Tan Twan Eng - Grădina ceţurilor din amurg

O carte care începe cu fraza "Trăia odată, pe un munte cu vârful pierdut în nori, un om care fusese gradinarul împăratului Japoniei." trebuie să fie foarte frumoasă. Aşa mi-am spus încă de la primele cuvinte ale romanului scris de malaezianul Tan Twan Eng şi mare dreptate am avut. Cartea spune povestea judecătoarei Teoh Yun Ling, ajunsă pe la vârsta de 60, suferind de o boală a creierului care în curând îi va provoca amnezie totală. Femeia, retrasă undeva în munţii Malaeziei, încearcă să-şi pună viaţa pe hârtie şi are ce rememora. Ne vom întoarce în trecut, în vremea războiului şi a ocupaţiei nipone, când Yun Ling şi sora ei sunt prizoniere într-un lagăr japonez. Într-un alt plan temporal Yun Ling primeşte lecţii despre grădinărit de la Aritomo, fostul grădinar al împăratului. Femeia doreşte să creeze o grădină japoneză în memoria surorii moarte în lagăr. Într-un al treilea plan, al prezentului, judecătoarea primeşte vizita lui Tatsuji, un profesor japonez alături de care va dezlega câteva din misterele trecutului. Nu vă aşteptaţi la o acţiune debordantă, ci mai degrabă la un roman de atmosferă. Acţiunea curge lin, dar oferă cititorului o privelişte minunată şi tristă asupra unor lucruri şi fapte neobişnuite. Cartea este şi o lecţie de istorie şi te face să realizezi cât de nenorociţi au fost japonezii, acest popor admirat de mulţi, inclusiv de mine. Ne dăm seama că au fost prădători şi ucigaşi feroce, cam făcând ravagii până au capitulat, la sfârşitul războiului. Englezii sunt şi ei prezenţi, la fel de răi după părerea mea. Vorbeam cu un coleg de muncă şi îmi spunea că englezii pe unde au trecut au civilizat în urma lor. Dar poate nu vreau să fiu civilizat, poate nu vreau să-mi iei vitele, să-mi fuţi nevasta şi să-mi dai religia ta. Asta e şi cu englezii, dar să nu mai vorbim că nu are legătură cu cartea.

Să mai spun că mi-au plăcut foarte mult capitolele în care Tatsuji vorbeşte despre piloţii kamikaze şi de asemenea capitolul despre lagăr şi despre Yun Hong, sora judecătoarei. Finalul este foarte interesant şi ne pune pe gânduri în ceea ce-l priveşte pe maestrul Aritomo Nakamura. Vom avea şi o poveste interesantă despre tatuaje şi în special despre un tatuaj anume. Cartea este foarte bună şi te transpune direct în livezile de ceai, în ploaia aia tropicală din anotimpul musonului, în grădinile japoneze care se spune că doreau să imite grădina iniţiala a Edenului (Se povesteşte despre o grădină din trecut, care dădea senzaţia că te plimbi direct pe bolta cerească. Să recunoaştem, japonezii au şi latura lor artistic sentimentală, deşi sunt cam psihopaţi notorii.), in minele unde mureau pe capete prizonierii chinezi, malaezi şi euroasiatici, în bordelurile cu prizoniere care deserveau ostaşii niponi, în jungla plină de terorişti comunişti, ori la bancheturile cu mâncăruri tradiţionale date pe marile moşii. 

Ionescu, Falsu Ionescu, Eufrosin Potecă, Paul Cătălin, profesore Gherghel, roberts, Roşu Vertical, Cofee, Foxy, citiţi obligatoriu această carte. Ema Cojocaru a citit-o de mult şi a vorbit frumos despre ea.

"- Ieri, când am trecut pe lângă fabrică, am văzut câţiva copii.
- Sunt copiii lucrătorilor. Le plătim douăzeci de cenţi pentru fiecare sac cu omizi adunate din arborii de ceai."

Oare câte omizi intrau într-un sac? Şi ce făceau cu omizile? Le erau de folos la ceva sau doar le culegeau ca pe nişte dăunători?

ps: Cartea are multe greşeli în tiparul său, inadmisibil pentru o editură precum Polirom.