Evgheni Vodolazkin - Laur

O carte foarte grea și densă, care atinge multe probleme deosebit de încâlcite, dar marele merit al scriitorului rus (sau ukrainean) este că o face ușoară și plăcută cititorului. O carte religioasă și de filozofie, dar scrisă pe înțelesul tuturor, la fel ca Sfânta Scriptură. Scrisă de altcineva (gen Hermann Hesse) cu siguranță ar fi fost abandonată după câteva pagini, însă așa se dovedește o lectură prețioasă, care pune mintea la contribuție, iar în timpul lecturii cititorul mai scapă un "Doamne ajută!" și își mai face câte o cruce, recitind multe pasaje, unele pentru propria-i plăcere, altele pentru a fi înțelese mai bine. Situată ca timp pe undeva prin preajma anului 7000 de la facerea lumii, cartea ne propune o călătorie prin acele vremuri alături de un bărbat înzestrat cu har dumnezeiesc care încearcă să salveze mulțimi de oameni, în căutarea iertării unui păcat pe care-l săvârșește în tinerețe. Vom fi purtați într-o lume în care ciuma face ravagii, prin satele cu izbe ale Rusiei de odinioară, prin marile așezăminte monahale, prin pădurile unde domnesc cete de bandiți, ori pe mare în jurul insulelor grecești pe care turistul român le știe atât de bine în timpurile noastre, alături de acest om în căutare de adevăruri, în mai multe etape ale vieții sale, toate diferite. Citești cartea și îți dorești din tot sufletul ca Dumnezeu să existe, iar după moarte să fie din nou viață. Citești cartea și te întrebi dacă timpul este ciclic și dacă îngerii mai coboară pe pământ. Citești cartea și plângi alături de preacuvioșii din poveste și îți spui că nu poți să dai o notă pe blog, pentru că n-ai cum să notezi așa ceva.

Cei care au citit cartea știu că e formată numai din faze memorabile, iar aici vom aminti numai două, nicidecum cele mai importante, ci unele care mi-au venit pe moment în minte. La moartea lui Hristofor, în izba sa, starețul Nikandru citește din Scriptură. Hristofor mort stă pe o laviță. Starețul Nikandru după ce obosește de atâta citit se culcă lângă Hristofor pe laviță, iar Arseni observă că amândoi par morți, însă Nikandru doar îl însoțește pe Hristofor în primii pași din moarte, cei mai grei. Doar rușii pot gândi așa ceva. Ei care stau pe lespezi de morminte și se roagă cu toată ființa. Avem un tablou frumos la pagina 232.  O viziune din anul 1951 când se sărbătoresc cinci ani de la inaugurarea magazinului Inul rusesc, în orașul Oriol (350 km de Moscova, ne informează wikipedia). Angajații, patru femei și un bărbat, pun de o mică petrecere. Femeile aduc piftie, sarmale, vinegreta și pilaf, iar bărbatul aduce două sticle de șampanie și o sticlă de coniac Ararat (am băut Ararat la o masă la Eufrosin Potecă și m-am simțit bine când am văzut că această băutură apare în carte). Cei cinci angajați fac o poză, fotografie pe care se uită în anul 2012 una dintre femeile de atunci, singura rămasă în viață. Este tristă de trecerea timpului, nu știe cum au trecut anii, regretă că acum stă în alt oraș și nu mai merge la cimitir la colegii de odinioară, iar la final exclamă: "Dumnezeule, ce dragi îmi sunt toți.". O scenă foarte frumoasă, dar care din păcate demonstrează vremelnicia omului în viața de pe pământ. Asemenea faze se întâlnesc cu sutele în carte și poate amintiți și voi, iubiți cititori ai blogului, câteva.

ps: Nebunul întru Hristos Ustin aruncă cu pietre în casele drept credincioșilor și pupă casele păcătoșilor. Colosal de frumoasă interpretarea pe care nebunul întru Hristos Foma o dă acestor gesturi.

