Mircea Eliade - Pe strada Mântuleasa

Luna trecută i-am trimis prietenului Ionescu, despre care am vorbit în postarea anterioară, o poză cu biserica Mântuleasa, unde tocmai mă aflam, stând pe o bancă în curte. Acesta m-a întrebat dacă am citit nuvela „Pe strada Mântuleasa”, iar la răspunsul meu negativ mi-a spus că am pierdut 10 ani din viață, îndemnându-mă să las tot și să merg să cumpăr cartea, ceea ce am și făcut. Am citit-o. Este senzație. Chiar nu îmi vine să cred că am ratat așa ceva. Eliade, românul nostru, e universal. Cartea tradusă în japoneză, coreeană, neerlandeză, norvegiană, portugheză etc. Scriere care îmbină perfect realitatea cotidiană cu fantasticul, oare l-a influențat și pe Haruki Murakami? Cartea m-a atras de la primele rânduri, când un bătrân umil, într-o zi de vară, intră într-un imobil de ștabi (bloc cu portar!) căutând un ofițer, maior în cadrul MAI. Deja în capitolul doi, bietul bătrân ajunge să fie anchetat în beciurile Securității, unde le povestește anchetatorilor fapte incredibile. M-a cucerit cu totul modul în care e spusă povestea, dialogurile, personajele, finalul. Personajul meu preferat este Oana și sunt sigur că și al majorității celor ce au citit nuvela. Nu înțeleg de ce Netflixul nu face o miniserie după această carte. Ar avea un succes imens.

Creveți saganaki

Îl știu pe Ionescu de peste 20 de ani, de pe forum, din lumea virtuală. Apoi ne-am întâlnit în realitate, făcând tot felul de chestii interesante împreună. Am mers de câteva ori la OK Cafe, legendarul local de pe Strada Mămulari. Am fost la trei filme ale maestrului Tarantino la cinematograf (Inglourious Basterds, Django Unchained, The Hateful Eight). Am mers la un concert de muzică simfonică la Ateneul Român, după care am mers la KFC în Romană și am băut bere (în acele vremuri se vindea bere la KFC sau McDonald’s). Am fost la magazinul Springfield și ne-am cumpărat două cămăși identice la croială și material, diferind doar culoarea și mărimea. Într-o zi friguroasă am fost în Parcul Libertății și am testat noul meu aparat de fotografiat digital marca Canon. Am fost la un restaurant indian din zona Foișorul de Foc. Am fost la el la serviciu și mi-a dăruit cartea numită „Pușca de vânătoare”, scrisă de autorul japonez Yasushi Inoue. Ionescu m-a contactat zilele trecute pe WhatsApp și mi-a spus că a preparat creveți saganaki, trimițându-mi și o poză. Mi-a făcut poftă și am zis să încerc și eu acest preparat, specific gastronomiei elene.

Am fost la magazinul alimentar și am cumpărat 4 pungi de creveți decorticați (4 × 18,69 lei = 74,76 lei), brânză feta (32,99 lei), sos de roșii (14 lei). Restul aveam pe acasă. M-am apucat de gătit. Creveții fiind congelați, îi aduc la temperatură de gătire turnând apă clocotită peste ei, apoi îi trag la tigaia încinsă 6-7 minute. Six-seven.

Am pus într-o oală ovală puțin ulei de măsline la încins, în care am călit o ceapă tăiată mărunt, apoi am adăugat la compoziție patru căței de usturoi zdrobiți. Am stins cu 75 ml de vin alb, riesling (vin bulgăresc, 10 euro sticla de 750 ml, așadar 75 ml = 1 euro = 5,25 lei). Am lăsat pe foc vreo 2 minute după ce am pus vinul, după care am turnat sosul de roșii și am lăsat vreo 10 minute. Am pus piper și oregano, iar la final brânza feta tăiată cubulețe. Am mai lăsat 2 minute, iar la final am încorporat creveții. Garnitură de orez basmati simplu (200 grame = 4 lei, 4 porții). După ce s-a terminat orezul, în sosul rămas am mai înmuiat și pâine, conform tradiției.

