Duminică

În zilele de week-end, deși îmi doresc să dorm mai mult, din obișnuință, mă trezesc în jurul orei 7. Am înțeles că acest obicei vine odată cu bătrânețea. Până se trezesc ceilalți am timp berechet să mă gândesc la o ieșire în natură/plecare într-o excursie prin împrejurimi. Sunt plin de gânduri bune și energie pozitivă, până se trezesc copiii și le spun că mergem pe undeva, iar ei încep să dea ochii peste cap și să se tânguie: "Iar mergem....mereu trebuie să mergem undeva...dar de ce trebuie să mergem?...noi nu mergem....nu ne poți obliga.". Peste nevastă anii nu au trecut, așa că ea doarme liniștită până spre prânz, neluând parte la aceste dispute. Eu, copilul cel mare și copilul cel mic, ne pregătim un mic dejun tihnit constând în ouă fierte, brânză de oaie, castraveți, măsline și ridichi de lună (Low Cost ne va spune cu siguranță ce servește Titina la micul dejun. Păi Titina este ospătar?). Bem și infuzie de plante medicinale în care înmuiem biscuiți populari. Odată cu terminarea mesei, copiii devin mai îndurători și acceptă să meargă undeva, dar cu prețul unui beneficiu pe care l-ar putea obține, al unui cadou. Cu cel mare scap ușor. Îi zic: "Hai, du-te și fă-ți lecțiile, ești odihnit, mai bine să le faci acum.", iar el spune: "Păi nu ai zis că plecăm în excursie? Mă duc să mă îmbrac.". Pe cel mic îl iau direct: "Hai că trebuie să-ți iau pantaloni scurți, vine vara", iar el nu mai are ce comenta. Ne îmbrăcăm și plecăm sub privirile adormite ale nevestei, care nedezmeticindu-se încă după somn nici nu ne întreabă ce facem sau unde mergem. Ea va rămâne acasă, să măture și să dea cu mopul, setul de măsuri inițiat de feministele de pe facebook neajungând la urechile sale.

Mergem în Decathlon, unde pe lângă cele de trebuință (adică pantalonii scurți pentru orele de sport ale copilului mic) ne premiem cu câte un tricou de vânătoare Solognac (eu și copilul cel mare) și un tricou PUMA (copilul cel mic), dar luăm și o minge de fotbal la doar 25 de lei. Iată, mai ieftin decât pe vremea tovarășului Nicolae Ceaușescu, când era la mare modă mingea de 35. Iar de la Decathlon luăm o minge adevărată, în genul artexului de pe timpuri. Ați prins mingea artex? Știți ce este? Le propun copiilor să mergem undeva să dăm cu piciorul în minge, iar ei sunt bucuroși și răspund afirmativ la unison. Așa că pornim peste noul pod ridicat de Primarul Negoiță și ieșim pe A2. 

Mergem la Belciugatele, în județul Călărași. La marginea satului, spre balta cu pește, sunt două porți în genul bătătoarelor de covoare care înainte se aflau printre blocuri. Vreme de primăvară plăcută, temperatură ideală pentru fotbal cum ar spune crainicii de la radio. Tragem la poartă, exersăm centrări, șutăm fără preluare, facem mișcare într-un decor idilic, sub cerul albastru cu nori albi pufoși, în imediata vecinătate a lanului de rapiță înflorită. După vreo 90 de minute, când simțim că am obosit, ne întindem în apropierea bălții pe iarbă și privim la pescarii amatori care populează zona. Copiii zic: "Băi, tată, frumos a fost! Să mai venim și week-end-ul următor.", iar eu le zic: "Păi vedeți? Așa sunteți voi schimbători. La început nu doreați să veniți, acum nu vreți să mai plecați. Stați toată ziua cu ochii în device-urile alea nenorocite și ați uitat ce culoare are cerul".

Apoi mergem în sat și ne oprim la magazin să luăm apă. Copilul meu cel mare găsește pe jos 1 leu și spune: "Ăsta e norocul meu!", iar apoi intră în magazin și cumpără patru pernuțe de chewing gum, împârțindu-ne câte una pentru fiecare, iar pe a patra păstrând-o pentru mama sa. Bem apă așezați pe scaunele din fața magazinului, la șosea, și ne căutăm de vorbă cu vânzătoarea, o femeie în vârstă. Aceasta se plânge de praful și poluarea de afară, elogiind covoarele pe care odinioară le aveau bunicii noștri, din cânepă, care față de cele persane țineau praful la distanță și nu-l ridicau în atmosferă. Îmi place să stau la masa din fața magazinului sătesc și să mă uit la oamenii care trec. Unii chiar ne salută.

