de ciuc
Check in, somn, trezit la 5 douăzeci. Mâncat, spălat, cei doi rucsaci sunt gata, Uber, aeroport. Zbor. Frankfurt. Ajut o româncă din avion să care niște colete destul de mari. Ii dau fără ezitare 2 euro să își ia două cărucioare, fără speranța de a-i vedea înapoi. Fata era nedusă prin lume, prima dată cu avionul, prima dată în țări străine. Gen, venise cu lei să îi schimbe aici. Avea și o sută de euro până mâine seară cu care vroia să-și cumpere ciocolată. Câtă ciocolată poți să îți cumperi cu o sută de euro? Îmi restituie cei doi euro sub forma clasicului espresso de pe Frankfurt, care e mai ieftin decât pe OTP fapt care mă fascinează în continuare. Autobuz, Darmstadt, serviciu. Zece minute istovitoare de muncă, 6 ore istovitoare de plictiseală cruntă. Deci bere. Avem cvorum, mergem la barul cu cele mai bune chelnerițe din Suedhessen, în care românca e pe locul 2 sau 3, dacă e posibil așa ceva. În rest TOȚI clienții sunt bărbați și super dubioși. Pe bune. Nu degeaba am refuzat eu să merg acolo un an jumate. Ziceam că e un bar în care vin numai camionagii. Asta, până recent, cînd au fost descoperite nestematele. Cu ceva timp în urmă, într-o stație de tramvai, întâlnisem întâmplător o tipă româncă ce îmi spusese că lucrează acolo. 5.5 beri mai târziu. Plecăm, stație, tramvaiul de și 12. Care nu mai vine. La si 20 plec, îi las însă rucsacul mic lui Radu că stă taman după colț, și să nu mă car cu ambele. Intru într-un gang să mă piș, că nu mai puteam, cînd un tânăr neamț îmi cere 11 euro. Nu știu exact ce îmi debitează, dar îi zic că dacă vrea bani, eu nu îi dau. 11 euro? Foarte exact, la ce i-or fi trebuit. Îmi mulțumește – nu am inteles de ce – și pleacă și, dintr-un motiv neînțeles, mă piș cu mai mare satisfacție. Whatever, când ies de acolo trece tramvaiul de și 12. Era cam și 24. Jur că nu mai plătesc un euro măcar RATB-ului lor și plec, ajung imediat în centru. Mă zgârcesc la taxi și stau să aștept următorul tramvai. 17 minute, tramvai, ajung. Încă puțin si ajung în fața casei. Constat cu stupoare că cheile sunt în rucsacul mic. Rămas la Radu. Baterie la telefon nu mai am, iar cea de rezervă este în rucscacul mic. Nu că aș fi avut ce face cu ea, dar merită menționat. E prea târziu să mai sun la Dl. Beck iar Vecina de la Merck îmi înapoiase cheia de backup fix înainte să plec în România. Am impresia că pe ei îi ard cheile altor oameni. A ținut morțiș să mi-o dea înapoi după ce eu am facut pe dracu în patru să rămană la ea cît mai mult timp, fix pentru situații d-astea. Și nici măcar nu fusese un date, ci o întâlnire „friendshipwise” (termenul ăsta l-a scornit ea), de parcă de prieteni din Darmstadt aveam eu nevoie. La București am de câțiva ani setul de chei de rezervă al vecinilor de deasupra. Acu’ sincer, nu știu dacă aș fi sunat în miez de noapte la biata fată la ușă, dar măcar aș fi avut opțiunea. Mi-am permis, însă, să îmi fac în cap câteva filme. Toate cu happy-end. Atât pentru mine, cât și pentru ea. În fine… Șah mat. Plec spre Radu, opresc un taxi. „Darmstadt Mitte und zurück”, îi zic taximetristului. Turc, evident. Îi și povestesc amuzat situația. La Radu sun la telefon și interfon (da, șoferul avea încărcător). Sun mult. Într-un final îmi răspunde… se juca și era cu căștile pe urechi; îi zic ce și cum, ne amuzăm copios și coboară cu rucsacul. Ne mai amuzăm odată copios. Cheile sunt acolo. Fug – contorul de la taxi merge în continuare. Taxi înapoi. Prostia mă costă 35 de euro. Oare câtă ciocolată poți lua de 35 de euro? Evident, cu 65 de euro mai puțin decât ai putea lua cu 100. În casă miroase oribil de la țevi. În clădirea asta sunt probleme majore pe instalație. Categoric, sunt niște țevi care trebuie desfundate cum se cuvine. Îi mulțumesc lui Ciuc de acum 10 zile că mi-a lăsat o bere in frigider, fie ea și la 0,33. Nu o beau, mă culc direct.
DARMSTADT, 7 februarie 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu