Hurghada. Doua vizite si doua puncte de vedere

de ACO

Egiptul, in special statiunea-oras Hurghada este compus din doua parti distincte: comerciala si viata reala. Nimic nou.

Prima oara am vizitat tara in decembrie 2018. Am ales pe fuga varianta de calatore, all-inclussive, am platit o suma de bani. In mintea mea, ok, pentru o persoana care voia o saptamana de relaxare in combinatie cu ceva excursii. Mai precis, am decis cam pe 18 decembrie ca am nevoie de vacanta in Egipt. Tot in ziua aceea am trimis mail catre singura agentie de turism din orasul in care locuiesc si pe care o cunosteam deja, am primit oferte in aceeasi zi. In 19 decembrie am analizat ofertele, in 20 decembrie nu mai stiu ce am facut, dar vineri 21 decembrie m-am dus la banca, am scos bani din cont de la bancomat, am cumparat euro si m-am dus la agentie. Am rugat-o pe draga doamna de la agentie sa ma ajute sa aleg cel mai bun hotel fara sa depasesc 1200 de eur acel all-inclussive. Singura pretentie de la mine a fost sa am internet free acolo, ca planuiam sa merg cu laptopul, cu munca dupa mine, ca… just in case. Am fost asigurata ca la banii astia gasesc maxim doua hoteluri si internetul merge prost oricum. Am ales. Am platit. In 22 si 23 decembrie a fost weekend, apoi s-a facut luni si era ajun de Craciun, iar pe 27 decembrie am pornit emotionata la drum, cu masina, de acasa pana la Cluj de unde urma sa zbor pana in Hurghada.

In avion am luat loc la geam, cum prefer eu - zi, noapte, ma uit pe geam si scap de socializare inutila sau de deranj in caz de pasageri nelinistiti sau dusi mai des ca mine la toaleta. Dar langa mine s-a asezat o tinerica. Bine, si eu sunt tinerica, dar vecina era si mai si. Are aproape jumatate din anii mei.
Dupa putin am intrat in vorba, nu mai stiu care pe cine a apucat, dar ne-am imprietenit. Asta e o parte fascinanta cand calatoresc singura - ma imprienesc cu oamenii. Eu nu sunt sociabila de felul meu, multi ma considera rece, sunt expeditiva, foarte rationala considerata etc, in fine, cand plec la drum in vacante ma imprietenesc usor si cateodata prietenia dureaza.

In avion, la un moment dat, insotitorul, brunet si arata fain, ne-a impartit tuturor pasagerilor niste cartoane. Am intrebat eu (putini dintre pasageri din jurul meu stiau engleza) pentru ce sunt, ce trebuie sa facem. Ne-a explicat ca sunt de completat cu datele personale si ca sunt necesare sa primim viza de intrare in Egipt. Cum aveam geanta de lucru (ca oarescum am plecat in fuga in Egipt) am scos pixul, am completat. Am imprumutat pixul tuturor din jur.

Am ajuns apoi in Hurghada. Cum am coborat din avion, am comentat colegei de loc ca e fucking frig. Ma asteptam sa simt caldura fata de -3 cat erau in Romania. Era un pic mai bine, dar am fost bucuroasa ca am pastrat geaca de piele pe mine.

La intrare in cladirea aeroportului ne asteptau niste domni imbracati in costum si cu un semn al agentiei de turism pe care am fost instruiti sa o urmarim la sosire acolo. Am platit 28 eur sa primim viza. Puteam merge si la ghiseul oficial al autoritatilor, unde am fi platit 23 de eur sau 25 de dolari americani pentru aceeasi viza. Presupun ca 5 eur in plus erau comision pentru agentii de turism, care, sincer, nu inteleg ce serviciu suplimentar au facut turistilor. Cozile erau la fel de mari de mari si la ghiseul autoritatilor, si la ‘ghiseul’ agentiei de turism.

 De fapt, acesta este punctul prin care vreau sa fac diferenta intre Egipt turistic si Egipt.

Eu am nevoie sa merg cel putin inca o data in Egipt, sa spun drept. Am fost de doua ori si da, mai vreau, ca e o lume asa de faina acolo, dar sa va povestesc.

Bun. De la aeroport pana la viza si la iesire trebuia sa urmam instructiunile, sa ne uitam dupa un nume, cod, firma, whatever. Niste doamne care nu mai stiu daca vorbeau engleza sau romana, ne-au spus sa cautam autobuzele dupa numere. Eu aveam numarul 7. L-am gasit, soferul egiptean mi-a spus/explicat/aratat ca trebuie sa pun bagajul in cala, apoi mi-a facut semn sa urc in masina. Am urcat. A venit ghidul. L-am intrebat, sa ma asigur, ca sunt in autobusul bun, I-am aratat voucherul pentru hotel; ghidul era egiptean si mi-a raspuns in romana: da, plecam imediat. Am ramas impresionata ca mi s-a raspuns in limba natala a mea de la un domn care vizibil era natal in tara in care tocmai ajunsesesm.

Am pornit, in masina erau multi turisti. Masina s-a tot oprit, turistii au coborat. Am ramas ultima in atobus, pe langa sofer si ghid. M-am intrebat inca o data daca am facut alegerea buna sa merg singura in Egipt. Ghidul s-a uitat la mine, eu I-am zambit - ce era sa fac? Prima intrebare de la ghid a fost daca fumez. Am raspuns ca da. Si m-a intrebat daca ma deranjeaza daca isi aprinde o tigara. Nu. Nu ma deranjeaza. Si-a aprins tigara, s-a uitat la mine (si eu voiam sa imi aprind o tigara) si m-a intrebat cum de mi-s singura. Foarte stapana pe mine I-am raspuns ca asa e cel mai bine pentru mine. Mi-a cerut numarul de telefon sa putem comunica, I l-am dat, mi-a spus ca ma invita in cluburi in Hurghada, I-am multumit, am inghitit in sec, am ajuns la hotelul meu, mi-a spus ca maine la 9 vine la mine sa imi explice ce pot face eu in Egipt si ca daca vreau excursii I le pot plati. Inainte sa cobor din autobus mi-a spus ca trebuie sa dau ciubuc in hotel. Bine.