Kornei Ciukovski - Telefonul

Cei care au avut norocul să intre vreodată pe forumul Locomania poate îşi mai aduc aminte de subiectul dedicat literaturii celor mici, subiect realizat de o persoană a cărei identitate nu o cunosc nici în ziua de azi. Nu mai ţin minte dacă am vorbit atunci despre cartea Telefonul, aşa că vom spune câteva cuvinte aici, mai ales că în ultima vreme o citesc seară de seară pentru băiatul meu. Am citit-o până am ajuns amândoi să o recităm pe dinafară, astfel încât de multe ori eu spun câte un vers, iar el spune versul următor şi tot aşa. Telefonul este o carte rusească, una dintre preferatele copilăriei mele. Apărută la celebra Editură Malîş Moscova în 1976, iar în România la Editura Ion Creangă în anul 1981, în traducerea marii noastre Nina Cassian, care oferă o interpretare uneori ciudată textului, dar foarte plăcută. Cartea are în prim plan un telefonist (centralist) la care sună tot felul de animale cu doleanţe dintre cele mai stranii. Elefantul vrea ciocolată, crocodilul vrea galoşi de mâncare pentru el şi nevastă şi Totoşa (aici fii'miu specifică "crocodilul mic"), iepurii vor mănuşi, maimuţele vor cărţi, bâtlanii vor picături de burtă, etc. Într-un final aflăm că telefonistul nu mai doarme de trei zile şi e surmenat de atâtea cerinţe. O carte deosebit de frumoasă, amuzantă şi instructivă, mai ales că este ilustrată foarte frumos. O carte minunată cum numai ruşii ştiau să facă. Sper din tot sufletul că şi în prezent există asemenea literatură pentru cei mici.

Distracție de duminică

Ușile rotative se blochează la fiecare secundă, atâta buluc de lume intră pe ele. Persoane aparținând tuturor categoriilor sociale, atrase de mirajul hot dog-ului de 1 leu cu muștar și ketch-up la discreție, oameni dornici să încerce o canapea suedeză fină, tineri în căutarea mobilei pentru startul vieții de cuplu, femei gravide uitându-se după un mod plăcut de amenajare pentru camera viitorului copil, oameni de vârsta a treia admirând ceea ce au visat o viață întreagă, plăcerile capitalismului. Parcarea este atât de plină încât se vânează chiar și locurile de pe borduri. "Ieșiți acum?", "Nu. Abia am venit.". Mă pierd cu totul în astfel de aglomerații și am tendința de a băga cuțitul în oameni. "Mergem la IKEA să luăm somiere?", mă întrebase nevasta în urmă cu trei ore, duminică dimineața. Nu am vrut să mergem, pentru că evit astfel de locuri în week-end, dar drept este că nu mai aveam pe ce dormi. "Ai rupt patul pentru că ești gras", îmi șoptește Eufrosin Potecă. Sunt nervos și toți oamenii îmi par atât de urâți, deși poate nu sunt, dar asta simt când mă uit la fețele lor. Îmi amintesc de unchiul Matei, acum vreo 20 de ani la o sindrofie când a spus: "Îmi pot da seama doar uitându-mă la fața unui om dacă are sau nu facultate.". Anii '60, '70 când era o chestie supremă să ai facultate. "Ce mai faceți doamna Geta? Ce face băiatul?", "A, păi e la facultate", iar respectul ori poate invidia se citea pe fața interlocutorului. În prezent toată lumea are facultate, absolut toată lumea. Locul copiilor este mai mult decât aglomerat și el. Se joacă săracii și sar în niște bile multicolore, lăsați de părinți care merg să cumpere mobilă la pachete plate. Cantina este o mare de oameni și fotografii momentului ar trebui să tragă multe cadre acolo care prin anii 2070 vor ajunge imagini de colecție ce vor ilustra lăcomia și sărăcia epocii actuale, cu oameni îmbulzindu-se să apuce chifteluțe suedeze cu gem de merișoare. Găsesc somiere. Sunt făcute în Lituania. Lituania este patria somierelor, așa cum Olanda este Țara lalelelor, Japonia este Țara Soarelui Răsare, iar Finlanda este Țara celor 1000 de lacuri. Dacă cumperi somiere și sunt din Lituania, înseamnă că ești un norocos. Cel mic primește în dar de la mama sa o lanternă cu dinam. Seamănă cu un fel de râșniță, însă atunci când râșnești nu curge nimic ci se produce lumină. Astfel ne învățăm copiii să economisească curentul electric continuu, care este înmagazinat în binecunoscutele baterii. Stăm la coada de la case, alături de zecile de oameni care au venit să cumpere lumânări parfumate și rame pentru poze, iar mai târziu vor declara că ei au fost la Ikea, la fel cum cei care merg să bea o bere la Predeal vor spune că au fost la munte. Mi-aș fi dorit și niște pește congelat, pentru că este o tradiție ca atunci când mergi la magazinul de mobilă să cumperi și 1 kilogram de pește oceanic, însă coada de la magazinul de delicatese aflat după linia caselor numără pe puțin 50 de persoane. Trebuia să mă fi gândit înainte și să-mi fi lăsat rând la venire. Am plecat din parcare, făcând bucuroși niște oameni cărora le-am răspuns afirmativ la întrebarea: "Plecați?". În drum spre casă, m-am întrebat: "Oare cum se distrau duminica oamenii în perioada regimului de tristă amintire?". 

