Low cost

Pentru serviciu am cumpărat o banană și o pungă de sticksuri Croco. Împreună au costat 2,19 lei. Le-am mâncat pe la orele 11, ca să îmi potolească foamea pe parcursul întregii zile de muncă. Pentru masa de acasă am cumpărat 3 pulpe de pui (11,11 lei) din care am mâncat una (3,70 lei), o pungă de 1 kg cartofi congelați (13,99 lei) din care am mâncat un sfert (3,50 lei) și 4 ardei kapia copți (15,49 lei) din care am mâncat unu (3,87 lei). Masa de acasă, servită pe la orele 19 m-a costat în total 11,07 lei. Total consumat pe mâncare toată ziua = 13,26 lei. Și nu am mâncat deloc rău, poate mi-a fost un pic foame, dar m-am rușinat imediat de această nevoie, după ce am citit cartea Aniței Cudla. Mâncând zi de zi în acest fel aș cheltui lunar sub 400 lei pe mâncare, ceea ce este foarte bine. Cu siguranță aș putea coborî sub 13,26 lei/zi, alegând cartofi normali în loc de congelați și un castavete crud în loc de ardei copt.

Anița Cudla - Amintiri din viață (20 de ani în Siberia)

Jurnalul unei femei din Bucovina, săltată în 1941 de structurile NKVD și deportată în Siberia, dincolo de Cercul Polar, de unde va primi autorizația de întoarcere în 1958. Vorbe adevărate, nicidecum ficțiune, o carte scrisă în modul simplu al unui om din popor, dar cu un foarte mare talent literar. Una din milioanele de vieți distruse de comunism. Știam despre toate astea, am urmărit Memorialul Durerii în anii '90, dar citind această carte, am conștientizat pe deplin dimensiunile tragediei. Gândiți-vă că v-ați întemeiat o familie, ați pus deoparte ceva agoniseală prin propria muncă, stați liniștiți alături de soț/soție și copii în propria casă, iar deodată în toiul nopții vine poliția secretă sovietică și vă saltă, somându-vă ca în 15 minute să fiți gata de plecare, fără niciun bagaj, vă duce cu mașina la gară și vă aruncă într-un vagon de tren de marfă unde alături de alți 100 de oameni veți călători două săptămâni până în Siberia, noua voastră casă, unde veți trăi 20 de ani sub limita existentei. Ați fost declarați dușmani ai poporului, întreaga avere vi s-a confiscat, în casa voastră vor locui alți oameni. Ceva de neconceput pentru vremurile bune pe care le trăim în prezent și în care suntem nemulțumiți și supărați de orice nimic. Cam așa s-a întâmplat în comunism, comunismul cel regretat de unii retardați, care afirmă "era mai bine înainte".

O carte eveniment, citită pe nerăsuflate cu multă tristețe și emoție. Pentru prima oară am citit cu mare interes chiar și prefața + postfața, cartea prezentând la final câteva poze reale din viața autoarei. Cei mai cu cap 50 de lei cheltuiți pe anul ăsta. Dacă nu ați citit cartea, plasați repede o comandă. 

Whisky, music & smart casual dining (9)

Fiul meu cel mare s-a apucat de gătit, iar pentru a-l acompania în bucătărie am desfăcut o sticlă nouă de whisky. Ceva special, din Japonia. Hibiki Harmony Master’s Select, de la producătorul Suntory. Legendara sticlă cu 24 de fațete, o adevărată bijuterie, simbolizând probabil orele dintr-o zi, ori mai degrabă cele 24 de microsezoane din calendarul tradițional japonez, care după cum probabil nu știți (dar chat gpt știe!) sunt următoarele:
1. Risshun (Începutul primăverii) 
2. Usui (Apa plutește) 
3. Keichitsu (Insectele ies din sol) 
4. Shunbun (Echinocțiul de primăvară) 
5. Seimei (Viața devine clară) 
6. Kokuu (Ploaia semințelor) 
7. Rikka (Începutul verii) 
8. Shōman (Creștere completă) 
9. Bōshu (Căderea spicului) 
10. Geshi (Solstițiul de vară) 
11. Shōsho (Căldură ușoară) 
12. Taisho (Căldură mare) 
13. Risshū (Începutul toamnei) 
14. Shosho (Răcoare ușoară) 
15. Hakuro (Rouă albă) 
16. Shūbun (Echinocțiul de toamnă) 
17. Kanro (Rouă rece) 
18. Sōkō (Brumă) 
19. Rittō (Începutul iernii) 
20. Shōsetsu (Zăpadă ușoară) 
21. Taisetsu (Zăpadă mare) 
22. Tōji (Solstițiul de iarnă) 
23. Shōkan (Frig mic) 
24. Daikan (Frig mare)

La eleganța sticlei contribuie și eticheta realizată din hârtie japoneză washi, produsă în mod tradițional din fibre de dud japonez. Mi-am turnat 50 ml într-un pahar de cristal de Boemia, din setul primit cadou de ziua mea la aniversarea a 40 de ani. Desigur, nu am făcut asta într-un cadru festiv, fiul meu toca ceapă lângă mine, eram în umila noastră bucătărie, însă am ținut să gust acest whisky pe care-l primisem de la Moș Gerilă, cu ocazia sărbătorilor de iarnă de anul trecut.