Am fost la receptie, am primit cheia de la camera, nu cred ca am lasat vreun ciubuc baiatului de la receptie desi s-a uitat in ochii mei profund si mi-a spus ca mi-a dat o camera foarte buna. Un alt baiat mi-a luat valiza si mi-a facut semn sa il urmez. Am alergat dupa el pe un hol luuuung, am presupus ca alergam spre camera mea, am alergat in special sa nu pierd din ochi valiza mea. Dupa ce parea 3 km de alergat pe un hol, baiatul (nah, majordomul sau cum se cheama) s-a oprit, a descuiat o usa.. I-am dat 2 eur si s-a uitat la mine si multumit si scarbit. Am incuiat usa si am deschis ochii.
Nu am mai fost sigura daca hotelul avea 4 stele sau 3 sau 2 sau una, brusc mi-am amintit ca eram in Egipt si poate standardul e altul, iara mi-au trecut franturi prin minte ca standardul ar trebui sa fie international, apoi mi-am asezat valiza. Camera curatica, ok. Baia? Ca si cum ceva instalatori au facut reparatii si au uitat sa curete dupa ei or so. Trei paturi in camera. Bun asa. Pot alege in fiecare seara alt pat din doua, ca pe unul sigur imi pun valiza, hainele si alte cele in lipsa de alt spatiu. Geam? Da, cu terasa la 10 metri de mare. A fost momentul sa spun ca da, asa da. Apoi stres ca nu reuseam sa inchid inapoi geamul/usa. Bun. Merg sa iau o bere. All-inclussive. Imi iau telefonul si geanta la bar. Cer o bere. Heineken e ok? Ma intreaba barmanul. Oh, perfect! Imi da o Heineken la doza. 3 euro imi cere. Pai parca eram la all-inclussive. Zice ca e tarziu si dupa nu mai stiu care ora (23, 24) trebuie platit. Bine si asa. I-am dat 5 euro. Mi-am luat doza de bere pe terasa. Avea gust amar si eram obosita. M-am dus in camera, am ales patul, am adormit. Imediat m-am trezit intr-un zumzet infernal de tantari care m-au cam chinuit..

Dimineata mi-am pus rochita pe mine si m-am dus la micul dejun. M-a intampinat Mohamed. A ramas singurul baiat care mi-a placut din cei aprox 10 oameni din hotel, mi-a adus un fel de cafea.
Nici lui Mohamed nu I-am lasat ciubuc. Am mai gasit niste fructe. In rest nu prea mi-era foame.

M-am intalnit din nou cu ghidul, mi-am cumparat trei excursii. Domnul, care vorbeste perfect romaneste (si, din fericire, din pacate, chiar mai corect decat multi dintre romani) mi-a mai explicat ce si cum si cred ca de vreo 5 ori mi-a subliniat ca e bine sa dau bacsis la toti in hotel si soferilor cu care merg in excursii ca toti au salarii extrem de mici si traiesc din bacsisul turistilor. Hm, asta cu bacsisul nu ma incanta, nu sunt obisnuita. Si nu pentru ca as fi zgarcita. In fine, ghidul trebuia sa imi dea rest si nu am primit banii. Intelesesem apropourile…

M-am dus pe plaja hotelului apoi. Am stat si m-am relaxat la soarele racoros. M-am invelit in proposop dupa o vreme. In apa nu am intrat. Niste baieti, numai, au indraznit si dupa cum tipau ori se incalzisera dinainte cu ceva alcool ori asa de rece era apa.

A venit momentul pranzului cand am realizat ca as bea o bere si mi-am propus sa verific si meniul de la cantina exclusivista a hotelului cu serviciu all-inclussive. M-am pus pe terasa barului. Am stat, am asteptat, nu se intampla nimic, m-am gandit ca daca vreau o bere ar fi bine sa o obtin cu forte proprii. M-am deplasat la pult, am cerut one beer. Am primit un pahar de 100 ml. Am zambit barmanului thank you, but please, I would like a large beer. Numai asa pahare au pentru bauturi. Really? Si am ras. Baiatul nu a ras. M-am enervat. OK, da-mi atunci inca un pahar. M-am dus cu paharelele la masa si am terminat cele doua beri inainte sa fumez o tigara intreaga. Fascinating all-inclussive in this fucking place. Deja si mai enervata am zis sa vad ce mancaruri au. Nu mananc alta carne in afara de peste. Aveau peste. Mi-am pus in farfurie. Si ceva legume. In rest nu aveau mare lucru. M-am asezat la masa, am studiat pestele. Parea pangasius. Mi-am zis ca tot peste e. Am mai mancat pangasius, e ok. Am gustat tacticoasa. In gura am simtit ca un fel de bomba explodata brusc, ceva cu gust de voma. No way! Nu era posibil asa ceva. Am luat un servetel si la fel de tacticoasa am scuipat ce aveam in gura. Am invartit putin furculita in farfurie, am luat o bucatica de ceva leguma sa treaca gustul. Mai rau am facut. Mi-am facut rapid o scanare a poftei de mancare si am concluzionat ca de fapt nu imi era asa foame. Dar parca un pic mi-era. Am zis ca sigur sigur ma pot salva iarasi niste fructe. Am cerut apoi si un strop de bere. Am reusit sa fumez o tigara intreaga band stropul. Asta numai si numai pentru ca am facut sedinta in capul meu: cine dracu m-a pus sa vin aici, de ce dracu am platit o caruta de bani pentru nimic; asta nu ramane asa, ma duc acum, caut internet si fac reclamatie la agentia de turism; ma duc si scriu cel mai aprig si convingator review la hotelul asta si serviciul si servirea si dumnezo sa-I bata; unde dracu’ mananc io, aici mor de foame. Brusc mi-am amintit ca am batoane de ciocolata in camera, cumparate de la Lidl si am fugit sa mananc.

Cu burta plina, m-am dus la receptie sa caut internet. Mi-era un pic mai bine si m-am gandit sa caut pe Google despre Egypt. Despre experiente ale altor turisti. M-am felicitat ca am ales momentul, intr-un final, sa caut informatii despre tara in care tocmai ajunsesem si despre care, in afara de existenta capitalei Cairo si a minunatelor piramide (cat de minunate ar putea fi si ele?) nu ma interesasem, cum probabil orice om cu mintea in cap ar face. Inainte. Mda, sunt mai mult expeditiva decat rationala. De fapt rationala sunt numai la job.

In cele din urma am remarcat intr-o zi din cele 7 un magazin langa fabulosul all-inclussive resort. Ce mai stiam e ca totul in tara aceasta se negociaza. Dar cum terminasem dulciurile de acasa (e bine ca am oaresce spirit de conservare) si cum in restaurantul hotelului nu am mai pasit decat pentru fructe si ceva legume si dimineata pentru 2-3 ore fierte pe care da, am reusit sa le mananc, am plecat la shop. Nimic pe raft nu avea pret. OK… am luat o tableta de ciocolata, un pachetel de arahide si un pachetel de fistic. Am intrebat la casa cat costa. 7 euro. Nu, nu am scapat din mana nici un produs, nici portofelul, nici rucsacul, chiar eu m-am mentinut pe picioare fara sa ma clatin, dar in creier a aparut un nor urias si negru. Am dat omului 7 euro. Asa zambet subtil de satisfacator nu am mai vazut niciodata in viata mea de la vreun om ca de la vanzatorul acela. Iesind din magazin am injurat in sec, cred ca cu voce tare, dar in romana. Tocmai am platit 40 de lei pentru ce costa maxim 15. Cu o seara inainte imi cumparasem o esarfa pe care mi se ceruse 20 euro si am scos-o la 8 euro, suportand si 10 minute de vaicareala de la acel vanzator cum ca el are salariu 150 de dolari pe luna si de ce nu ii dau macar 10 euro pe esarfa.

Am declarat creierului ca eu in tara asta nu mai calc. La cateva minute am intanit un om special.