Nick Hornby - A long way down (Adio, dar mai stau puțin)

Prin anii 2000 am urmărit de mai multe ori superbul film High Fidelity. Nu știam că este adaptarea unei cărți scrisă de Nick Hornby, iar când am aflat stocul de la Polirom se epuizase. Însă am observat că Humanitas tocmai scosese pe piață o altă carte a lui Hornby, care de asemenea a fost transpusă și pe ecrane. Adio, dar mai stau puțin, așa cum au tradus-o cei de la editură, A long way down în original. Romanul spune povestea a patru sinucigași care într-o noapte de An Nou, încearcă să sară de pe un turn. Nu sunt ei foarte convinși că vor să moară și de fapt nimeni nu sare, pentru că altfel nu mai aveam povestea. Să facem o mică prezentare a celor patru: Martin (fostă vedetă TV care prezenta o emisiune de matinal; a întreținut raporturi sexuale cu o fată de 15 ani și a stat 3 luni la pușcărie; tată a doi copii; despărțit de nevastă), Jess (adolescentă punkistă rebelă; bea, fumează, se droghează, vorbește urât; nu știe prea bine pentru ce se sinucide, aparent pentru că a lăsat-o primul iubit), Maureen (fiul ei are 19 ani și este o legumă într-un cărucior), JJ (rocker din USA, venit în GBR; formația i s-a destrămat, iubita la părăsit; e dezamăgit că e zero în muzică; are o pasiune pentru cartea Revolutionary Road a lui Richard Yates, chiar gândindu-se să se arunce cu ea în mână). De fapt nu doar Jess, ci toate personajele mi-au dat senzația că nu știu pentru ce vor să se sinucidă, iar cartea nu este deloc una dramatică, ci o comedie pop tipic britanică, cu câteva poante bune pe ici pe colo, cu trimiteri la formații de muzică cunoscute sau mai puțin cunoscute, fără prea mari schimbări de situație. În prima jumătate, cartea mi s-a părut chiar bună, dar pe urmă acțiunea a început să lâncezească și chiar să se stingă cu totul, atunci când trebuia să intre punctul culminant. Este scrisă la persoana I, cele patru personaje povestind pe rând. Nici măcar finalul nu mai poate salva a doua jumătate, cartea terminându-se într-un mod pe care l-aș descrie ca fiind fad. Nota: 6,5/10.

Teama de avion

"La fiecare decolare și aterizare, când avionul se inclina prea mult pe o parte, mă rugam să ne prăbușim. Momentul acela, gândul că am putea muri neajutorați, tutun uman făcut bucăți și amestecat în fuselaj, îmi vindecă insomnia ca o narcolepsie. Mă rugam pentru efectul de forfecare provocat de vânt. Mă rugam pentru pelicani aspirați în turbine și nituri slăbite și gheață pe aripi. La decolare, când avionul rula pe pistă și flapsurile se ridicau, când scaunele erau în poziție verticală, măsuțele strânse și toate bagajele de mână așezate în compartimentul de deasupra capului, când capătul pistei se apropia de noi, cei care stinsesem toate țigările, mă rugam să ne prăbușim."