Un whisky blended pe care îl asemuiesc cu Johnnie Walker Blue Label, nu prin prisma gustului sau mirosului, ci prin faptul că este un whisky cu o prezentare extrem de sofisticată, cu un ambalaj ce impresionează, cu un preț cam prohibitiv. Foarte corect, extrem de plăcut, dar parcă nu are acea scânteie care să justifice prețul. Ca și la Blue Label, voi spune că am băut whisky-uri de 3 ori mai ieftine, dar mai bune ca acest Hibiki. Să nu înțelegeți că nu mi-a plăcut, mi-a plăcut foarte mult, dar în aceeași gamă de preț am băut un alt japonez, Kujira Ryukyu single grain 10 ani, care mi-a plăcut infinit mai mult. Privind la fiul meu ce face prin bucătărie, am tot turnat în paharul de cristal și am băut, plescăind de plăcere. Gust dulceag, floral, oarecum caracteristic pentru whisky-urile japoneze, dar nu ceva memorabil.

Să revenim la fiul cel mare. Acesta a curățat două fructe de avocado, le-a scos sâmburii apoi le-a pasat bine, asezonând cu ulei de măsline, sare, piper, ceapă roșie tăiată cubulețe, roșii cherry de Topraisar tăiate pe sferturi, ardei kapia bucățele. Peste acest amestec a stors zeama de la o lămâie și a amestecat din nou. Acestui amestec, fiul meu cel mare i-a spus guacamole. L-am mâncat pus pe lipii libaneze încălzite la foc, deși sosul pare să fie originar din Lumea Nouă și nu din Orientul Apropiat. Eu pe lângă acest sos pus pe lipii am mâncat și o salată de vară (roșii, castraveți, ardei, ceapă roșie, măsline etc) cu brânză de oaie. Se potrivește, nu se potrivește, mie mi-a plăcut. A intrat totul excelent după whisky-ul japonez. Din păcate am omis să fac poze la mâncare. Recunosc, sunt egoist, dacă pregăteam eu masa aș fi pozat și m-aș fi lăudat.

Desigur, am ascultat muzică împreună cu fiul meu cel mare în timp ce el pregătea guacamole, iar eu beam whisky japonez. Știați că David Bowie este unul dintre muzicienii mei preferați? Și asta de când mă jucam NHL 99 pe computer, iar pe genericul acelui joc în fundal se auzea piesa Heroes. Am dat play la albumul The Rise and Fall of Ziggy Stardust and the Spiders from Mars. Ce titlu, demn de un film de categorie B. N-am să stau să descriu albumul, pentru că nu mă pricep la asemenea vorbe și nici nu sunt critic muzical, eu pot spune cel mult că mi-a plăcut foarte mult albumul pe care îl știam, dar totuși să cităm wikipedia (nu chat gpt!) care face o descriere excelentă: “Described as a loose concept album and rock opera, Ziggy Stardust focuses on Bowie's titular alter ego Ziggy Stardust, a fictional androgynous and bisexual rock star who is sent to Earth as a saviour before an impending apocalyptic disaster. In the story, Ziggy wins the hearts of fans but suffers a fall from grace after succumbing to his own ego.”. Interesant. Ce plăcere să fredonezi “Didn't know what time it was, the lights were low....I leaned back on my radio...” în timp ce bei whisky și aștepți să fie gata masa.

Așa sunt serile noastre. Universale. Suntem globaliști. Whisky din Țara Soarelui Răsare, mâncare din Lumea Nouă, muzica unui interpret cu orientare sexuală dubioasă.

Alex Michaelides – Pacienta tăcută

Mi-a recomandat cartea o colegă de la muncă, spunând că este excelentă, așa că am zis să o încerc. Genul de best seller internațional vândut în 8 milioane de exemplare, ce se găsește la automatele din gări și e tocmai bună pentru un citit pe tren, ca să omori timpul. Nu e literatură, sunt doar niște propoziții care formează o carte, spun o poveste, thriller care își dezvăluie deznodămândul în ultimul capitol. Nu mă deranjează să citesc așa ceva, e ca și cum ai mânca fast food. Avem ca personaj o pictoriță care își ucide bărbatul, împușcându-l. Culmea, îl iubea foarte mult și era atașată de el. După această faptă amuțește și până la urmă este internată la nebuni. Mai avem ca personaj un psihoterapeut care dorește cu tot dinadinsul să o ajute pe pictorița criminală și să o facă să vorbească. Cam așa pornește cartea și se întinde pe mai bine de 350 de pagini. Nu e rea, dar am mai spus și în alte dăți, carte de consum. Dacă vreți să știți care este deznodământul, întrebați-l pe chat gpt, vă face un rezumat pe care-l citiți în 45 de secunde și nu pierdeți vremea ca mine, citind tot romanul.