Si astfel, in februarie mi-am cumparat bilet de avion, in 24 aprilie eram iar in Cluj, m-am imbarcat in avionul catre Hurghada. De data aceasta stiam ca voi vedea partea adevarata a Egiptului. Ceea ce am reusit. Si trebuie sa ma credeti ca este o tara uimitoare, frumoasa, oamenii sunt dragi. Turistic si pentru neinitiati totul e o mare teapa. Dar viata adevarata m-a fascinat.

Mi-am propus de data aceasta sa merg pe o plaja locala. In fiecare dimineata am platit, nicely, biletul de intrare - 50 lire egiptene (20 de lire inseamna un euro). In fiecare dimineata am intrat in magazinele locale sa imi cumpar apa si rontaieli pentru plaja. Apa de 1,5 litri costa 10 lire. Pachetelul de arahide cam 20 de lire. Preturile tot nu erau afisate. Dar cand era de facut plata, erau standard toate. Pentru ca am reusit sa locuiesc si sa umblu intr-un spatiu local absolut local, adevarat. Si vanzatorii erau de bun simt. Si am incercat trei magazine. Desigur ca toti vanzatorii au vazut ca nu eram localnica, dar presupuneau ca traiesc acolo si m-au tratat cum ne trateaza cel mai politicos vanzator din tara noastra!

Plaja in sine, pentru localnici, more or less, a fost gazda buna pentru mine. Parca era toata a mea. Frumos aranjata. Sezlonguri cu umbrele din lemn la 5 metri de apa, de fenomal de curata si albastra a Marii Rosii. Sezlonguri cu umbrele albastre inclusiv la un pas de mare, chiar in prima zi voiam sa ma pun pe unul din acele sezlonguri si baiatul care manageruia plaja asta mi-a atras atentia ca mai bine stau la 5 metri ca la un pas ma pot supara valurile care vin peste mine.

Pe plaja asta veneau si ceva localnici, veneau si ceva turisti straini. Eram cam aceiasi in fiecare zi. Plaja avea un ponton si pe acel ponton era amenajat un bar. In prima zi m-am dus sa vad cum e. Eram singura clienta. M-am pus la o masa, a venit un domn in tricou si pantaloni scurti, care arata cam de 55 de ani, cu ten alb, sigur nu era egiptean, am cerut o bere (da, da, da, imi place berea) si m-a intrebat daca locala Stella e ok (o stiam deja, ca aveam in frigider acasa cateva special pentru mine), am spus perfect. Mi-a adus o Stella la sticla de juma de litru,rece, adica exact ce astepti cand vrei o bere. La o bere normala bag si trei tigari. Am fumat-o pe prima, a venit domnul sa imi schimbe scrumiera. Eram singura clienta, dar no matter what, atentia asta chiar ma face sa ma simt bine si sa dau bacsis pentru multumire si nu pentru ca regula si alte dracii pe care nu inteleg sa le inteleg. Berea aceea a costat 30 de lire. I-am lasat omului toti banii, 40 de lire, ca doua bancnote aveam.
A doua zi m-am dus iar la portia mea de o bere rece pe plaja. Nu a venit la mine sa ma intrebe, m-a intrebat de la bar, Stella?, yes. Si uite asa, a new friend. Domnul este rus, a lucrat in politie in Moscova, s-a pensionat de ceva ani, a ales sa se mute cu nevasta cu tot in Hurghada, statul tarii lui ii vireaza pensia, el cu banii astia traieste ca in paradis in Egypt. E unul dintre happiest oameni pe care i-am intalnit. 

Apoi a venit duminica de Paste. Cu acest prilej vreau sa imi afisez ignoranta: nu stiam inainte sa merg in Egypt ca exista o comunitate zdravana de crestini in tara asta. Eu aveam impresia ca toti sunt musulmani. NU, NU, sunt foarte multi crestini. 20% din populatie, daca nu ma insel. In rest, sunt, da, musulmani, si mai sunt beduinii care au viata si eventuala lor religie. Dar beduinii adevarati traiesc in comunitati in desert, nu cred ca statul ii poate contoriza exact. Ca un tip, asa, turistii sunt dusi in sate de beduini. Am fost si eu, dar va povestesc alta data. Beduinii adevarati nu sunt stiuti, tot ce inseamna sat beduin pe care noi, ignorantii, il vedem, e o facatura cu acelasi scop turistic. Oricat de convingatoare ar fi agentiile (mare parte sunt facute din oameni pusi sa produca bani fara sa aiba habar cum si de ce) ori ghizii locali si ‘satenii’, satele pe care le vedem sunt artificiale.

Duminica seara am fost tratata regeste. Trei feluri de peste la cina.

Un prieten autentic egiptean mi-a atras atentia ca daca luni merg iar la plaja sa ma astept sa fie aglomerata. Pentru ca crestinii sarbatoresc lunea pastelui si musulmanii sarbatoresc prima zi de primavara (desi la ei e cam vara tot timpul). Acel prieten mi-a spus ca s-ar putea sa fiu inconjurata de o gramada de fetite care vor dori sa faca poze cu mine, ca lor li se pare ca mi-s speciala, ca nu arat ca ele. Aproape ca i-am suflat in nas - da, eu, speciala, du-te frate d-aci. Come on.

A venit luni dimineata. Mi-am facut tabieturile matinale si am plecat la plaja. La intrare baiatul cu taxarea mi-a zambit, azi plaja e plina. I-am zambit si eu lui, nu cred, un loc oi gasi eu, nu? Da, sigur, si mi-a incasat cele 50 de lire. Dupa cativa pasi m-am ingrozit. Da, plaja era plina, plina, aglomerata. Locul meu de pana atunci era nu ocupat, erau cam 5 oameni pe sezlongul acela. Ok, m-am dus inainte, totul ocupat. L-am vazut pe baiatul care se ocupa de plaja. M-am dus relaxata si zambind la el. Hello again, de data asta chiar nu stiu unde sa ma asez, ce zici, gasim un loc pentru mine? S-a uitat incurcat initial la mine, nu a zambit si mi-a zis ca da. M-a luat din semne dupa el, mi-a zis sa stau aici: era un sezlong liber langa un sezlong ocupat de un barbat si de vreo trei gagici, si inca unul ocupat cu multe bagaje. Au vorbit pe limba lor ceva, stapanii sezlongurilor erau crestini. Domnul ce statea linistit pe sezlong mi-a zambit, yes, of course, sit here with us, we are all a big family here. Eu eram in vacanta, toata un zambet si l-am intrebat pe domnul daca putem face schimb, sa stau eu la umbra ca eram deja prajita de la soare. Daaaa, si a venit toata familia sa mute bagajele de la umbra la soare, sa ma pot eu aseza pe sezlongul de la umbra. Nu imi venea sa cred. M-am trezit cu vreo 15 egipteni in jurul meu, toti ma tratau ca pe o regina din priviri si din gesturi. Domnul initial statut pe sezlong era acum in picioare, mi-a prezentat toata familia, erau multe fete dragute si numai vreo doua din ele stiau engleza, am vorbit, am ras, m-au strans in brate. A fost una dintre cele mai umane si puternice experiente pe care le-am avut. Eram prieteni. Mi-au intins un bol cu ceva cereale fierte si sarate (aratau putin ca boabele de porumb, putin ca boabele de naut, dar nu stiu ce am mancat), au desfacut o sticla de alcol si una de sprite, mi-au dat un pahar de cocktail, mi-au oferit inca unul, mi-au oferit din mancarea lor traditionala, am gustat un pic din peste si nu mi-a placut, dar am avut puterea sa inghit pentru ce era din drag. M-am dus la bar si am cumparat Stele si sucuri reci pentru ei. Am facut sesiune de poze si poze. Ne-am dat unii altora numere de telefon si ne-am imprietenit pe facebook.

