Călătorie pe Lună (Parodie)

de Florin M.

Anul acesta m-am gândit să fac ceva special de ziua nevestei. Prima opțiune era un drum până la Oltenița, să vedem iar Dunărea, dar am ales o variantă ceva mai scumpă: un weekend pe Lună.

Tehnologii la care doar visam în copilărie au devenit, iată, realități. Putem zbura în spațiu, cu o navă de pasageri, și nu cu o capsulă înghesuită ca pe vremea cățelușei Laika, a lui Gagarin, sau a americanilor Neil Armstrong și Buzz Aldrin (chiar, știați că Buzz din Toy Story are numele inspirat de al doilea om care a pășit pe Lună ?).

Străbunicii noștri mergeau cu căruța, părinții cu Dacia 1300, noi zburăm în spațiul cosmic. Vremurile trec, totul se schimbă.

Planificarea călătoriei a început cu o ceartă. Mi-a reproșat nevasta că dau prea mulți bani pe jocurile de PlayStation și acum ne permitem doar cel mai ieftin pachet de la agenția spațială de turism. "Era mai bine dacă făceam aniversarea la Amara ?" i-am replicat eu tranșant, punând capăt discuției. A doua ceartă a fost cu șnițelele. Ca de obicei, am luat la pachet o duzină, dar nu ne-au lăsat cu ele la îmbarcare. Ne-a citit vameșul un paragraf din legislația spațială privind alimentele, apoi ni le-a scos din bagaje, ca pe o veritabilă marfă de contrabandă.

Condițiile de Low Cost au fost mai groaznice decât cele dintr-un avion obișnuit. Locuri separate, copiii spre vârful navei, nevasta pe la mijloc, eu la coadă, unde simțeam trepidațiile de la motoare și putoarea de la toaletă. De mâncare ne-au dat câte o pastilă nutritivă (care, vezi dom'le, ar fi trebuit să ne țină de foame pe durata zborului). Nu mi-a ținut de nicio foame: tot drumul am fost cu gândul numai la șnițele.

Am încercat să citesc o carte (noul volum de Murakami) dar individul de lângă mine vorbea non stop. Era un adept al teoriei Pământului plat, și mi-a explicat că ceea ce văd pe geam e o iluzie, curbura Pământului nu există, totul e regizat de NASA, sub controlul elitelor mondiale. Numai ciudați pe lumea asta.

După foarte multe ore, înțepenit și cu o mare durere de cap, mă regăsesc cu familia la aeroportul spațial de pe Lună. Până să plecăm spre cazare, mă ia pofta să beau o bere la barul aeroportului. Dar când convertesc prețul din dolari lunari în lei, mă ia amețeala și renunț. Peste 100 de lei o bere la draft ? Hoție curată !! Drumul până la cazare a fost plin de gropi și cratere, autobuzul lunar ne-a zgâlțâit în toate direcțiile, mai rău ca pe un drum județean de la noi.

Ajung nervos la cazare, dar mă chinui să fiu jovial cu gazdele. Pensiunea e ținută de doi soți din Texas: Billy Bob și Mary Jane. Roșcați, cu cizme, pălărie, accent puternic, o pușcă deasupra ușii. Au adus cu ei pe Lună chiar și o mică cireadă de vite și o sondă de petrol. În curte aveau și un telescop mare. Ne-au invitat să privim împreună spre Pământ. Le-am arătat cartierul Titan, unde am crescut. Mi-au spus că Titan nu e un cartier, e un satelit al planetei Saturn. "Mda, se știe că americanii sunt cei mai inculți !" am spus eu superior, dar în română, știind că nu mă înțeleg. Am făcut apoi un spirit de glumă, zicandu-le că eu am fost în copilărie și la Saturn, și la Venus, și la Jupiter (referindu-mă, evident, la stațiunile construite pe litoralul nostru pe vremea tovarășului Nicolae Ceaușescu). N-au înțeles gazdele gluma, în schimb soția mi-a aruncat o privire de reproș.