De fiecare dată când zbor cu avionul mă gândesc la acest pasaj din romanul lui Chuck Palahniuk, Fight Club. Mor de frică, acolo așezat înghesuit pe scaun și mă gândesc că s-ar putea întâmpla ceea ce-și dorea atât de mult eroul cărții. Frica de fapt începe cu o săptămână înainte de zbor, când acasă, aflat în fața computerului, citesc despre marile dezastre aviatice din istoria omenirii. Sunt statistici exacte despre avioane prăbușite, despre morți, poze cu avioanele care s-au ciocnit de pământ, împrăștiindu-se pe kilometri întregi. Citesc despre un avion căzut în Africa din cauza unui crocodil viu transportat la bord, care a ieșit din cușcă, stârnind panică printre pasageri tocmai în momentul aterizării. Citesc despre cabine depresurizate și despre oameni înghețați instantaneu în avion, iar apoi despre interceptarea avionului de către nave militare și doborârea lui într-o zonă sigură. Se specifică că pasagerii nu au simțit nicio durere și au murit instantaneu. Apoi citesc despre aterizări forțate, despre atacuri teroriste în avion, despre turbulențe. Iar la final termin cu blogurile oamenilor care au frică de avion ori cu cei care nu au frică însă dau sfaturi celor care au frică.

Zbor deasupra Europei de Est, peste fosta Uniune Sovietică. Este noapte și stau la geam. În spatele meu, tot la geam o aud pe nevastă'mea cum sforăie. Mă întorc și câteva clipe îi privesc figura senină, lipsită de orice grijă. Zburăm cu un avion cu elice, Bombardier Q400. Îmi întorc imediat privirea la geam și încerc să deslușesc elicele prin întunericul nopții. Oare se mai invârt? Avionul trepidează la cel mai mic curent de aer. La un moment dat se sting luminile. Am impresia că motoarele se aud altfel. Îmi închipui că avionul nu mai are suficientă putere ca să zboare și dintr-un moment în altul se va prăbuși. Caut din ochi o stewardeză. M-am învățat să mă uit la expresia de pe chipul lor și dacă sunt liniștite, stau și eu mai liniștit. Nu e nimeni prin preajmă, dar la un moment dat iese căpitanul. Îmi zic că e de rău, însă omul doar merge să facă pipi.

Zbor cu căpitanul Paulică Gheorghe. Numele lui îmi aduce liniște. E român de-al nostru, iar românii sunt extraordinari piloți. La aterizare nu simți nimic, parcă pune avionul cu mâna pe pistă. Lumea aplaudă ca în filme. Este noapte. Mă uit pe geam și văd miliarde de luminițe. Căpitanul Paulică Gheorghe anunță că ne aflăm deasupra Romei. Am citit mai demult Quo Vadis. Nero dă foc Romei și apoi privește incendiul cu încântare de pe o colină, căutând inspirația pentru a scrie o poezie. Priveliștea de acum o întrece pe cea a incendiului și totuși, dacă avionul își pierde motoarele? Ce se întâmplă când cazi de la 10 kilometri altitudine?

Umblu prin duty-free-uri cu inima în gât de atâta spaimă. Am trecut de controlul vamal și mai durează puțin până pun piciorul în avion. Mă plimb cu broboane reci de sudoare pe frunte printre piramidele făcute din sticle de Grey Goose, printre maldăre de parfumuri Clive Christian No. 1, printre tone de ciocolată Toblerone, printre oameni de afaceri îmbrăcați impecabil, ori printre femei arabe cărora li se văd doar ochii. Apoi începe îmbarcarea.

You wake up at Heathrow, Barajas, Sheremetyevo International Airport. You wake up at Vantaa, Arlanda, El Prat. Yugoslavia, Cehoslovacia, West Germany. Lose an hour, gain an hour. This is your life, and it's ending one minute at a time. You wake up at Henri Coandă International Airport. If you wake up at a different time, in a different place, could you wake up as a different person?

Ne pregătim să decolăm din Madrid. În fața mea un om tremură de frică și spune că se dă jos din avion și se întoarce în România cu autocarul. O anunță pe stewardesă, iar aceasta îl pune pe locurile din față, îi administrează un calmant și îi spune că totul va fi bine. Omul intră în panică rău și spune că vrea să coboare, ceea ce și face până la urmă. Îmi încolțește un gând. Dacă avionul se va prăbuși, iar omul ăsta e cumva un ales de-al lui Dumnezeu și doar el va scăpa?

La fiecare zbor mă tem în timpul decolării că motoarele nu au suficientă putere pentru a duce avionul la înălțime, în timpul zborului mă tem de o defecțiune tehnică, iar la aterizare mă tem de o eroare de pilotaj. Iar de fiecare data când ajung la sol îmi spun că nu mă mai sui vreodată în avion.

Poze cu locurile din volumul lui Haruki Murakami, Bărbaţi fără femei

de Ionescu

1.pe aici pe undeva s-a întâlnit protagonistul primei povestiri cu amantul răposatei lui soţii (Drive my car)

2.aici ar putea fi hotelul în care s-a întâlnit naratorul celei de-a doua cu prietena lui kitaru, după 17 ani (Yesterday)

3.ăsta e posibil, cu aproximatie de 500 m să fie blocul în care a bolit doctorul futăcios (Organul independent)

4.aici avea ăla domicil obligator, poate, dar localizarea e mult mai aproximativă ca până acum (Şeherezada)

5.în fundul aleii e foarte posibil să fie cafeneaua lui kino. nu e clar care e spatele muzeului, care e faţa muzeului, dar asta e o alee de lângă muzeu care se înfundă (Kino)

S.J. Watson - Înainte să adorm

Am aflat de acest titlu dintr-un newsletter elefant.ro în care anunțau că poți câștiga o invitație la filmul care s-a făcut după carte dacă comanzi romanul. Mi s-a părut interesant trailerul filmului și am zis că voi comanda cartea în perioada reducerilor de 50%, ceea ce am și făcut. Altfel, prețul de 45 lei este foarte mare. Avem în față un thriller, genul acela de scriere care nu are nimic în comun cu metaforele sau descrierile poetice ci se bazează doar pe relatare brută. Cuvinte care curg și umplu multe pagini, facil pentru cititorul care nu caută neapărat frumusețe în literatură. Probabil genul de bestseller apreciat de cei care citesc ceea ce recomandă revistele pentru femei. Cu toate astea n-a fost o poveste rea și are avantajul că se citește foarte repede și te face curios. Poate nici ideea nu este originală, dar este frumos pusă în scenă de S.J. Watson care reușește să țină aproape scriitorul pe parcursul întregii povești. O carte foarte bună pentru începutul de an, așa de antrenament. Dar despre ce este vorba? O femeie are o amnezie ciudată, astfel încât nu poate reține informații mai mult de o zi, mai exact dimineața când se trezește din somn uită totul și o ia de la capăt. Locuiește împreună cu soțul ei, Ben, undeva în Londra și ține un jurnal cu ajutorul căruia își păstrează scrise memoriile (în film am observat că este vorba de un jurnal video). Totul devine interesant atunci când observă că a scris pe prima pagina din jurnal "Să nu ai încredere în Ben!". Merită cartea, chiar dacă nu sunteți amatori ai genului. O lectură comercială plăcută. Nota: 7/10.

DN 41

2 ianuarie, prima excursie pe 2015. Am primit cadou de la un prieten un obiectiv 90-300. Mă gândesc că voi face poze frumoase pe DN41, una din şoselele mele preferate. Iau obiectivul cu mine, dar uit body-ul acasă. Îmi rămâne telefonul mobil nu foarte performant. Drumul e pustiu şi pare desprins din serialul Fargo. Vântul suflă zăpada de pe câmp pe carosabil. E atâta linişte în jur.

Top 10 cărţi citite în 2014

La mulţi ani, sănătate şi numai bine tuturor cititorilor şi comentatorilor de pe acest blog. Pentru că majoritatea celor ce intră pe aici sunt pasionaţi de literatură şi pentru că mie îmi plac mult statisticile să începem anul 2015 cu un Top 10 cărţi citite în 2014. Dintr-un total de 34 de cărţi, 10 şi-au făcut loc în acest top.

1.Mo Yan – Baladele usturoiului din Paradis
2.Adam Johnson – Povestea lui Jun Do
3.Chinua Achebe – O lume se destramă
4.Barbara Demick – Nimic de invidiat
5.Arto Paasilinna – Morarul care urlă la lună
6.Jonathan Coe – Expo 58
7.Bohumil Hrabal – L-am servit pe regele Angliei
8.Julie Otsuka – Buddha din podul casei
9.Ludmila Ulitkaia – Fetiţele. Rude sărmane
10.Adina Rosetti – Deadline