Da, un preparat foarte gustos. Nu mai mâncasem așa ceva din 2017, când am fost la celebrul local SOS din Gouvia, Insula Corfu. Cu tot cu garnitură, condimente și ce am mai pus, costul a fost 140 lei pentru patru porții. 35 lei de persoană pentru un fel de mâncare preparat acasă. În restaurant nu are cum să fie mai puțin de 80 de lei. Desigur, am băut și un vin bun, un viognier. Vin franțuzesc, 50 lei sticla la Alimentara. La restaurant ar fi costat 180 lei sticla. Așadar, dacă ieșeam cu familia în oraș, am fi plătit pe puțin 500 lei.

Whisky, music & smart casual dining (14)

Am ajuns acasă de la muncă și nu era nimeni, ceea ce se întâmplă foarte rar. Uitasem cum este liniștea. M-am schimbat în hainele de casă, am băut un pahar de apă și m-am întins în pat, cu gândul să adorm măcar o oră. Uitându-mă pe tavan am zărit în unghiul făcut de tavan cu peretele o urmă neagră. Fiind draperia trasă nu se observa foarte bine, dar m-am gândit că poate fi o urmă de mucegai. Fiindu-mi lene să mă mai ridic, am luat telefonul mobil pe care-l aveam la îndemână, pe noptieră, și în modul foto am setat un zoom mare, realizând o fotografie petei negre. Uitându-mă pe ecranul telefonului la poza creată, am avut mirarea să descopăr că pata neagră era un păianjen imens care-și adunase într-un mod ciudat cele 8 picioare. Mi-a pierit somnul. M-am dus să mă întind în camera copiilor, în așteptarea nevestei. Ea, cu siguranță, va ști ce să facă cu păianjenul. Stând în pat mi-a venit pofta să beau. Am decis că s-a răcorit suficient afară pentru a destupa o sticlă de whisky. Chiar aveam poftă, trecuseră patru luni de la ultima sticlă destupată.

Din celebra colecție Signatory Vintage, Bunnahabhain Staoisha Heavily Peated. Din 2013, maturat 9 ani. Am pus sticla pe masă și am dat drumul la muzică, un nou playlist creat special pentru acest eveniment. De băutură 4. Play. 44 de înregistrări audio, 2 ore și 41 de minute. Atunci când am desfăcut sticla aveam lacrimi în ochi de emoție. În boxă se auzea Ariana Grande. Am turnat în pahar, am mirosit și am luat o înghițitură mică. Am plâns de atâta fericire. Probabil că am gustat cel mai bun whisky din viața mea. Afumat într-un mod sublim, dar ce m-a surprins a fost faptul că la câteva secunde după ce am înghițit whisky-ul, m-a pocnit al doilea val de afumătură. A fost ca în copilărie, atunci când îl urmăream pe Clyde Drexler de la Portland Trail Blazers și acesta se înălța pentru a înscrie un slam dunk, la un moment dat în punctul culminant al săriturii, el în loc să coboare, se mai înălța un pic. La fel și acest whisky, când ai fi zis că se estompează gustul său, atunci percepția lui devine mai puternică. Absolut magic.

Toată ziua mă contrazisesem cu domnul Petru Șerban despre cel mai eficace mod de a găti legumele. La aparatul cu abur sau la air fryer? Dumnealui susținea gătirea la abur, fiind mai sănătoasă și păstrând nutrienții legumelor, însă eu am ales să testez legumele la air fryer. Pentru 1,14 lei am cumpărat 5 morcovi, pe care i-am tăiat în sferturi, obținând astfel 20 de bucăți de morcov pe care le-am stropit cu puțin ulei de măsline și le-am introdus în cuva air fryerului pentru 20 de minute la 180 °C. Au ieșit absolut minunate. Ce masă delicioasă cu numai 1,14 lei. Nu avem nevoie de mai mult. Cum spune prietenul meu, pictorul Răzvan Mateescu, restul e risipă și îmbuibare. Am început să mănânc felii de morcov alături de extraordinarul whisky. Desigur, muzica umplea într-un mod fermecător bucătăria mea. Încă mă bucuram de singurătate. Am fost să verific, păianjenul era în același loc, probabil dormea. El nu are bucurii precum băutura, mâncarea sau muzica. În urma cu câteva zile am fost la magazinul indian aflat în zona Obor, situat în dreptul pasajului, către ieșirea spre Bulevardul Dimitrov. Am cumpărat de acolo două kilograme de orez basmati de cea mai bună calitate. Am gătit un orez ca la carte, o măsură de orez ținut în 2-3 ape pentru a elibera amidonul și a nu se lipi în timpul fierberii, apoi pus la fiert pe foc într-o măsură jumătate de apă. Tras legume și bacon afumat la tigaia de oțel inoxidabil, apoi combinat cu orezul. Salata iceberg cu ulei de măsline și lămâie a completat bucatele. Mă simțeam perfect, reconfortat. Cred că am băut cam 150 de whisky. Cu apă minerală alături.

Liniștea nu a durat mult, iar cei ai casei, simțind miros de mâncare, s-au strâns în bucătărie, cam pe când la difuzor se auzea Slim Harpo – I’m a King Bee. Ați sesizat la această piesă că sunetul de background se aseamănă cu Depeche Mode – Personal Jesus? Am început să mâncăm, dar nevasta, observând niște cicatrici pe brațul Fiului cel Mare l-a întrebat ce s-a întâmplat, dorind să știe cine i-a pricinuit acele răni. Fiul cel Mare a zis: „Nu mi-a făcut nimeni nimic, sunt eu nebun, mi-am turnat hidroxid de sodiu pe mână ca în Fight Club.”. Nevasta s-a uitat acuzator la mine, oprindu-se din mestecat, spunând: „Vezi ce înveți copiii?”. Desigur Fiul cel Mare a făcut o glumă, nu și-a turnat hidroxid de sodiu pe mână, dar nevasta mă certa pentru că m-am uitat la pelicula Fight Club alături de copii, considerând că aceștia nu au învățat nimic bun din acest film.

Restul mesei l-am mâncat în liniște, auzindu-se doar sunet de tacâmuri lovind porțelanul farfuriilor și plescăiturile noastre fericite. Am mai băut un pahărel de whisky Bunnahabhain (se propunță bu-na-ha-băn), iar la final, pe post de desert am băut două beri Budweiser la 0,33. Owned by The Czech Republic. Gurile rele spun că de la această bere te doare capul, dar din punctul meu de vedere este doar o supoziție mincinoasă, menită să discrediteze o bere extraordinară. Am băut de multe ori Budweiser și nu m-a durut niciodată capul de la ea.

Masa terminându-se, am revenit la cele lumești, amintindu-mi de păianjen. I-am expus nevestei problema, îndemnând-o să găsească o soluție. Se pare că păianjenul se trezise, iar acum avea picioarele într-un mod firesc, susținându-i corpul. Nevasta nu a stat mult pe gânduri și i-a cerut Fiului cel Mic să aducă aspiratorul. A dat drumul aparatului și efectiv a aspirat arahnida, trimițând-o în burduful plin cu praf și gunoaie de la o folosire anterioară. Operațiunea fiind încheiată, Fiul cel Mic a luat precaut aspiratorul, temându-se de o eventuală ieșire a păianjenului și l-a dus la locul său, în debara.

Avem playlist complet De Băutură 4. Puteți da urmărire pe Youtube Music la contul Gabriel Locomotiva și găsiți acolo cele 4 play listuri complete pentru băutură și chiar și începutul playlistului De Băutură 5. Pentru conformitate voi scrie piesele și aici. Am lucrat mult să creez acest playlist, nu este realizat de AI, am căutat zile în șir piese pentru el, m-am gândit ce m-ar bucura atunci când beau un whisky bun. A mers perfect.

De Băutură 4

1.Ariana Grande – We Can’t Be Friends (Wait For Your Love)
2.Rosa Linn – SNAP
3.Plain White T’s – 1,2,3,4
4.Belle and Sebastian – Like Dylan in the Movies
5.Arcade Fire – Neighborhood #1 (Tunnels)
6.Still Corners – Today is the Day
7.Marianne Faithfull – Crazy Love
8.Beth Hart – I’ll Take Care of You
9.Oscar Benton – Bensonhurst Blues
10.Sierra Ferrell – In Dreams
11.The Beatles – Something
12.Elmore James – Dust My Blues
13.B.B. King – No Money, No Luck Blues
14.Slim Harpo – I’m a King Bee
15.Bobby Bland – St.James Infirmary
16.Johnny Cash – The General Lee
17.Sonny Boy Williamson – Good Morning School Girl
18.Placebo – The Bitter End
19.Billie Ellish – Bad Guy
20.The Weekend – Save Your Tears
21.Climax Blues Band – Couldn’t Get It Right
22.Sniff’n’The Tears – Driver’s Seat
23.The Smiths – This Charming Man
24.The Libertines – Don’t Look Back Into The Sun
25.Pulp – Disco 2000
26.Florence + The Machine – Everybody Scream
27.The Marias – No One Noticed
28.Plain White T’s – Hey There Delilah
29.Green Day – Good Riddance (Time of Your Life)
30.Belle and Sebastian – Get Me Away From Here, I’m Dying
31.Artic Monkeys – Fluorescent Adolescent
32.Oscar Benton – Not The Same Dreams Anymore
33.El Pasador – Amanda Mia, Amore Mio
34.Depeche Mode – Precious
35.Tom Waits – Tom Traubert’s Blues
36.Bob Dylan – Simple Twist of Fate
37.First Aid Kit – Fireworks
38.Noisettes – Never Forget You
39.Sarah Blasko – All I Want
40.Pixies – Que Sera Sera
41.Rihanna – Only Girl (In The World)
42.Kali Uchis – Melting
43.Labi Siffre – Cannock Chase
44.Roxy Music – Same Old Scene