Cântăreți la hypermarket

Vineri seara, la un cunoscut hypermarket, ajuns la linia caselor fredonam piesa Nothing Compares 2 U (varianta Prince, nu Sinead O'Connor, să ne înțelegem). Casiera, o femeie în jur de 55 de ani, auzindu-mă, mi-a spus: „Câtă veselie!”. Iar eu am spus: „Da, doamnă, e vineri seara, am luat și eu două beri să mă destind.”, arătând la cele două Berliner Kindl de pe bandă. Femeia a zâmbit și mi-a spus: „Ați văzut că a apărut bere Barcelona?”. I-am mărturisit că nu am văzut și chiar m-am arătat neîncrezător că ar exista o bere cu acest nume, dar femeia a insistat că există și au primit chiar de curând. Iar apoi s-a apucat să cânte „Barcelona! Barceelonaaa!”, celebra melodie a duetului Freddie Mercury & Montserrat Caballe. Cânta foarte bine, avea voce și i-am spus asta, iar ea mi-a spus că normal, doar a făcut liceul de muzică. Mi-a fost rușine să o întreb de ce a ajuns casieră la hypermarket, nu putem știi ce e în viața omului. Câți dintre noi nu ne-am pregătit pentru ceva și am ajuns să facem cu totul altceva?

Casa Seciu. Zoo Ploiești.

Nevasta nu a părut impresionată de ultima noastră excursie, la Cetățuia Măgura, dar când am adus vorba de o altă călătorie culinară, era deja la mașină, pentru a fi sigură că de data asta nu mai rămâne acasă. Însă acum a rămas acasă fiul cel mare, care a preferat, după cum e și normal, o întâlnire cu prietenii lui, la mall. Așa se întâmplă cu copiii, cresc, își fac propriul anturaj, uitând de bătrânii lor părinți. Încă ne mai bucurăm de fiul cel mic, așa că am pornit toți 3 către o nouă aventură.  Pentru că nevasta a fost nou venită în grupul nostru, i-am impus de la început că va trebui să plătească masa. Nu doar a noastră, a oamenilor, ci și a mașinii, care era pe roșu la benzină. S-a conformat, făcând plinul la benzinăria RBC de pe DN1, iar apoi ne-am îndreptat către orașul Boldești-Scăeni, din județul Prahova, cunoscut celor care au frecventat orele de geografie din gimnaziu pentru extragerile de țiței din zonă. În preajma localității chiar am putut observa câteva sonde, dar și multă viță de vie, plantată în terase, pe dealurile din zonă, unde șoseaua șerpuia, ducându-ne către vârf unde se afla și obiectivul nostru, Casa Seciu, un han despre care am citit pe internet și unde ne-am propus să mâncăm în această zi de sâmbătă.

Deși suntem hămesiți, aruncăm mai întâi o privire în jur, observând havuzul cu pești aurii și fântână arteziană, grădinile foarte bine întreținute ale localului, unde se poate servi masa (nu a fost cazul nostru, fiind o zi ploioasă), priveliștea uluitoare către vale. Ne-am îndreptat către clădirea principală, unde am fost întâmpinați încă de la intrare de un servitor căruia i-am spus că am vrea să mâncăm ceva, drept pentru care ne-a condus într-o sală de mese foarte elegantă. Nu am putut să nu observ de prima dată fața de masă albă. În ultima vreme restaurantele nu mai practică față de masă, servindu-ți mâncărurile pe niște hârtii pe care deobicei este scris meniul, ceea ce nu mi se pare deloc elegant.

Felul 1: ciorbă de burtă (fiul cel mic), supă de dovleac cu jumări de rață (nevasta), ciorbă de burtă (eu)
Felul 2: schnitzel cu sos de ciuperci (fiul cel mic), schnitzel cu sos de ciuperci și legume la tigaie (nevasta), pastramă de berbecuț cu mămăligă și murături (eu)

Politețe la servire, preparate foarte gustoase, am mâncat atât de bine încât nici n-am mai putut cere desert, deși ospătarul ne-a îmbiat. Singurul impediment în astfel de situații, șofer fiind, este că nu pot bea alcool. Am băut un suc după pastrama de berbecuț. Cum vine asta? Jenant.