Cam atat. Mai am de povestit despre excursii.

Dei Frati

Sâmbăta trecută, trezindu-mă cu voie bună ca în orice zi în care nu am parte de teroarea Șefului Constantin, am hotărât pe loc să îi fac o surpriză nevestei și să o duc la Mânăstirea Crasna, unde am mai dus-o pe când era gravidă cu primul nostru copil. Iar apoi o vizită la Brașov, care în anii '50 se numea Orașul Stalin. Cum eu mă trezesc devreme și în week-end, iar ceilalți dormeau, am avut vreme să-mi fac lecția temeinic, astfel încât am căutat pe reputatul site TripAdvisor un restaurant bun. M-am oprit asupra localului numit "Dei Frati", locul 3 din 272 de restaurante în Brașov. De acum, de când cu Restaurantul Atra despre care ați citit în povestirea trecută, ne-am obișnuit cu luxul culinar și am abandonat definitiv salamul cu pâine. Vom mânca numai în localuri cu ștaif. 

După ce ne-am culturalizat la frumoasa Mânăstire Crasna și am făcut cam vreo 60 de minute de mișcare în pădurea din jurul așezământului monahal, am continuat cu drumul (DN1A) până în centrul Brașovului, unde ne-am învârtit puțin după un loc de parcare. Apoi ca niște oameni neajutorați ai secolului XXI am pus restaurant "Dei Frati" pe GPS și am mers ca un penibil cu telefonul în mână, urmând indicațiile trasate de Google Maps, care ne-a purtat prin atât de cunoscutul dar mereu frumosul centru din Brașov până în piața mare, unde se apucă pe gangul de lângă KFC ce dă într-o străduță foarte pitorească, de am crezut că e în străinătate. 

Am zărit imediat localul, ce părea foarte promițător încă din exterior, cu câteva măsuțe așezate cochet pe pavajul cu iz feudal. O servitoare ne-a întâmpinat, dându-ne vestea proastă că nu mai sunt locuri. Am observat și noi cu ochii că localul era full, iar mesele libere aveau o tăbliță cu rezervat. Ce rău îmi părea, că doar am venit special de la București pentru asta. Și pentru asta. Chiar în secunda când ne pregăteam să plecăm cu coada între picioare, nevasta observă niște meseni care se ridică de plecare, la o masă afară. O anunțăm pe servitoare, iar aceasta e bucuroasă sa ne ofere masa, dar maxim pentru 70 de minute, că pe urmă o are rezervată. Ne convine, ne vom încadra. 

Am uitat să spun că localul este cu specific italienesc, dar probabil v-ați dat seama din numele său. Ospătărița foarte drăguță și politicoasă, pricepută și binevoitoare, ne aduce meniurile, ne face să ne simțim bine din primele clipe. Copilul meu cel mic, fanul pastelor pretutindeni, își comandă cu atât mai mult acum o porție de penne pesto. Copilul cel mare, își dorea tot paste, dar auzindu-mă pe mine care mi-am comandat o porție de saltimbocca (pentru neinițiații în gastronomia italiană, asta înseamnă carne de vită cu prosciutto și salvie) spunându-i nevestei că voi mânca ce paste rămân de la copii și nedorind din fire să împartă, a decis că își comandă pui la cuptor cu brânză de capră, învelit în prosciutto, iar nevasta a ales o porție de tagliatelle ragu. Ca băutură am cerut un pahar de chardonnay (știu, iubiți consumatori de alcool că la vită se pretează un vin roșu, dar am dorit ceva alb pentru că e mai ușor, mai revigorant și urma să șofez în seara respectivă pe ruta Brașov-București), iar nevasta a cerut un pahar de Proseco. Servitoarea a venit, aducându-ne pahare goale specifice băuturii comandate, iar apoi a venit cu sticlele și ne-a turnat în pahar. Mie mi-a turnat dintr-o sticlă de chardonnay Castel Firmian (nevasta a citit invers eticheta și a înțeles Castel Stârmina și îmi tot zicea că nu e vin italienesc și că am mai băut din ăsta). Dar desigur Castel Firmian e un vin italienesc și mi-a plăcut foarte mult, pentru că mie îmi place mereu chardonnay-ul. Am căutat repede pe telefon ca un șoarece de bibliotecă și am găsit sticla de vin, am văzut că e 36 de lei la un magazin online și am decis că e un vin bun. La Dei Frati, 14 lei per 150 ml. Am băut și o Coca Cola, doar 7 lei la sticlă de sticlă de 250 ml (nu aveam neapărat poftă, dar m-am gândit că o să citească Eufrosin Potecă pe blog și se va enerva, iar apoi va scrie un comentariu că mie îmi fac rău).  

După ce am băut două guri de vin, am intrat in local să mă spăl pe mâini. Am admirat și interiorul localului, foarte plăcut, însă mesele cam înghesuite. Sigur și locul este mic, iar lumea care vine aici e numeroasă. În minutele în care am stat noi la local au venit zeci de oameni să întrebe dacă mai sunt locuri. Din nefericire nu mai erau. A trecut chiar și un grup de turiști străini, iar ghida le-a spus la microfon: "This is a very good Italian restaurant!".  Am ajuns la toaletă și am rămas uimit. Nu am văzut nicicând ceva atât de fancy. Am stat două minute să mă gândesc cum să dau drumul la apă, iar până la urmă am descoperit că trebuie să apeși o pedală cu piciorul. Ce m-a uimit cel mai tare a fost faptul că aveau prosoape adevărate ca să te ștergi pe mâini, pe care le aruncai într-un coș după ce le foloseai. M-am simțit ca un adevărat domn. 

Între timp, la masa noastră, se consuma o adevărată dramă. Copilul cel mare era nervos că își comandase pui, că el de fapt dorea paste. Când a sosit mâncarea, nevasta a schimbat porția cu el. Așa sunt mamele, mai sensibile când vine vorba de puii lor. Eu l-aș fi lăsat nemâncat și i-aș fi mâncat și puiul cu brânză de capră și prosciutto. 

Mâncarea bună, însă nu a fost o vită care să mă dea pe spate, ceva la care să mă ridic în picioare aplaudând, cerând să intru la bucătar pentru a-l îmbrățișa. Bună, decentă, dar așteptam ceva revoluționar de la locul 3 din 272 pe TripAdvisor. Tagliatellele ragu nu m-au încântat pentru că nu mă omor după sosuri roșii, însă pennele pesto au fost deosebite, gustoase rău. Am gustat până la urmă de la copii, pentru că nu au putut mânca tot, porțiile fiind mari pentru ei.

