1987

de Ionescu

în 1987, vara (o vară în care făcea furori soundtrackul filmului dirty dancing, în care toată suflarea aștepta apariția noului album michael jackson) am fost selectat să fac parte din spectacolul omagial de 23 august. de fapt cred că mai toți băețașii din clasă au fost chemați, dar mulți au reușit să se fofileze. eu nu am reușit, așa că la finele clasei a unșpea eram pregătit să iau vacanță cu 2 săptămâni mai devreme. cele 4 săptămâni pe care le petreceam în cantonament, făcând repetiții pentru spectacol urmau să ne scutească de 6 săptămâni de practică- 2 de la finele clasei 11, două de la începutul clasei 12, două fiind cele de vară. [desigur, tinerii din ziua de azi nu știu că în anii 80 la liceu aveam multe săptămâni de practică, în care deprindeam meserie. meseria de prelucrător prin așchiere, în cazul meu. cred ca circa un sfert din anul școlar erau săptămâni de practică. la început le făceam la atelierele liceului, situate pe lângă mănăstirea antim și pe lângă casa unde a stat m. sebastian după ce i-au luat apartamentul de pe calea victoriei. fin'ca era evreu. dacă nu i-ați citit jurnalul, vă rog citiți. după aia am mers la uzina electromagnetica unde căscam gura toată ziua. spre final am mers la atelierele noi (cele vechi au rămas totuși în picioare, e ultima casă de pe justiției rămasă nedemolată). vorba vine noi, era o casă veche pe care am încercat să o mai identific, fără succes. e tot prin zona aia, dar pe cealaltă parte a bd regina maria/ coșbuc, spre dealul filaret. închid lunga paranteză]
prima acțiune a avut loc pe la pieptănari, în meridian sau tehnic club. (aveam să revin acolo peste vreo 6 ani la un concert ura de după ușă/ tectonic/ zob, plus ceva englezi de la care am plecat- era târziu, stăteam departe... plus șuie paparude- huiduiți la greu, publicul era de cu totul altă orientare, vezi bine). acolo, o surpriză plăcută: cantonamentul avea să dureze doar o săptămână, dar eram în continuare scutiți de 6 săptămâni de practică. țin minte și că după ce am ajuns acasă am pus pe platanul pickupului discul ‘tainicul vârtej’ al lui mircea florian și am ascultat piesa ‘mă simt minunat’.

pe la mijlocul lui august ne-am adunat la ecran club, nu știu cum se mai cheamă acum clădirea aia și de acolo am pornit spre căminele din grozăvești, unde aveam să petrecem ceva vreme. o mică, foarte mică repetiție pentru ceea ce avea să fie armata. am locuit în căminul p15 sau p16, 2 în cameră, și desigur nu așa cum ne-am fi dorit, băiat plus fată. în fiecare dimineață pleca spre stadionul 23 august o coloană imensă de autobuze (nu chiar așa multe cum am vazut astă toamnă pe kiseleff- se lansa o catindatură la prezidenție). o coloană poate de o sută de autobuze, care nu opreau la stop. noi, lăzăriștii, eram cuplați în mașină cu un liceu d-ăsta mai din josul paginii, cred că ăla din piața amzei, tehnometal parcă. erau băieți veseli , rapidiști toți, spre mirarea mea (la mine în clasă dominau steliștii, singurul rapidist plecase dupa treapta a doua. sigur că eu eram unicat cu progresul meu drag). aveau fel de fel de cântece neprincipiale- țărăncuță mi-ai făcut bube pe puță; ai chiloți cu găurele să-mi bag pula printre ele (de ce nu prin ele?) etc. ajungeam la stadion echipați frumos (cămașă albă, pantaloni bleu, teniși made in china) și făceam numărul nostru, foarte simplu, de aceea ne-au ținut numa 1 săptămână la repetiții. intram pe stadion aliniați în șiruri și coloane și ne opream nefăcînd nimic pentru niște multe minute în care probabil alți uteciști executau în mijlocul stadionului un program mai complex. locul unde mă opream era cam în fața porții unde a marcat boloni la meciul cu italia. din cine știe ce motive , mai în fiecare zi ni se schimba locul în formație, de nu mai știam cine mi-e în stânga sau dreapta. la prânz mergeam înapoi la cămin, după masă iar făceam un drum la stadion. mâncam la cantină, mâncare acceptabilă pentru românia 1987. carne la fiecare masă. șocolată chinezească.
seara cred că ni se dădea liber un pic. poate că se făcea și disco, sau mai degrabă doar s-a promis asta. unii mai norocoși or fi făcut și vreo penetrare, că doar partidul încuraja natalitatea, cum știm din filmul de debut al lui nae caranfil.
șefii noștri erau niște tinerei activiști de partid, la fel de primitivi ca apeviștii pe care aveam să îi cunosc după vreun an. ce se va fi ales de ei după revoluție?
vine și ziua de 23. o zi mohorâtă. ni se spune că serviciile noastre nu mai sunt necesare. datorită vremii spectacolul de pe stadion nu va avea loc. predați pantalonii & cămeșa, păstrați tenișii. desigur că exista un plan b, spectacol în sală, dar pentru ăla erau alți uteciști antrenați. și uite așa, o cheltuială imensă nu s-a mai concretizat nici măcar într-un show inutil. dar poate puțină spălare a creierelor tineretului o fi meritat cheltuiala, cine știe?