Mai tărziu, ne-am pus costumele de explorare, ca să putem ieși la o plimbare. Am nimerit un costum cam strâmt. Domnul Petru Șerban (superiorul meu de la Fundație) mi-ar fi spus că mănânc prea mult și d-aia nu mă încape. Costum strâmt, cu viziera care se aburea mereu, așa că m-am enervat din nou. Am zis totuși că plimbarea mă va calma. Am ajuns, cu pași săltați, la locul unde a înfipt Neil Armstrong steagul în 1969. Lângă steag ce credeți că am văzut ? Multe peturi aruncate de Ursus și Timișoreana. Români împuțiți, futu-i în gură, ne fac nația de râs chiar și pe Lună.

Cu nervii la maxim, am propus să ieșim din zona turistică. Se știe că mie nu îmi plac locurile aglomerate, unde se înghesuie toți, unde riști să dai peste alți români. Așa că am ales să ne plimbăm pe partea întunecată a Lunii. Era s-o pățim grav: îmi luasem ca reper un crater uriaș, dar sunt zeci de astfel de cratere acolo, așa că ne-am rătăcit, și aveam oxigen în costume doar pentru câteva ore. Din fericire, am zărit ceva luminos în zare și am ținut direcția: după o vreme ne-am dat seama că era uriașa statuie a lui Elon Musk, fondatorul coloniilor de pe Lună.

Pe seară am intrat și într-un LIDL. Speram să găsim ceva mai special, cu specific local, dar am nimerit la SĂPTĂMÂNA PĂMÂNTEANĂ. Aceleași produse banale ca la noi, dar mai scumpe. Am luat doar un vin și un tort, pentru aniversare.

Aniversarea a mers groaznic. Gazdele nu știau să gătească prea bine. Am servit (cui?) o friptură de vită ațoasă și ne-au dat să gustăm o bere americană cu gust de șosete murdare. M-am dat cunoscător și le-am spus că cea mai bună friptură din lume e cea de vită argentiniană. Nu i-a picat prea bine texanului. Se uita cu un ochi la pușca de lângă ușă, așa că n-am insistat. Am pus apoi tortul pe masă și am deschis sticla de vin. A urmat dezastrul: instalația de gravitație artificială s-a defectat, și am început să plutim prin încăpere. Eu, mai greu, m-am ridicat doar un metru, dar copiii s-au dus până pe tavan. Nu erau speriați, au început chiar să chițăie și să se alerge pe tavanul omului, de au stricat tencuiala. Nevasta (plutind și ea pe lângă lustră) mi-a reproșat imediat că nu i-am crescut cum trebuie, că nu știu să se poarte. Tortul și vinul s-au dus și ele pe tavan. După ce s-a remediat situația cu gravitația, mi s-a pus pe nota de plată și costul zugrăvelii.

M-am culcat nervos, după o zi proastă, gândindu-mă că mă așteaptă a doua zi și un zbor lung cu nava Low-Cost. În aeroportul spațial am dat iar peste individul cu Pământul plat. Strânsese un grup de adepți în jurul lui și le spunea teoriile lui, deși prin geam se vedea Globul pământesc, rotund ca o minge din NBA. În navă am nimerit loc tot la coadă, dar de data asta în mijlocul unui grup de nemțoaice tinere. Se întorceau după un sejur mai lung din mini-stațiunea de nudism de pe partea cea mai însorită a Lunii. Mi-au arătat pe telefon și poze cu ele goale la piscină, mi-au dat și cerere pe Facebook. Fix când îmi arătau pozele a venit soția să-mi ceară cartea de Murakami.

În navă nu mi-a făcut o scenă, dar pe tot drumul de la aeroport până acasă, și încă o săptămână după aia, mi s-a reproșat episodul. Când am ajuns la muncă, i-am povestit și domnului Petru Șerban (superiorul meu de la Fundație) cum a decurs weekendul pe Lună. Mi-a spus că am cheltuit banii aiurea, că nu merită deloc o ieșire în spațiu. Voi ce părere aveți ? Merită să economisești un an întreg pentru un weekend pe Lună ?