Am venit fericiți acasă. Doar nevasta era morocănoasă și a început să țipe pentru că noi am intrat încălțați în bucătărie, iar ea făcuse curat toată ziua. A spus că ne batem joc de munca ei. Era deja amiază, iar după sesiunea de fotbal ni se făcuse foame. Nu mă puteam apuca orișicum de gătit, așa că am dat drumul la boxa portabilă cu care cititorii acestui blog sunt deja familiarizați și de asemenea am destupat o sticlă nouă de whisky. Laphroaig. Dacă e să am un whisky preferat acesta este Laphroaig. Ați băut vreodată un single malt afumat? Dacă nu ați băut, înseamnă că nu ați băut nimic. Se spune că monoglutamatul de sodiu trimite impulsuri în creierele noastre și ne face să mâncăm mai mult decât ne este necesar, fiind folosit de industria alimentară pentru a face cetățenii să consume mai mult și tot mai mult, ducând astfel la îmbogățirea marilor consorții din domeniu. Așa este și cu acest whisky provenit din insula scoțiană Islay. Probabil nu conține monoglutamat de sodiu, dar până nu bei jumătate de sticlă, nu te potolești. Atât este de bun. Sau poate așa îl consideră creierul meu, iar whiskyul este de fapt așa cum spune Domnul Petru Șerban, superiorul meu de la Fundație, genocid pentru creier. Am pus muzică deep house. O muzică plină de vibe, care accentuează starea pozitivă în care mă aflu. Nu pregătesc cine știe ce, doar arunc niște cefe de porc în tigaie, la care fac o garnitură de legume trase la wok, niște cartofi prăjiți și o salată. Dar mă simt cel puțin David Muñoz. Porcul sfârâie îmbietor în tigaie, muzica deep house răsună la maxim în boxe, whiskyul Laphroaig curge pe gât. Băiatul meu cel mare intră în bucătărie și îmi spune: "Băi tată, m-ai dezamăgit!", iar eu îl întreb de ce și el spune: "Pentru că bei din nou.". Iar eu îi zic: "Astea nu sunt cuvintele tale!". Ascultăm piese celebre ale genului precum Dancer in the dark (fără legătură cu filmul lui Lars von Trier, având-o pe Björk în rolul principal), We were younger sau Mhm Mhm, iar eu asamblez (ca să folosesc o vorbă din tagma chefilor) cele patru farfurii pătrate, punând în fiecare sfert câte un fel: ceafă de porc, legumele trase la wok, salată, cartofii prăjiți. Desigur că nu mai beau nimic în timpul mesei, nici nu s-ar cuveni după atâta whisky de calitate, plus că Eufrosin Potecă a zis că nu trebuie să bem nimic în timp ce mâncăm. Doar înainte și după. Mâncăm foarte bine, toată lumea este mulțumită, chiar și nevasta. La restaurant o asemenea porție ne-ar fi costat 75 lei, dădeam lejer 350 lei pe asemenea masă cu tot cu tips, dar fără băuturi. Și nici nu avea calitatea de acasă, am ajuns la vorba bătrânilor, evit restaurantele și prefer mesele acasă.

Duminica următoare repet aceleași bucate pentru a acompania jumătatea rămasă de Laphroaig, doar că înlocuiesc ceafa de porc la tigaie cu pulpe de pui condimentate la cuptor, iar muzica deep house cu jazz. Dar în loc de fotbal am desfășurat altă activitate, am fost la Oltenița pentru a-l tunde pe băiatul meu cel mic. Și de această dată nevasta a rămas cu treburile gospodăriei, iar copilul cel mare a fost prins cu alte activități specifice vârstei și domeniului său de interes. Sunt unii care m-au întrebat: "Dar de ce te duci la Oltenița să tunzi copilul? Este mai ieftin acolo? Benzina nu o pui la socoteală?". Iertați-mă, prieteni, dar nu ați înțeles nimic dacă voi întrebați așa ceva. Rămâneți cu ale voastre, e ok.

Sunt o grămadă de frizerii în Oltenița. Pun una dintre ele pe GPS și ne duce la țanc. Parcăm chiar în față, ăsta fiind avantajul unui oraș mic. Intrăm, iar frizerul, un băiat tânăr, de etnie rromă, foarte gras dar deosebit de simpatic, aranjat frumos, îmbrăcat cu un tricou cu populara echipă de basket Los Angeles Lakers, avea deja un client la care lucra cu multă pricepere. "Salut! Tundeți și copii?", întreb eu. Îmi zâmbește cu vinovăție și îmi răspunde: "Tundem, dar la noi se tunde doar pe bază de programare, din păcate am totul ocupat.". Adevărul este că în sala de așteptare se mai aflau câțiva mușterii. Asta e, am salutat politicos și am plecat, punând pe gps următoarea frizerie. Ajunși aici am dat peste o femeie foarte drăguță, tânără, slăbuță, dichisită. Înăuntru mirosea a parfum bun. Am întrebat-o dacă tund copii, iar ea a zâmbit, de asemenea scuzându-se: "Nu, îmi pare rău. Aici este doar coafor. Pentru femei.". Iată-ne, așadar, în Oltenița, fiind în imposibilitatea de a primi un tuns. Nici nu ne-am mai suit în mașină, orașul fiind mic am pornit la pas, cu ajutorul GPS-ului pe modul pieton, în căutarea altor frizerii. A treia era închisă, a patra avea pauză de masă și deschideau abia peste o oră, în locul celei de-a cincea se făcuse o shawermerie. Prețios oraș! Dar la a șasea am avut noroc. Am dat peste un băiat foarte politicos care aștepta în fața vitrinei și l-a poftit direct pe scaun pe copilul meu cel mic, întrebându-l cum dorește să fie tuns. Acesta a ales o tunsoare modernă, prețul a fost de 30 lei, la care am mai adăugat 10 lei tips.

După tuns am mers în centru și am luat o gustare pentru amândoi cu un total de 11 lei. Am mâncat pe o bancă și ne-am uitat la oameni. Iar după ce am mâncat, ni s-a făcut sete. Am fost la o terasă unde am băut suc la sticlă de sticlă cu doar 5 lei/bucata. Cu siguranță în Oltenița te poți distra la prețuri imbatabile. Plus că poți admira și Dunărea, ceea ce am făcut și noi. Neprețuit.

În altă duminică am fost într-un municipiu reședință de județ și am mers special la localul situat pe locul 1 în topul tripadvisor, dar am să povestesc altă dată. M-am lungit cu prezenta compunere și sunt sigur că pe mulți dintre cititori i-am plictisit.