Evgheni Vodolazkin - Laur

O carte foarte grea și densă, care atinge multe probleme deosebit de încâlcite, dar marele merit al scriitorului rus (sau ukrainean) este că o face ușoară și plăcută cititorului. O carte religioasă și de filozofie, dar scrisă pe înțelesul tuturor, la fel ca Sfânta Scriptură. Scrisă de altcineva (gen Hermann Hesse) cu siguranță ar fi fost abandonată după câteva pagini, însă așa se dovedește o lectură prețioasă, care pune mintea la contribuție, iar în timpul lecturii cititorul mai scapă un "Doamne ajută!" și își mai face câte o cruce, recitind multe pasaje, unele pentru propria-i plăcere, altele pentru a fi înțelese mai bine. Situată ca timp pe undeva prin preajma anului 7000 de la facerea lumii, cartea ne propune o călătorie prin acele vremuri alături de un bărbat înzestrat cu har dumnezeiesc care încearcă să salveze mulțimi de oameni, în căutarea iertării unui păcat pe care-l săvârșește în tinerețe. Vom fi purtați într-o lume în care ciuma face ravagii, prin satele cu izbe ale Rusiei de odinioară, prin marile așezăminte monahale, prin pădurile unde domnesc cete de bandiți, ori pe mare în jurul insulelor grecești pe care turistul român le știe atât de bine în timpurile noastre, alături de acest om în căutare de adevăruri, în mai multe etape ale vieții sale, toate diferite. Citești cartea și îți dorești din tot sufletul ca Dumnezeu să existe, iar după moarte să fie din nou viață. Citești cartea și te întrebi dacă timpul este ciclic și dacă îngerii mai coboară pe pământ. Citești cartea și plângi alături de preacuvioșii din poveste și îți spui că nu poți să dai o notă pe blog, pentru că n-ai cum să notezi așa ceva.

Cei care au citit cartea știu că e formată numai din faze memorabile, iar aici vom aminti numai două, nicidecum cele mai importante, ci unele care mi-au venit pe moment în minte. La moartea lui Hristofor, în izba sa, starețul Nikandru citește din Scriptură. Hristofor mort stă pe o laviță. Starețul Nikandru după ce obosește de atâta citit se culcă lângă Hristofor pe laviță, iar Arseni observă că amândoi par morți, însă Nikandru doar îl însoțește pe Hristofor în primii pași din moarte, cei mai grei. Doar rușii pot gândi așa ceva. Ei care stau pe lespezi de morminte și se roagă cu toată ființa. Avem un tablou frumos la pagina 232.  O viziune din anul 1951 când se sărbătoresc cinci ani de la inaugurarea magazinului Inul rusesc, în orașul Oriol (350 km de Moscova, ne informează wikipedia). Angajații, patru femei și un bărbat, pun de o mică petrecere. Femeile aduc piftie, sarmale, vinegreta și pilaf, iar bărbatul aduce două sticle de șampanie și o sticlă de coniac Ararat (am băut Ararat la o masă la Eufrosin Potecă și m-am simțit bine când am văzut că această băutură apare în carte). Cei cinci angajați fac o poză, fotografie pe care se uită în anul 2012 una dintre femeile de atunci, singura rămasă în viață. Este tristă de trecerea timpului, nu știe cum au trecut anii, regretă că acum stă în alt oraș și nu mai merge la cimitir la colegii de odinioară, iar la final exclamă: "Dumnezeule, ce dragi îmi sunt toți.". O scenă foarte frumoasă, dar care din păcate demonstrează vremelnicia omului în viața de pe pământ. Asemenea faze se întâlnesc cu sutele în carte și poate amintiți și voi, iubiți cititori ai blogului, câteva.

ps: Nebunul întru Hristos Ustin aruncă cu pietre în casele drept credincioșilor și pupă casele păcătoșilor. Colosal de frumoasă interpretarea pe care nebunul întru Hristos Foma o dă acestor gesturi.