La un moment dat a început o ploicică, iar servitoarea a spus să ne tragem mai la adăpost. A pus mâna să tragă masa, iar eu ca să o ajut am dorit să iau paharele, pentru a nu se vărsa. Mi-a spus să le las la locul lor pentru ca are ea metoda ei specială. A tras masa după ea, fără să clintească absolut nimic.

Concluzionând, a fost o experiență foarte plăcută. Amplasamentul localului ne-a făcut să ne simțim ca în Occident, servire excelentă, curățenie, decență, bun gust, mâncare ok din ingrediente de calitate,  dar fără sclipiri.  Uimitor cât de mulți oameni au căutat să ia masa la acest local în timp ce noi eram acolo. Clasarea pe locul 3 a acestui restaurant spune multe despre restul, ajungem să considerăm top normalitatea. Precum "Dei Frati" ar trebui să fie majoritatea restaurantelor. Din păcate foarte, foarte puține sunt așa. Nota 9. Voi reveni cândva cu trenul la Brașov, ca să beau o sticlă întreaga de Castel Firmian la Dei Frati.

La final poze cu felurile de mâncare și cu prețurile, dar și cu baia și exteriorul localului.

Dei Frati

Baia de la Dei Frati

Tagliatelle Ragu - 28 lei

Penne Pesto - 29 lei

Pui cu branză de capră - 30 lei

Saltimbocca cu cartofi - 44 lei

Restaurant Atra Valea Doftanei

Pe 29 aprilie a fost ziua prietenului meu Răzvan. A împlinit 40 de ani. Îl cunosc din 1993, patru ani de zile stând în banca din spatele meu. Ani de liceu. Omul a dorit să sărbătorească cum se cuvine schimbarea prefixului, invitându-ne la un restaurant gourmet. Restaurantul Atra, comuna Valea Doftanei. Două ore cu mașina din București, DN1, dreapta spre Câmpina, următorul sat după Barajul Paltinu. Participanți: eu, nevasta și cei doi copii, sărbătoritul, nevasta lui și cei doi copii, invitat de onoare: Ciuc (binecunoscut cititorilor blogului datorită mineseriei despre Germania).

Pentru că ne-am aflat în mijlocul vacanței de Paște-1 Mai, poienițele din zona Barajului Paltinu erau neîncăpătoare cu oameni care pregăteau grătare la iarbă verde, așa cum cere tradiția la noi în țară. I-am privit superior și chiar am închis geamul mașinii pentru a nu fi poluați cu miros de mici ieftini. Pentru noi urma să gătească un chef. Ora 14:00, începerea evenimentului. Am ajuns primii la 13:50, urmați surprinzător de sărbătorit (la majoritatea evenimentelor organizate de alții întârzie mai ceva ca CFR-ul) care a decis că fiind ora 14:05 nu se cade să-l mai așteptăm și pe Ciuc, doar vorba aia, deja a întârziat foarte mult. (Mai târziu, în decursul petrecerii am aflat că Ciuc se oprise la OMV în Câmpina, loc unde a băut o cafea proastă). Astfel am intrat în local.

Restaurantul Atra (care defapt este o Pensiune de lux cu câteva camere) beneficiază de un cadru natural splendid, aflându-se la coada lacului de acumulare Paltinu-Doftana. Construcția privită din afară este interesantă, cu o arhitectură futuristă. Geamuri mari de sus până jos, peisajul putând fi admirat foarte bine din interior.

Intrăm în restaurant care este unul cu circuit închis, clienții putând servi :) masa doar cu o programare prealabilă. Designul interior nu m-a impresionat cu absolut nimic. Un decor rece salvat doar de geamul mare prin care se putea urmări perfect natura, mese și scaune dintr-un fel de plastic mai cizelat, șervete pe masă. Un restaurant care nu are fețe de masă se descalifică pur și simplu din punctul meu de vedere. Nu îmi plac deloc ștergarele astea folosite în moda minimalistă-modernistă sau cum îi zice. Nu mi-a dat impresia unui restaurant gourmet, ci a unuia care întâmpină clienții cu ciorbă de burtă și cotlet de porc.

Vine ospătărița, care ne vorbește pe un ton foarte blajin, cu o sfială cronică, dar în același timp vocea ei era impunătoare. Adoptă o poziție corectă, cum rareori am văzut la ospătari în zilele noastre. Spate drept, o mână la spate. De asemenea vestimentația era foarte corectă, pantalon și pantof negru, o cămașă albă sub un pulover negru cu anchior. Părul prins în coadă, regulamentar. Pe dosul palmei pe care o avea la vedere se putea observa un frumos tatuaj în formă de floare. Acest personaj parcă desprins dintr-o realitate paralelă, auzindu-l pe fiul meu cel mic că dorește paste (pentru că el doar asta mănâncă în orice local) ne anunță că din păcate au rămas fără paste și că este singurul fel de mâncare pe care nu-l pot pregăti. Sărbătoritul încearcă să mascheze aceste lipsuri cu glume, știind că voi contoriza totul și voi scrie pe blog, dar unele chestii nu se pot ierta. Nu la acest tip de restaurant.

Prețurile sunt pe măsură. Porții în jur de 70-80 lei, chiar și mai scumpe. Îmi păcălesc fiul că va mânca mangalița, spunându-i că este un animal legendar care trăiește în junglă, pentru că deși nu este musulman, nu s-ar fi bucurat să audă că mănâncă porc. Comanda ne este luată de un ospătar foarte rafinat, desprins parcă din piesele de teatru ale lui Caragiale. Mustață și barbă roșcovane, păr bogat, ne vorbește ca un profesor de arheologie care tocmai a descoperit o comoară veche de mii de ani. Politețea sa este impecabilă. Noi, cu toții niște neavizați ai restaurantelor cu meniu gourmet, niște profani care consideră pizza și cartofii prăjiți mâncăruri de calitate, ne-am fâstâcit în fața acestui nobil servitor care aștepta răbdător comanda noastră. Într-un final fiecare a ales ce i-a sunat mai bine, eu oprindu-mă asupra unui mușchi de vită cu piure de ceapă și încă o garnitură pe care nu am știut cum să o interpretez. De asemenea un pahar de vin roșu, din niște soiuri pe care nu le-am băut vreodată. Cu siguranță i-am părut omului niște snobi, parveniți, ciocoi. Locul nostru era mai degrabă în jurul grătarelor de lângă Barajul Paltinu. Generația noastră de la sfârșitul anilor '70, oameni din pătura de jos a clasei medii cum suntem, nu percem încă în totalitate luxul și rafinamentul unei astfel de bucătării. Oare cum ar percepe-o generația părinților noștri?

