Ce am făcut în 1987

De ziua mea în 1987 a fost o petrecere extraordinară, cu o grămadă de invitaţi, cu multă gălăgie şi distracţie. Cu mai puţin de o lună înainte, Steaua Bucureşti câştigase Supercupa Europei la Monte Carlo cu un gol înscris de Gheorghe Hagi din lovitură liberă, aşa că toţi prietenii mei erau stelişti şi pe mai toată durata petrecerii au strigat "Hai Steaua!" şi alte cântece pe care le ştiam noi copiii la vremea respectivă: "Se lasă seara-n cimitiru Belu, Dinamo vine să-şi facă apelu, iar Steaua vede că lipseşte unu', iar a bătut cu şapteşpe la unu!". Îmi aduc aminte perfect că beam cu toţii celebrul suc lămâiţă din halbe de bere şi cântam suiţi pe scaune ori canapele. Am făcut o gălăgie notorie, iar la un moment dat a bătut cineva la uşa apartamentului nostru. Era vecinul Eugen care ne-a spus că tatăl lui are cancer şi e pe moarte şi poate putem să facem un pic de linişte. La vremea aia nu ştiam ce înseamnă cancer şi nu eram prea familiarizat nici cu moartea, aşa că după plecarea musafirilor am fost foarte trist şi nici de cadouri nu prea mi-a ars. Mi-am întrebat părinţii dacă eu voi muri vreodată, iar ei au cam ocolit răspunsul. Vecinul, bietul nea Ghiţă, s-a dus la câteva zile. A fost primul om care a murit la noi în bloc. Îmi aduc aminte şi acum că avea farfurii sparte la uşă şi mirosea a lumânări arse. Însă petrecerea mea din 1987 a rămas de notorietate şi chiar mai am poze de atunci.

În toamna lui 1987 am început clasa a III a, însă nu prea mai îmi ardea de şcoală. Mi-am spus că trebuie să mă las, aşa că am născocit un plan genial. Mama mă pregătea în fiecare dimineaţă, cu cămaşa călcată de pionier, cu cravată roşie la gât, cu pantalonii şi sacoul de la uniformă impecabile. Purtam chiar şi matricol, numărul 16. Plecam în jur de 7:15 de acasă, iar părinţii mei cam pe la 7:30, pentru că eu intram la 7:30 iar ei la 8:00 la muncă. Aşadar plecam de acasă cu ghiozdanul în spate, mergeam către şcoală, însă mă opream în scara unui bloc din vecini şi aşteptam să treacă o vreme, după care mă întorceam acasă, unde nu era nimeni, mă dezbrăcam de uniformă şi îmi vedeam de ale mele. Mă jucam cu mingea de tenis prin casă întreaga zi, ori ieşeam pe afară să o ard aiurea. Eram foarte fericit. Trei zile a ţinut această minune, până în seara când a sunat tovarăşa învăţătoare şi a întrebat-o pe mama: "Dar ce a păţit Gabriel? Este bolnav?". "Nu, tovarăşă! Cum să fie bolnav?". "Păi nu a venit de trei zile la şcoală.". "Cum să nu vină? A venit. A plecat la şcoală în fiecare zi". "Ba nu! Nu a venit....". Deci m-au prins cu minciuna. A urmat un interogatoriu ca la miliţie, m-au pus ai mei să scriu şi să desenez cam ce făceam eu în fiecare zi. Nu m-au pedepsit cu bătaia, dar cred că am avut ceva interdicţii. Oricum această lipsă a chefului de şcoală s-a oglindit şi la sfârşitul de an, a fost singura dată când nu am luat premiu în ciclul primar, ci doar menţiune.

În vara lui 1987 s-a născut verişoara mea şi am fost cu toţii foarte emoţionaţi. Pentru că tatăl ei era luat în armată la vremea respectivă (deşi omul avea vreo 30 de ani, ceva reciclare) am fost cu taică'miu să o luăm de la spital. Îmi aduc aminte şi acum că am stat pe bancheta din spate alături de verişoara şi de maică'sa, adică mătuşa mea.

Tot în 1987, la începutul anului am petrecut o vacanţă de iarnă foarte frumoasă în staţiunea Predeal. Ştiu şi acum că mi-a spus taică'miu cu mândrie: "Vom sta la hotelul partidului.". Nu ştiu cum am nimerit acolo, ai mei nu au fost nomenclaturişti sau alte chestii d'astea. Mesele le luam la cochetul hotel Cioplea şi cine nu-şi aduce aminte cum erau mesele atunci? Grătare de porc şi garnitură formată din mazăre, cartofi prăjiţi, carfofi fierţi, fasole, varză. Nu ştiu de ce erau aşa garniturile pe vremuri, acum nu mai sunt aşa, ci doar simple.

Cred că erau vremuri fericite în 1987. Nu ştiam de computere, nici de televizor prea multe, stăteam mult pe afară şi jucam diri-diri sau gropiţa, făceam colecţie de surprize Turbo şi timbre, probabil mai stăteam şi pe la câte o coadă, cu siguranţă umblam cu cheia de gât, îmi plăcea mult de Piţurcă ca fotbalist, iar bunică'miu râdea de mine şi-mi spunea că e un jucător foarte prost. Începusem să ţin o agendă cu scorurile de la Fotbal minut cu minut, ascultam fiecare etapă şi notam cu rigurozitate în timp real în agendă evoluţia scorului de pe fiecare stadion. Aveam mâncare şi dulciuri din belşug, pentru că locuiam în capitala ţării, Bucureşti. La noi doar uleiul şi zahărul erau pe cartelă, restul se găseau la liber, chiar dacă uneori mai greu. Asta făceam eu în 1987. 10 ani mai târziu aveam să intru la Universitatea Politehnică, iar 20 de ani mai târziu aveam să mă angajez la corporaţie unde am lucrat 6 ani şi două zile, dar asta ştiţi deja din poveştile cu acest titlu. S-a mai petrecut un eveniment notabil în 1987, dar îl voi povesti în episodul viitor pentru că se leagă cu ce mai am de spus.