Guzel Iahina - Trenul spre Samarkand

V-ați grăbit să mă arătați cu degetul, să ziceți: "Inclultul! N-a mai citit o carte de ani buni.". Poate că aveți dreptate, dar nu am fost atras de nimic în ultima vreme. Mi-au intrat pe mână doar cărți greoaie, anoste, încâlcite. Nu mai am timpul și răbdarea necesare pentru a le pierde cu deslușiri de text și cu întrebări de genul: "Ce a dorit autorul să spună cu asta?". Întâmplător am aflat de pe net despre noua cartea a Guzelei Iahina, al treilea său roman. Și cum primele două mi s-au părut excepționale, l-am cumpărat și pe al treilea și m-am apucat repede de citit. Și bine am făcut. Literatura mea preferată, cea la care îți dau lacrimile de atâta tristețe și îți vine să bei un păhărel de vodcă (eu am înlocuit cu whisky, am înțeles că vodca e foarte nocivă).

1923. Tânăra Uniune Sovietică, războiul dintre albi și roșii a lăsat milioane de copii orfani. Sărăcie, foamete cruntă. CEKA, deposedări. Un tren de evacuare cu 500 de copii pleacă din Kazanul sărac spre Samarkandul mai îndestulat. Au de mers 4000 de verste aflăm încă din prima frază a cărții. Google ne ajută: Versta este o veche unitate de măsură rusă (верста) echivalentă cu 1,0668 km (1 066,781 metri) sau 3500 de picioare engleze. Asta este acțiunea cărții, șase săptămâni în tren alături de comandantul Deev, comisarul pentru copii Belaia, felcerul Bug, câteva surori de caritate, bucătarul Memelea și cei 500 de copii. Un prilej pentru autoare de a ne prezenta vremurile acelea, de acum fix 100 de ani. Foamete, mâncau oamenii pământ gol, sărăcie lucie, nu ne dăm seama în ce vremuri trăim acum, nu știm să apreciem nimic din ce avem. Personaje pline de carismă, așa cum Guzel Iahina ne-a obișnuit. Sentimentalisme, candoare, dar și tărie de caracter. O călătorie de 4000 km și aproape 500 de pagini, care poartă cititorul într-o lume uluitoare, prezentând o bucată de istorie cu mici nuanțări pe alocuri. Un roman clasic scris în zilele noastre. Sigur că da, merită citit. Neapărat.