Mâncarea ne este adusă de domnișoară, care din nefericire nu știe ce a comandat fiecare. Asta am considerat-o un alt mare minus al restuarantului. Sunt ospătari la Pizza Hut care servesc la mese de 8-10 oameni și știu precis ce a cerut fiecare, în cel mai mic amănunt. La un restaurant cu fason nu vine în niciun caz chelnerul să-l întrebe pe oaspete ce a comandat. În mod normal trebuie să vină să spună: "Vita dumneavoastră!". Porțiile de mâncare cam semănau toate între ele, fiind de mărimea unui biscuite Oreo și cu ceva inedit pe lângă. Porția mea a ajuns la nevastă și până să vină chelnerul cu barbă și mustăți să ne elucideze, nevasta, lacomă din fire, a înjumătățit porția mea de mușchi de vită, fapt care m-a dus la o adâncă depresie. După ce mi-am intrat în drepturi asupra farfuriei, încă de la prima îmbucătură, care din nefericire avea să fie și ultima ținând cont de mărimea porției, am rămas uimit. Nu degeaba sunt lăudați peste tot chefii bucătari. Mâncarea a fost mai presus de simțuri. A doua cea mai bună friptură de vită din viața mea (prima va rămâne pentru totdeauna friptura de vită servită de Petr în orașul Brno din Republica Cehă, la U Libušky), piureul de ceapă minunat, iar garnitura din cartofi gratinați ascundea 1000 de gusturi și chiar avea 1000 de ingrediente, totul concentrat într-un paralelipiped dreptunghic cu laturile de 6x4x3 cm. Nota 10+ pentru mâncare. Dar scădem în continuare puncte pentru că amândoi chelnerii au uitat cu desăvârșire să aducă vinul la masă. Am fixurile mele, trebuie să fie vinul pe masă când încep să mănânc. Nu a fost. A trebuit să ne ridcăm noi de la masă și să mergem după ei pentru a le aminti de vin. Așa ceva nu se uită nici la cârciuma de cartier unde se mănâncă scaricică de porc cu cartofi la pungă.

Deși porțile au fost mici, la final, surprinzător, dar cu toții ne-am simțit sătui. Fiecare a fost mulțumit și a aplaudat la scenă deschisă mâncarea, fie pește, porc, vită sau oaie. La mâncare s-a văzut clar clasa restaurantului și merită tot respectul nostru. Înainte de plecare, ospătarul cel cizelat a venit la noi și și-a cerut scuze pentru servirea defectoasă, invocând faptul că localul a fost plin. Deși acesta nu este un motiv, restaurantele fiind făcute să funcționeze la capacitate maximă, noi l-am iertat, pentru că omul sătul e mai iertător din fire.

Concluzionând a fost o experiență plăcută. Cadrul natural foarte frumos, interior mediocru, servire - se putea mai bine (totuși cei doi ospătari s-au străduit și au fost mult peste media ospătarilor de la noi, insă nu la nivelul așteptărilor pentru un astfel de local), mâncare excepțională, prețuri foarte mari (o Cola la 0,25-12 lei, o porție de mâncare în jur de 80 lei, un desert în jur de 35 lei, un pahar de vin nu știu cât a costat, dar presupun că peste 20 lei).

Desertul a fost adus de sărbătorit, un minunat tort de la cofetăria grecească Agapitos. După serbarea de la restaurant, cu toții am simțit brusc nevoia de izbăvire spirituală și am mers către Mânăstirea Cornu, unde după rugăciunea din biserică ne-am delectat cu panorama din jur, privind către orașul Câmpina.

Pe la orele 20:00 ne-am despărțit de familia sărbătoritului (Ciuc plecase deja spre casă direct de la restaurant, nefiind un obișnuit al celor sfinte) și am pornit spre casă, dar pentru că ziua a fost foarte frumoasă nu ne doream să se termine atât de repede, așa că am oprit și prin Ploiești. I-am făcut copilului nostru cel mare gluma: "Știi care e diferența dintre Pitești și Ploiești? Nu! În Pitești poți să te pitești, dar în Ploiești nu poți să te ploiești.". O plimbare prin centru, iar apoi o cină târzie la McDonald's, cu Big Mac, cartofi congelați, cola și înghețată. Un restaurant unde ne-am simțit mai în largul nostru. From the highest peak to the lowest dungeon.

Să încheiem, așa cum se cuvine, cu poze de la Restaurantul Atra. Unele feluri de mâncare nu au fost fotografiate în vâltoarea evenimentelor, când farfuriile s-au încurcat între ele. Pozele sunt de o calitate îndoielnică, din cauza faptului că nu sunt un blogger culinar. Plus că toate persoanele din anturajul meu sunt nervoase la venirea mâncării și nu știu cum să mănânce mai repede. Cine mai are chef de poze în asemenea momente?

Mușchi de vită cu piure de ceapa si cartofi gratinați (cu 1000 de gusturi)

Piure de ciuperci , sparanghel, garnitura de gutui, cotlet de berbec

Rață

                                          

Păstrăv mâncat de nevasta sărbătoritului

Boris Vian - Spuma zilelor

Țara autorului : Franța

Titlul original : L'Écume des jours

Anul publicării : 1947

Ediția în limba română : Editura Univers

Număr de pagini :160

Nota Nopți și Zile Blog : 4/5

Emoții, trăiri, sentimente, metafore, alegorie, cartea lui Boris Vian este o poveste extrem de subtilă despre viața omului, cu un fir narativ absolut banal, dar care pune în scenă întâmplări de o frumusețe tristă, într-o lume fantastică pe care nu am mai întâlnit-o vreodată. E ca și cum toată viața am mâncat telemea de oaie, iar acum a venit cineva și mi-a adus un platou cu roquefort, cantal, laguiole și brie, iar pe deasupra mi-a adus și o sticlă de vin bun, iar eu am mâncat tot, mi-a plăcut și poate nici n-am simțit adevărata noblețe a bucatelor și a băuturii. Așa și cu cartea lui Vian, pe care doar inițiații în litere o înțeleg și o gustă pe deplin, iar noi doar spunem că ne-a plăcut și ne arătăm încântarea de a fi citit ceva atât de bun.

Unele momente au fost atât de amuzante și am avut senzația că-l citesc pe Octav Pancu-Iași, însă majoritatea cărții este plină de tristețe, te face să te gândești la boală, sărăcie, moarte, la efemeritate. Toate personajele sunt atât de tari, se distrează, ascultă muzică rafinată (Duke Ellington poate fi socotit personaj al cărții, la cât de mult apare. Totuși eu am asociat cartea asta foarte bine cu piesa Harpo - Jessica, pe care întâmplător am auzit-o la radio în timp ce citeam), disprețuiesc munca, aspiră în continuu spre iubire. Din păcate sfârșesc cu toții amar, inclusiv șoricelul cenușiu cu mustăți negre.

Sunt multe chestii mișto inventate de Boris Vian în cartea asta și probabil tinerii culți discută în cercurile lor despre ele, cum majoritatea dintre noi discutăm despre fotbal, politică sau alte chestii la care se pricep profanii. Cel mai amuzant mi s-a părut pianocteilul, un pian care îți pregătea o băutură în funcție de piesa interpretată, cum la fel de amuzantă a fost discuția dintre Colin și anticar, la vânzarea acestei bizare piese.

Recomandare călduroasă pentru cei ce vor să citească ceva frumos și trist, cu o punere în scenă cu totul și cu totul neobișnuită. Mie mi-a plăcut foarte mult. Piesă din carte: Johnny Hodges - Mood to Be Wooed.