Orhan Pamuk - Muzeul inocenței

În urmă cu mulți ani, pe când lucram la Corporație, îmi desfășuram activitatea într-un birou de tip open space, alături de alți 30 de oameni. Natura jobului cerea să vorbești mult la telefon, să lucrezi cu mailul, să analizezi diferite documente, nu prea era loc de discuții între colegi, ascultat muzică sau alte chestii care să-ți mai aline din suferința de a te afla la muncă pentru 9-10 ore. Am lucrat timp de 6 ani și 2 zile în acel birou, iubitorii blogului citind povestea detaliată a acelor timpuri, vreme în care m-am mutat cu biroul de câteva ori în cadrul încăperii. La un moment dat, vreme de vreo 2 ani, am stat față în față cu o fată numită Mirela. Era foarte de treabă și vorbăreață la fel ca mine, discutam în continuu despre orice, până când șeful nostru s-a săturat de atâta gălăgie și m-a mutat din fața ei. Mirela era cititoare, de multe ori discutam despre cărți, eram culți amândoi. La un moment dat și-a cumpărat și a citit cartea "Muzeul inocenței" scrisă de celebrul autor turc Orhan Pamuk. Mirelei i-a plăcut această carte, așa că, cum procedez de multe ori când ceva place cunoscuților mei, am cumpărat-o și eu, însă nu m-am apucat să o citesc. Nu a fost ieftină, încă are prețul lipit pe spate. 50 de lei, care pentru 2010 însemna ceva. În această vară am observat pe Netflix serialul "Muzeul inocenței" și am început să urmăresc. Am văzut două episoade, mi-a plăcut foarte mult, dar am zis: "Ia stai așa! Nu cumva am cartea în bibliotecă? Mi-a recomandat-o Mirela!". Și chiar am găsit cartea pe rafturile bibliotecii, am abandonat serialul și am început să citesc romanul. În timp ce citeam mă gândeam adeseori la Mirela, iar într-o zi, am avut parte de o surpriză uluitoare, m-am întâlnit întâmplător pe stradă cu cea care îmi recomandase cartea. Am stat de vorbă vreo 10 minute și am rămas amândoi la fel de guralivi, deși nu ne văzuserăm de vreo 13-14 ani.

Cartea este foarte frumoasă și a fost cea mai facilă lectură a lui Pamuk din ce am citit până acum (am mai citit "Mă numesc Roșu" și "Zăpadă"). Nu m-a plictisit deloc, în ciuda celor 626 de pagini (după cum spuneam și mai demult, cititorul modern nu mai este învățat cu asemenea lecturi maraton). O poveste de dragoste obsesivă, în Istanbulul anilor '70-'80, o lume dominată de rigorile unei societăți care astăzi pot părea incredibile, cartea începe în plină forță cu capitolul numit "Cea mai fericită clipă din viața mea", unde încă din prima pagină asistăm la scena când personajele principale ale cărții fac dragoste, într-o duminică, pe 26 mai 1975. Suntem purtați într-o călătorie emoționantă pe malurile Bosforului, prin restaurantele de bogătași are orașului, prin bazare și mahalale sărace, pe stadion la Fenerbahce, prin grădinile cinematograf, însoțind personajele cărții într-o atmosferă apăsătoare, uneori tristă, alteori fericită, melancolică în permanență. Aflăm din paginile romanului chiar și despre cea mai mare tragedie maritimă a României, survenită pe 15 noiembrie 1979 în apele Bosforului. Foarte bună cartea. Nu-mi rămâne decât să reiau vizionarea serialului.