai pătrunde spre camera secretă. Când ușile erau închise părea un dulap normal, când ușile se deschideau se transforma într-o poartă de trecere. Lucrarea aceasta a fost înfăptuită înainte de venirea mea la Institut, iar pe atunci Tânărul Stăpân era numit Meșterică, camera secretă fiind doar o mostră a priceperii sale. Camera secretă avea în centrul său o masă și două băncuțe, putând adăposti în condiții confortabile patru vizitatori. Trecând prin dulap, lăsam în urmă orice grijă, ascunși în măruntaiele primitoare ale Institutului, într-o lume murakamiană, ce contrasta puternic cu lumea de afară. Deoparte a mesei stăteau Eufrosin Potecă și Falsul Ionescu, oameni cu ștate vechi, iar de cealaltă Tânărul Stăpân și eu, oameni veniți în noua orânduire. Într-un colț este un sac mare cu sticle golite, care acum, în vremurile reciclării, ar valora pe puțin 50 de lei.

Tânărul Stăpân ne povestește despre viața sa, despre cum a urcat și coborât pe treptele măreției, despre cele două averi făcute și apoi pierdute, despre cum la 14 ani vindea ziare pe pasarelă la Gara Basarab, despre cum și-a cumpărat Audi, despre episodul Barcelona și câte și mai câte. Nu putem știi dacă este ceva adevărat în spusele sale, dar îl ascultăm cu nețărmuită plăcere, sorbind din berile reci,  în majoritatea cazurilor Skol la 2 litri turnate în căni. 

Am fost în Grecia recent. Am cumpărat de acolo 6 cutii de orez basmati Uncle Ben's (desigur, acum poartă denumirea de Ben's Original, pentru că este înjositor să-i spui unui bătrân de culoare "unchi"). E cel mai bun orez pe care-l știu eu, iar în România nu se mai aduce. Nu știu din ce motive. Alături de o pungă de legume congelate în stil mexican și niște bacon, este un fel de mâncare adorat de copii pe care îl prepar în doar 20 de minute. Dar ce muzică este potrivită pentru prepararea acestui fel? Încep cu Vance Joy - Riptide. Oare ce ar spune Eufrosin & Ionescu despre piese în acest gen? Prea ușoare pentru o seară din mijlocul săptămânii în care prepar cina pentru familie? Gătesc pe aceste acorduri și desfac nu una, nu două, nu trei....ci patru beri Pilsner Urquell la 0,33. 

Și așa am răspuns de două ori la întrebarea copiilor "Ce mâncăm în seara asta?". Va urma...

picture or it didn't happen

Rear Window

Am văzut aseară alături de fiii mei un film de acum fix 70 de ani. Rear Window, în regia legendarului Alfred Hitchcock. În rolurile principale James Stewart și Grace Kelly. Filmul ne-a plăcut unanim, toți trei stând cu sufletul la gură, așteptând deznodământul. Povestea unui fotograf care în urma unui accident are piciorul în ghips, așa că plictisit își petrece vremea acasă, în spatele ferestrei, trăgând cu ochiul la vecinii din imobil. La un moment dat i se pare că asistă la o crimă. Dar oare este real ce vede? Cam ăsta este subiectul filmului, ce aduce mai mult cu o piesă de teatru prin jocul actorilor și faptul că acțiunea se desfășoară într-un cadru restrâns, cu o recuzită minimă. Joc foarte natural al actorilor, foarte diferit față de ce vedem în prezent. A fost o bucurie pentru copii să redescopere cinematografia de altă dată, cu care au luat contact la Crăciunul trecut, când au urmărit It's a wonderful life a lui Frank Capra.

Superbă femeie Grace Kelly. Recunosc, nu știam că a fost și Prințesă de Monaco. La terminarea peliculei am citit pe wikipedia despre destinul ei tragic, moartă în 1982, la 52 de ani, atac cerebral suferit în timp ce era la volan. James Stewart în schimb a murit la 89 de ani, în 1997.

Filmul are 100 puncte metascore. Înseamnă ceva, Pulp Fiction de exemplu are 95. Doar și pentru asta și merită urmărit.