Ivo Andrić - E un pod pe Drina

Țara autorului : Bosnia și Herțegovina

Titlul original : Na Drini ćuprija

Anul publicării : 1945 (scrisă între iulie 1942 - decembrie 1943, la Belgrad)

Ediția în limba română : Polirom

Număr de pagini : 358

Nota Nopți și Zile Blog : 5/5

O carte scrisă cu mare rafinament artistic, o istorie nuanțată, povestea oamenilor și locurilor de lângă podul ridicat pe râul Drina, în orașul Vișegrad din Bosnia și Herțegovina, de către Marele Vizir Mehmet Pașa Sokolović, un turcit care ajuns mare om de stat în Imperiul Otoman dorește să dăruiască ceva ținutului în care s-a născut. Așa începe romanul lui Ivo Andrić, în vremurile construcției podului, adică prin jurul anilor 1570, în timpuri unde mitul se întrepătrunde cu realitatea, vremuri de haiducie (se aduce vorba și despre bătrânul Novac și feciorul său Gruia, de pe meleagurile Romaniei, iar în subsolul cărții autorul spune că Romania este ținutul muntos aflat la răsărit de Sarajevo). În locurile alea mereu cineva s-a bătut cu cineva, niciodată nu au stat liniștiți, întotdeauna au avut ceva de împărțit. Sârbi, turci, bosniaci, musulmani, creștini, iar mai târziu a venit peste toată lumea nimeni altul decât Imperiul Austro Ungar. Rareori fără lupte, răscoale, intervenții armate, morți, viața și-a urmat cursul, iar podul a fost martorul mut al evenimentelor.

Sârbii s-au împotrivit construirii podului, încercau să distrugă noaptea ceea ce se înfăptuia în timpul zilei. Un țăran numit Radislav e prins ca sabotor și osândit la moarte. Avem parte în paginile acestei cărți de o relatare secundă cu secundă a unei trageri în țeapă. Podul se construiește, istoria își urmează cursul, vin inundații și tot felul de catastrofe naturale, răscoala lui Karageorge împotriva otomanilor (despre care am învățat și la istorie în gimnaziu), oamenii se nasc, trăiesc și mor în jurul podului, tot felul de istorii mici nuanțează istoria mare, drame romantice de proporții, povești cu mari înțelepți ai vremurilor de odinioară sau cu personaje pitorești, venirea austro-ungarilor și încercarea lor de a civiliza aceste locuri, dar atenție mare, din postura cuceritorilor, a ocupanților. 

Milan Glasincianin joacă cărți cu necuratul o noapte întreagă pe pod, singurului italian din oraș îi este mare rușine deoarece Luccheni o asasinează pe Împărăteasa Elisabeta, învățătoarea Zorka nu îl poate iubi pe nepotul lui Milan Glasincianin, bătrâna nevastă a lui hagi Omer își sfătuiește soțul să-și ia o soție tânără care să-i facă un copil, văduva Lotika e o afaceristă ireproșabilă și ține un hotel respectabil lângă pod, Ali-hogea stă închis în dugheana lui și ia parte cu tristețe la întâmplările din jurul său. Tot felul de vieți și destine, triste sau fericite, ce poartă cititorul pe o perioadă de circa 350 de ani, până în anul 1914, când la puțin timp după asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand podul este bombardat și distrus parțial, iar povestea noastră se oprește.

Mi-a plăcut mult cartea, Ivo Andrić a luat în 1961 Premiul Nobel pentru literatură și îmi pare rău că omul nu a continuat cu romanul mai mult, să povestească și despre formarea Yugoslaviei, despre Tito, Al Doilea Război Mondial, despre Republica Socialistă Bosnia și Herțegovina. Scriitorul a murit în 1975, la 82 de ani. Desigur, după moartea sa lucrurile interesante au continuat pe acele meleaguri. Cu siguranță ar fi povestit foarte frumos despre repararea podului, despre Jocurile Olimpice de Iarnă de la Sarajevo din 1984, despre războiul de la începutul anilor '90 care a măcinat Bosnia și Herțegovina, unde chiar podul a fost locul unui masacru, unde mulți civili bosniaci au fost măcelăriți de armata sârbă (Masacrul de la Vișegrad). O lectură obligatorie, care îți lărgește orizonturile oferindu-ți o mare doză de cultură generală. 

Filme cu homosexuali

În ultima săptămână, din întâmplare, am urmărit două filme cu homosexuali. Nu mi-au displăcut, ba chiar le-am găsit interesante, m-au captivat. Cred că este un trend în ultima vreme de a promova, de a aduce în atenția opiniei publice normalitatea relației între persoane de același sex. Probabil că totul a început în 2005 cu Brokeback Mountain, film despre care s-a vorbit mult la vremea respectivă. Acum e ceva obișnuit un film cu homosexuali. M-a deranjat văzând în filme cum se sărută doi barbati, dar în rest, după cum spuneam, chiar au fost ok filmele. Noi, heterosexualii, considerăm o boală homosexualitatea și ne uităm la aceste povești ca la niște povești cu bolnavi, cu dezaxați, însă ei între ei nu se consideră așa, iar acum în lumea modernă se doresc probabil eliminate toate barierele ce țin de rasă, orientare sexuală, religie etc. Asta nu înseamnă că noi trebuie să înghițim gălușca, dar să vedem aceste filme putem.

Primul film văzut se numește "Love, Simon" și este povestea unui liceean de 16 ani care descoperă că este homosexual și nu știe cum să-și anunțe familia, prietenii, anturajul. Film american, în care toată lumea e veselă și zâmbitoare, iar la final toți sunt bucuroși. În realitate cu siguranță nu se întâmplă așa ceva, iar într-un liceu respectivul homosexual va fi ostracizat, în cel mai bun caz va fi victimă a fenomenului bullying (despre care auzim tot mai des și la noi în țară. Chiar la școală la copilul meu cel mare se fac ședințe unde se dezbate acest fenomen). Un film ușor, plăcut, dar care totuși ridică probleme serioase, ideal pentru a-ți umple două ore în timpul săptămânii.

Al doilea film e ceva mai serios, mult mai dramatic. Se numește "Call Me by Your Name". Chiar un film de artă, cu imagini senzaționale din Italia. Regizor Luca Guadagnino. Filmul este produs în 2017, dar acțiunea se petrece în 1983, în Nordul Italiei. Pe timpul verii un student american de 24 de ani vine în practică la un profesor. Se naște o relație între student și băiatul profesorului, care are 17 ani. Foarte libertini toți în filmul ăsta, trăiau într-un conac vechi, beau, mâncau, făceau sex, nu munceau mai deloc, mergeau cu bicicleta, înotau, stăteau în natură. Dar și viața perfectă are dramele ei. Imagine de mare artă, în care băiatul ejaculează într-o piersică.

Două filme bune. Trebuie lăsate deoparte ideile preconcepute când vă uitați la ele. Merită. Și deși nu ne luăm după imdb, trebuie menționat că au peste nota 7...chiar 7,6 și 7,9.

Duminică

de Eufrosin Potecă

 Nu sunt un practicant al religiei creștin-ortodoxe deși, ca marea majoritate a populației de pe teritoriul acestei țări, am fost botezat la o vârstă foarte fragedă fără consimțământul meu. Asta nu înseamnă că sunt ateu.  Dar asta nu este foarte important, nu despre opțiunile mele religioase vreau să povestesc aici.
        Sunt un nimeni din pătura mijlocie a acestei societăți, cu nevastă și copil. Și ca mulți alți indivizi, pentru a nu intra în conflict cu familia (mai ales din partea nevestei care se trage din buricul ortodoxismului românesc – mai precis Moldova), am făcut o cununie religioasă, am mers cu copilul la biserică spre a fi botezat și n-am comentat nimic de fiecare dată când nevasta a dus copilul în unele duminici la biserică pentru a servi o linguriță cu vin sfințit și o bucățică de pâine sfințită. A nu se înțelege că nevasta este o „dreaptă credincioasă”. Nu e. Doar merge pe principiul „așa e bine” sau „așa nu e bine”, astea sunt  argumentele supreme. Aici se termină orice discuție de natură religioasă. Așa că o umilă încercare de a o convinge că cel mic este prea fraged pentru experiențele de genul consumului de vin bisericesc a fost sortită eșecului. Cel mic se bucură extrem de mult de biscuiții și bomboanele pe care le primește de pomană de pe la babele prezente la slujbă dar în ochii unora pare un mic mare credincios. Aici trebuie menționat și aportul major al celor două bunici și al unei mătuși. Asta e viața. După cum spuneam, sunt resemnat și îi las să facă așa cum doresc. Dar destul de rar apare câte o problemă. Sub diverse pretexte (avem treabă după oricum, etc.) sunt nevoit să merg și eu. Azi a fost unul din acele momente și ca de obicei am rămas cu un gust amar. Am plecat spre biserica din cartier, crescută după 1989 la 350 de metri de o altă biserică crescută după 1989. Avem de unde alege! Este ora 11:15 iar noi ca niște „drepți credincioși” ducem copilul direct la servitul vinului. Ca mulți alții de altfel. De fapt nevasta e convinsă că e prea târziu și procesul s-a încheiat. Am ajuns iar eu am rămas afară pe treptele bisericii. E o zi frumoasă, prea frumoasă pentru martie. Din biserică ies femei cu copii în brațe sau de mână și astfel îmi dau seama că împărtășania este în curs de desfășurare. Biserica are o curte mare cu spații verzi amenajate în față iar în dreapta se află biserica de lemn, în care s-a slujit până la ridicarea bisericii actuale și o parcare. În stânga este amenajată o incintă pentru aprinderea lumânărilor în fața căreia este ridicată o cruce din beton și marmură pe ale cărei brațe scrie „Pohta ce-am pohtit”, pe mijloc scrie „Transilvania, Moldova, Muntenia” iar la bază este menționat faptul că în anul 1600 Mihai Viteazul a fost primul domnitor care a unit cele trei provincii. O femeie tânără de etnie rromă iese din biserică ținând un copilaș mic în brațe și o pungă mare cu ceva jucării de pluș pe care le-a primit cu siguranță de pomană. Trântește ușa bisericii. După nici zece secunde ușa este trântită din nou de un copil de vreo zece ani ce cară la rându-i o altă pungă de jucării. Se duce lângă femeie și toți trei se alătură unui grup de copii de etnie rromă ce-și fac veacul pe lângă biserica de lemn. La boxele poziționate pe fațada bisericii se aude predica preotului. Vorbește despre dreapta credință, despre chinurile iadului, despre importanța ortodoxiei, despre aceleași lucruri pe care le predicau și înaintașii lui pe vremea lui Mihai Vodă. Din biserică iese o fată (fetiță – nu știu cum să o numesc), tot de etnie rromă. O știu, am mai văzut-o și cu alte ocazii prin cartier. Are între 12 și 16 ani este foarte scundă și foarte corpolentă. Aroganței pe care o emană i se potrivește foarte bine versul celor de la Sarmalele Reci - „Și merg cu burta-nainte/Că toată lumea e a lor”. Își scutură cu silă degetele butucănoase de frimiturile unei bucățele de anafură. Se alătură și ea grupului de lângă biserica de lemn. Cobor treptele și mă îndrept către una din aleile ce brăzdează spațiul verde din fața bisericii. La baza lor mă întâmpină o bătrănă într-un scaun cu rotile. Nu mai are piciorul stâng de la genunchi în jos. Probabil a fost amputat din cauza diabetului. Îmi cere ceva de pomană și îmi dorește numai „de bine”. O ignor și merg mai departe. E liniște în curtea bisericii, e soare iar vocea preotului ce se revarsă din difuzoare la un volum decent completează perfect peisajul acesta calm. Admir pajiștea verde, trandafirii ai căror frunze sunt încă mici și roșii, copacii înmuguriți. Undeva lângă poarta curții bisercii, pe gard, stă un om ce își așteaptă răbdător pomana. O doamnă între două vârste, îmbrăcată elegant, încălțată cu pantofi cu toc, cu o siluetă frumoasă și fustă scurtă ce-i lasă la vedere picioarele a căror aliură e evidențiată de dresurile negre, trece pe lângă el ignorându-i solicitarea unui ajutor. Își face cruce și intră în biserică. Bătrâna din scaunul cu rotile scoate din buzunar un smart phone de ultimă generație și se uită la ceas. Din biserică iese și coboară treptele o altă femeie ce probabil așteaptă pomana. Îi spune bătrânei:
-    Mai durează, mai are de vorbit ăsta („ăsta” fiind preotul).
Bătrăna dă din cap plictisită. Mă îndrept către biserica veche și zăresc grupul de copii. Joacă „liniuța” cu monezi de 50 de bani. Cine dă mai aproape de peretele bisericii câștigă toate monedele. Sunt destul de prinși de joc și folosesc cuvinte cam „tari” în dialogul dintre ei. Pitica supraponderală îmi aruncă o privire răutăcioasă și îi atenționeză pe cei din grup:
-    Mai ușor băă că vă vede lumea!
Grupul o ignoră și pe mine la fel. Parcarea de lângă biserica de lemn este plină.
În sfârșit iese și nevasta cu copilul din biserică și îmi spune veselă:
-    Gata! S-a împărtășit!
O privesc indiferent și mă uit la copilul ce ronțăie vesel un biscuit primit de pomană. Asta contează! Preotul vorbește în continuare, cei din curte așteaptă cu nerăbdare sfârșitul slujbei pentru ca enoriașii ce părăsesc biserica să-i milostivească, cei cu copii mai mici sau mai mari au venit la țanc pentru împărtășanie, babele bârfesc. Preotul vorbește în continuare dar cei ce ar trebui să audă nu ascultă. Oare anacronismul predicii e de vină? Ori oamenii au devenit atât de meschini încât nu mai contează decât oportunitatea obținerii unei pomeni?

E duminică. Plecăm spre treburile noastre lăsând preotul să vorbească. Am obținut ce am vrut. O linguriță de vin, o bucățică de pâine și ceva de pomană pentru ală micu’. 1600 – 2019. Nimic nu s-a schimbat.