Haruki Murakami - Tsukuru Tazaki cel fără de culoare şi anii săi de pelerinaj

Să-l citesc pe Haruki Murakami este ca şi cum aş merge la un restaurant bun unde comand cele mai fine mâncăruri. Este o bucurie deplină a simţurilor pentru care mă pregătesc înainte şi pe care o aştept cu nerăbdare. Totuşi, oricât de bună ar fi mâncarea, la un moment dat te saturi de aceleaşi feluri şi eşti un pic plictisit când vezi că meniul nu are noutăţi, însă apreciezi în continuare calitatea. Cam asta simt după ce am citit 14-15 cărţi ale acestui japonez, iar noua sa carte este similară cu precedentele, folosind fix aceeaşi reţetă. Limbaj simplu, întâmplări banale întretăiate de întâmplări de domeniul SF-ului, mistere neelucidate, referiri la muzică bună, descriere a mâncărurilor, personaje însingurate şi neîmpăcate cu propriul destin. Bineînţeles că finalul nu rezolvă multe din întrebările de pe parcurs, pentru că nu citim romane poliţiste ci romanele celebrului Murakami, iar ăsta este stilul său. Dacă această carte scrisă în 2013 ar fi fost prima pe care o citeam de la Haruki Murakami, cu siguranţă aş fi exclamat: "Oau! Senzaţional!", dar aşa am rămas doar cu plăcerea şi destinderea pe care mi le oferă o carte bună, o carte ce nu mi-a oferit nicio surpriză, o carte despre care am ştiut de la început că are să îmi placă.

Anii '90, un oraş de provincie din Japonia. Cinci tineri la liceu (trei băieţi şi două fete) formează o gaşcă de prieteni foarte buni. Patru dintre ei au nume de culoare (Albastru, Roşu, Neagra, Dalba), doar Tsukuru Tazaki nu poartă numele niciunei culori şi se simte cumva trist şi diferit de ceilalţi patru. [I-am povestit soţiei asta şi m-a întrebat dacă nu mi se pare o asemănare cu Mă numesc Roşu, cartea lui Orhan Pamuk. Nu, nu cred că este vreo asemănare. Oricum cartea turcului este cu vreo 5 clase peste cartea niponului.] Vine sfârşitul liceului, iar cei patru cu nume de culoare rămân în oraşul natal unde urmează facultatea, doar Tsukuru Tazaki pleacă la Politehnica Tokyo, pentru că el e pasionat de gări şi vrea să ajungă inginer. Dar vine în vacanţe acasă la prietenii lui cu care se simte bine în continuare. Asta până în vacanţa din anul II, când niciunul din cei patru nu doreşte să-l mai vadă sau să-i mai vorbească. Nu se ştie de ce şi nici Tsukuru nu-şi poate explica, deşi problema îl macină foarte rău. Iată că în prezent au trecut aproape 20 de ani şi nu şi-a mai văzut prietenii. Are o iubită drăguţă (probabil cu păr pubian des, pentru că este japoneză) care-l pune să-şi revadă prietenii. Cam aşa începe acest roman, care se va citi dintr-o suflare. Foarte plăcut, ca orice carte a lui Murakami. Îl recomand cu mare căldură.

Am rămas cu multe semne de întrebare după această carte, evident. Unde a dispărut Haida? Ce era în săculeţul pianistului? Cine avea 6 degete la mână? Olga era rasă la păsărică? Murakami a primit bani de la Lexus pentru reclamă?