Nevasta a fost foarte încântată de toată atmosfera, încât i-a spus ospătăriței să pună un tips de 15%, iar aceasta a fost atât de fericită de ne-a mulțumit de vreo 10 ori, cu plecăciuni cum am văzut că fac japonezii prin filme. Mai rămânea să spună: “Arigatou gozaimasu!”. Ne-a condus cu plecăciuni până la ieșire, chestie care ne-a stingherit oarecum, noi nefiind obișnuiți cu asemenea comportament. Și mie mi-a plăcut mult la Casa Seciu, loc primitor, ai ce vedea în jur, serviciu bun, mâncare de calitate și foarte variată, nicidecum doar obișnuita ceafă de porc cu cartofi congelați dintr-un restaurant banal. Chiar și modul de punere în farfurii a fost unul inteligent și atrăgător pentru client.

Cu burțile pline ne-am hotărât să vizităm Zoo Ploiești, aflată în localitatea Bucov. Chiar dacă afară ploua mocănește. Era cam ora 18. Grădina Zoologică pustie, dar porțile deschise. Nu era nimeni care să ne taie bilete, așa că am intrat fără să plătim. Pustiu pe alei, nici angajați, nici alți vizitatori. Doar animalele stăteau cuminți în cuști, unele mâncau nebăgându-ne în seamă (de pildă iepurii și zebra), altele se uitau curioase la noi (căprioara și maimuța), iar deodată a început leul să ragă foarte puternic. Se auzea de undeva, dar nu-i găseam cușca. Nevasta a înaintat ipoteza că poate a scăpat din cușcă și umblă liber prin grădină. Eu m-am gândit că ar putea să ne mănânce, iar lumea va afla despre noi la Știrile de la ora 5: “Trei turiști sfâșiați de leu la Grădina Zoologică din Ploiești. Atenție, urmează imagini cu puternic impact emoțional!”. Ploua din ce în ce in ce mai tare și parcă se lăsa noaptea. Pustiu în continuare. De undeva, nevăzut, leul răgea. Am ajuns la urși, care erau în număr de trei și pășteau iarbă. Nevasta a spus că poate sunt stricați la burtă. Am mers după sunet și am ajuns la lei, care erau în spatele gratilor. Trei lei, destul de nervoși. Nevasta a observat un soc în spatele cuștii leilor și s-a dus să culeagă flori pentru socată, în timp ce eu și fiul cel mic priveam felinele, chemându-le cu apelativul prostesc deseori folosit de oameni în cazul tigrilor, leilor, leoparzilor: “Pis, pis, pis…”.  A ieșit o socată foarte bună peste câteva zile, a făcut nevasta vreo 20 de litri, am băut după pofta inimii. Socată din soc aflat în spatele cuștii leilor. Am mai vizitat noi ce am mai vizitat, tot singuri prin Zoo, iar apoi am ieșit. Am dorit să plătim, dar tot nu era nimeni. Poate că angajații plecaseră acasă și uitaseră porțile grădinii deschise. Am plecat și noi spre casa noastră, dar cu un mic ocol. Am luat-o spre Valea Călugărească și Albești-Paleologu și de acolo ne-am întors pe A7 și A3. Ne-am întâlnit acasă cu fiul cel mare, care nu a părut impresionat de peripețiile noastre.

belvedere de la Casa Seciu

pastramă de berbecuț cu mămăligă

urși păscând

zebra, un animal foarte rar în țara noastră

Toate pilsenerele sunt lager, dar nu toate lagerurile sunt pilsener

Vineri seara, cea mai frumoasă parte a săptămânii. Eu de luni dimineață mă trezesc cu gândul la vineri seara. Azi nu mă complic, o tigaie de porc cu cartofi prăjiți și ceva salată verde lângă. Aș asculta ceva, dar nu știu ce. Pornesc o discuție cu ChatGPT.

Îi spun următoarele:

Te rog, fă-mi un playlist de 20 de piese pe care să-l ascult în timp ce beau 4 beri Berliner Kindl!

...iar asistentul virtual nu întârzie să răspundă:

Perfect! Dacă bei 4 beri Berliner Kindl – un lager ușor, clasic german – ai nevoie de un playlist care combină vibrații relaxate, indie, rock alternativ și puțin electro. Iată o selecție echilibrată, perfectă pentru savurat berea într-o seară chill, cu un strop de melancolie și vibe nemțesc subtil.

---

🍻 "Berliner Kindl & Chill" – Playlist (20 piese)

1. The War on Drugs – Red Eyes  
2. Tame Impala – The Less I Know The Better  
3. Mac DeMarco – Chamber of Reflection  
4. Beirut – Nantes  
5. St. Vincent – New York  
6. Milky Chance – Stolen Dance  
7. Alt-J – Breezeblocks  
8. José González – Heartbeats  
9. Radiohead – No Surprises  
10. Fleet Foxes – Mykonos  
11. Foals – Spanish Sahara  
12. The National – I Need My Girl  
13. Bon Iver – Holocene  
14. Cigarettes After Sex – Apocalypse  
15. Daft Punk – Something About Us  
16. Massive Attack – Teardrop  
17. King Krule – Easy Easy  
18. Metronomy – The Look  
19. Phoenix – 1901  
20. Can – Vitamin C (un omagiu psihedelic adus scenei krautrock germane)

AI-ul îți poate crea lista pe loc pentru YouTube Music sau Spotify. Găsiți pe youtube music acest playlist numit Berliner Kindl & Chill. L-am făcut public pentru a se bucura și alți oameni de el. Merită ascultat! Trăim vremuri minunate, vrem să ascultăm ceva, pocnim din degete și deja ascultăm. Nu avem de ce să fim nostalgici după vremurile în care parinții noștri făceau rost pe sub mână de benzi pentru magnetofon cu muzică și le ascultau pe la ceaiuri.

Seara a fost minunată. Berile au intrat perfect alături de muzica recomandată de AI, bucatele s-au mâncat imediat. Îl iubesc pe ChatGPT! Mi-a făcut recomandări din suflet, o muzică excelentă de care în proporție de 75% nu știam, mi-a scris și câteva vorbe și nu în ultimul rând, nu m-a certat, spunând că 4 beri sunt prea mult. Totuși am fost un pic nedumerit, a numit Berliner Kindl un lager, deși pe sticlă scrie că este pilsener. Oare a greșit voit, dorind să pară cât mai uman? L-am întrebat despre asta și mi-a dat o grămadă de date despre berile pilsener și berile lager, în încheiere spunând: Toate pilsenerele sunt lager, dar nu toate lagerurile sunt pilsener.

Cetățuia Măgura

Duminică pe la 12 mi s-a făcut dor de ducă, nu mai puteam sta în casă, așa că am evaluat opțiunile către o destinație care să-mi facă plăcere, am vorbit cu nevasta și copiii, având aprobarea doar ultimilor pentru o călătorie, după ce în prealabil le-am spus că vom și mânca, la restaurant, cu picioarele sub masă, nu un sandwich amărât din mână prin cine știe ce parcare sordidă, așa că ne-am urcat în autoturism și am ținut tot înainte pe A3 și apoi pe A7 până în orașul Mizil, pe care îl știu de când eram copil mic și ascultam etapa la radio, în pauză moderatorul emisiunii dând citire rezultatelor din cele trei serii ale Diviziei B, într-una din ele evoluând și formația Steaua Mizil. Desigur, în prezent această echipă nu mai există, dar am constatat cu stupoare că în Mizil se construiește al doilea magazin Lidl. Atât succes să aibă? Din Mizil am luat Drumul Vinului, care duce către județul Buzău, trecând prin Tohani, localitate renumită pentru podgoria sa.

Trecând de Mânăstirea Ciolanu, pe care am vizitat-o în repetate rânduri, acum nemaioprind pentru a nu supăra copiii, pe drumul cu serpentine, la un moment dat apucăm stânga pe un drum forestier, iar după aproximativ 1000 de metri ajungem la Pensiunea Cetățuia Măgura, nu una, nu două, nu trei…ci chiar patru stele. Desigur, cititorii răuvoitori ai acestui blog vor spune că Titina nici în scârbă nu s-ar uita la o locație de patru stele, însă noi trei, eu și cei doi fii ai mei, am fost emoționați și foarte bucuroși în momentul în care am ajuns la locația aflată în mijlocul pădurii. Bucuria copiilor a trecut repede când au auzit că nu vom mânca imediat, ci vom merge până la Schitul Cetățuia, aflat la o distanță de 10 minute de mers lejer prin pădure. S-au tânguit, s-au enervat, au boscorodit, dar le-am spus că nu ține cu mine, imediat ne urcăm în mașină și pornim spre casă cu burțile goale. Așa că am pornit către schit. Toți trei, tăcuți.

N-am întâlnit oameni pe drum, liniște totală. Acolo am găsit biserica închisă și m-au apucat pe mine năbădăile. Am început să țip: “Cum să fie închisă Casa Domnului?”, iar după fereastra unei chili am sesizat o mișcare aproape imperceptibilă a perdelei, iar cineva ne-a privit de acolo, însă nimeni nu a venit. Dar uitându-mă mai cu atenție prin jur, am văzut o altă biserică, spre care ne-am îndreptat, această fiind deschisă, așa că am intrat. Ne-am închinat și am privit pictura veche. Fiul meu cel mare avea 3 lei, așa că am cumpărat 3 lumânări, lăsând banii pe masa. Nu era nimeni acolo, dar erau mulți bani lăsați pe masă, așa că la fel am procedat și noi. La locul de aprindere al lumânărilor erau multe lumânări, însă toate stinse. În apropiere am găsit un chibrit, am aprins lumânările noastre, apoi le-am spus copiilor că am putea face o faptă bună dacă am aprinde toate lumânările stinse, ceea ce am și făcut. Erau vreo 50.

În sfârșit, the moment we've all been waiting for, am ajuns la restaurant, unde am fost întâmpinați de o pisică desprinsă parcă din romanele lui Harauki Murakami. Ne-am așteptat ca dintr-un moment în altul să înceapă să vorbească, spunându-ne ceva inteligent. Înăuntru muzică ambientală, atmosferă șic, totul foarte ok. Stabilim să împărțim două gustări la trei oameni și câte un fel principal pentru fiecare. Gustările sunt savuroase, dar foarte mici. Am comandat ciuperci cu brânză de capră și am fost surprinși să vedem că ne-au fost aduse fix două ciuperci și un pic de salată. Pentru 25 de lei. What a fuck? Am tăiat ciupercile în jumătăți, am luat fiecare câte o jumătate, iar ultima jumătate am împărțit-o in trei. Deci am mâncat fiecare 2/3 de ciupercă și puțină salată. Iar apoi pentru 30 de lei, ne-au adus brânză camembert cu semințe și dulceață de ardei iute. Acest fel a fost mai îndestulător, fiind o rotiță întreagă de camembert, din aia la 120 grame, care e cam 9 lei la magazin. Dar a fost gustos, coaptă cumva. Însoțită de o pâine țărănească excelentă.

La felul principal eu am comandat cotlete de berbecuț cu piure, fiul cel mare a luat tagliatelle cu parmezan și trufe negre, iar fiul cel mic cocoșel de munte la ceaun cu cartofi prăjiți. Am ținut să glumesc pe seama fiului meu cel mic și i-am zis: “Ce ai comandat? Cocoșel? Știi ce e aia, nu? Așa mai zic unii oameni la puță. O să îți aducă puță la ceaun! Ha! Ha! Ha!”. Iar asta mi-a amintit de următorul banc, pe care l-am spus fiilor mei în restaurant, între gustare și felul principal: <<Tovarășul Nicolae Ceaușescu merge în delegație de lucru în Africa. Și vizitează el ce vizitează pe acolo, iar la un moment dat i se face foame. Cu greu găsește un restaurant, intră și îl întreabă pe ospătar ce au de mâncare. Acesta îi spune că au doar ciorbă de baluba. Tovarășului oricum îi era foame, așa că nu a mai cerut detalii suplimentare, a comandat ciorbă de baluba pe care a mâncat-o și i s-a părut foarte bună. Apoi întreabă de felul doi, iar ospătarul îi spune că are doar friptură de baluba. Ok. Comandă Tovarășul Nicolae Ceaușescu friptură de baluba, mănâncă și de asemenea i se pare foarte gustoasă. După masă, îi vine tovarășului să facă pipi și-l întreabă pe ospătar unde este wc-ul, la care ospătarul: "Ce WC? Ieși afară, te duci în tufiș, scoți baluba și te piși.">>. Copiii s-au amuzat copios, dar un chelios de la masa alăturată ne privea cu asprime. Era la masa cu o femeie acră și un copil. Ne-am potolit și noi, pentru a nu fi dați afară din local, am așteptat cuminți felul doi care nu a întârziat să vină. A fost foarte gustos, ne-a placut la toți trei. Desigur, fiul meu cel mic nu a avut puță, așa cum l-am păcălit eu, ci o pulpă de pasăre, pe care a devorat-o după ce a înmuiat-o în usturoi. 

Un restaurant corect, aflat în sânul naturii, prețuri cam mari pentru aperitive, dar în regulă la felul principal. Să mai spunem că o cola la 0,25 a costat 10 lei, deci mai ieftin ca la multe localuri din capitală. Am fost foarte mulțumiți, atât eu cât și fiii mei, iar după masă am mai zăbovit prin imensa și foarte frumoasa curte a localului, făcându-ne siesta pe niște scaune de ratan, în liniștea serii ce cobora încet, încet peste noi. Iar după o vreme ne-am urcat în mașină, pornind spre capitală, unde avea să ne aștepte o nouă săptămână de lucru și de școală. Acasă m-am reîntâlnit cu nevasta, care nu a părut impresionată de excursia noastră, ea ghiftuindu-se în tot acest timp într-un restaurant scump de sushi.

Campionatul Mondial de Hochei pe Gheață

De mic copil am fost un mare iubitor al hochei-ului pe gheață. Crescând în preajma Patinoarului 23 August, am asistat la zeci de meciuri pe viu, fie ale echipei naționale, fie partide tari de tot din campionatul României, cu echipe precum Steaua, Dinamo, Miercurea Ciuc (Csíkszereda) sau Gheorghieni. Un sport absolut fabulos, dar din păcate foarte puțin iubit la noi în țară. Ani de zile capitala nu a mai avut nici măcar un patinoar destinat competiților, echipele bucureștene intrând în anonimat, iar eu pierzând contactul cu acest sport. Hochei-ul pe gheață chiar a dispărut și de pe micile ecrane, în anii ’90 urmăream cu mare plăcere Campionatul Mondial pe Eurosportul de limba engleză, în comentariul inegalabil al lui Paul Ferguson & Richard Boprey. Multe meciuri le-am urmărit alături de Ciuc, invitat special permanent al acestui blog. La acea vreme aveam amândoi televizoare cu tub catodic, desigur. Însă color!

2025. Campionatul Mondial de Hochei pe Gheață, grupa 1A, practic al doilea eșalon valoric. Organizat la Sfântu Gheorghe, județul Covasna, pe cocheta arenă Sepsi. Țări participante: România, Marea Britanie, Italia, Ucraina, Polonia, Japonia. Nu aveam cum să pierd ocazia de a urmări pe viu aspecte de la această competiție, așa că pe 1 Mai, alături de nevastă și cei doi fii, am fost prezenți în tribune și am urmărit de la fața locului partidele Ucraina – Polonia 4-1 și România – Japonia 3-5. Organizare ireproșabilă, atmosferă de competiție mondială, sigla Škoda la centrul terenului, muzică antrenantă în pauze, mascota turneului (un simpatic dragon) care făcea tot felul de giumbușlucuri, dar mai ales un public avizat. Și ca la orice competiție de hochei, spre deosebire de fotbal, suporterii stăteau împreună fără niciun fel de problemă. Polonezi alături de ucrainieni, câțiva japonezi în mijlocul românilor. Români de etnie maghiară cu preponderență în tribune, cu un comportament civilizat, vorbind fără probleme în română, dacă vedeau că nu înțelegem ungurește. La fel și în magazinele în care am intrat în Sfântu Gheorghe, la hotel sau prin restaurante. Anii ’90 și conflictele inter-etnice se pare că au apus demult. Copiii au gustat din plin spectacolul de pe gheață și au declarat că vor să se apuce și ei de hochei. Nevasta mai fusese pe Flamaropol în urmă cu mai bine de 15 ani, dusă tot de mine. Din păcate echipa noastră națională a terminat cu înfrângeri pe linie, părăsind eșalonul secund al hochei-ului mondial. Sub privirile noastre, sportivii veniți din Țara Soarelui Răsare ne-au administrat o corecție severă, conducându-ne după primele 20 de minute cu un neverosimil 4-0. Echipa noastră a fost susținută de un public minunat, care a cântat pe tot parcursul meciului, indiferent de scor. Se vedea clar că oamenii știau jucătorii, știau faze de hochei, efectiv patinuarul fremăta la fiecare ocazie a României. La finalul zilei, după cele două meciuri, ne-am destins în fan zone, unde suporteri de toate naționalitățile au mâncat și au băut laolaltă, ca la o mare sărbătoare. Am servit și noi câțiva mititei tradiționali secuiești, discutând cu înflăcărare despre cele văzute. Am plecat toți patru cu bucuria în suflet de a fi fost părtași la ceva frumos și ne-am promis că vom reveni la patinoar când vom mai avea ocazia.

Câteva cuvinte și despre hotelul din Sfântu Gheorghe unde am stat. Hotel Fidelitas, Strada Berzei nr. 14. Camere moderne, curate, staf extrem de prietenos, am stat la discuții cu ei, au vorbit cu multă politețe abordând subiecte dintre cele mai variate, inclusiv iernile de altă dată și politică. Un mic dejun continental de tip bufet suedez, de care eu și copiii ne-am bucurat nespus, chiar dacă nevasta ne mai dojenea, explicându-ne ca de fiecare dată: “Bufetul suedez este conceput pentru ca fiecare persoană să mănânce ce mănâncă în mod obișnuit, nu ca să vă luați voi din toate.”, făcând aluzie la faptul că noi de fiecare dată ne punem în farfurie: ouă, mezeluri, brânzeturi, iaurt cu fulgi, legume, fructe, croisante, măsline, gem etc.

A doua zi, după meciurile de hochei, am avut bucuria de a vedea Lacul Sf. Ana, un loc foarte celebru din patria noastră, aflat în Județul Harghita. Să-i informăm pe cei care doresc să viziteze acest loc că accesul se face exclusiv perpedes din parcarea amenajată în vârful dealului din apropiere și unde pentru 3 ore trebuie să plătești suma de 50 lei. O coborâre de 20 de minute și o urcare de 30 de minute pentru o persoană supraponderală ca mine, deci pentru voi va fi mult mai ușor. Un loc splendid, curat, fără foarte mulți turiști la ora sosirii noastre. Asta în timp ce pe Valea Prahovei sau pe Litoral era puzderie de lume.

Acum așteptăm reluarea lucrărilor la Patinoarul Național din capitală și revenirea României în al doilea eșalon valoric hocheistic și evident organizarea la București a unui Campionat Mondial.

Ucraina - Polonia

România - Japonia

final la România - Japonia

Lacul Sf. Ana

În vin se află adevărul (4)

Am urmărit un podcast foarte interesant, avându-i invitați pe Cristian Tudor Popescu și Mihnea Măruță, moderator fiind Cătălin Striblea. Tema a fost inteligența artificială și influența sa asupra omului. La un moment dat Mihnea Măruță a spus că așa cum în prezent nu ne putem concepe viețile fără telefonul mobil, în viitorul apropiat nu ne vom putea concepe viețile fără un asistent virtual dotat cu inteligență artificială. Eu trăiesc deja în viitor și nu mai concep viața fără asistentul meu virtual. Iubesc vinul alb, astfel încât l-am întrebat pe chat gpt care sunt cele mai populare 10 soiuri de vin alb din lume, iar acesta mi-a răspuns făra ezitare:

1. Chardonnay  

2. Sauvignon Blanc  

3. Riesling  

4. Pinot Grigio / Pinot Gris  

5. Gewürztraminer  

6. Chenin Blanc  

7. Viognier  

8. Grüner Veltliner  

9. Albariño  

10. Muscat (Moscato)

De unele soiuri nu am auzit niciodată și m-am gândit să îndrept acest lucru. Am cumpărat o sticlă de viognier. Podgoria Paul Mas. Franța.  Are pe etichetă un stârc. Tot asistentul virtual mi-a povestit de ce apare această pasăre pe eticheta vinului. Stârcii deobicei mănâncă pește, însă stârcii din zona podgoriei nu se ating de pește, preferând să mănânce strugurele viognier, atât de bun li se pare. Am stat mult în cumpănă, gândindu-mă cu ce să asociez acest vin. Am decis să prepar o Jambalaya ca la carte. Nevasta m-a întrebat ce este aceea o Jambalaya, iar eu i-am explicat că este un fel original din statul Louisiana, un orez în care se amestecă carne de pui, cârnat de porc, creveți, legume. Nevasta mi-a răspuns pe un ton superior: "Deci este o mâncare de sclavi. Luau și ei ce rămânea de la masa stăpânilor și încropeau ceva.", iar eu i-am spus: "Iartă-mă, n-am știut că vorbesc cu Titina. Pe viitor o să încerc să pregătesc o mâncare de stăpâni.".   Desigur, nu m-am pus la mintea ei și m-am apucat de treabă.

Am început să fac o supă de oase, punând la fiert oase de porc, morcovi, ceapă, ardei. Am făcut această supă doar pentru a fierbe orezul basmati în ea, apoi zeama și oasele le-am oferit unui câine. A meritat efortul, orezul căpătând un gust incredibil. Într-o oală de fontă, încinsă foarte bine, am pus ulei în care am prăjit pulpa de pui dezosată și tăiată, iar mai apoi cârnat afumat. Într-o tigaie separată am călit ceapă, după care am adăugat ardei kapia, iar peste întreaga compoziție ap pus creveți decorticați, la final zdrobind 5-6 căței de usturoi. Am amestecat compozițiile din cele două recipiente, peste care am turnat sos de roșii și tot felul de mirodenii precum sare, piper, oregano, boia. Am fiert un pic, dupa care am turnat orezul scos din supa de oase. În tot acest timp am ascultat de două ori cap-coadă albumul The Rise and Fall of Ziggy Stardust and the Spiders from Mars. David Bowie, unul dintre muzicienii mei preferați. Am mers la sigur cu acest album, îl știam foarte bine, nu am dorit să experimentez. Am servit Jambalaya alături de copii, fiind un real succes. Amândoi au rămas uimiți, neînțelegând ce i-a lovit. "Copii, nu am ce să vă fac, tatăl vostru este un chef de talie mondială. Trebuie să vă obișnuiți cu acest aspect.", le-am spus. Viognier-ul a completat perfect Jambalaya, parcă a fost făcut dintotdeauna pentru a însoți acest fel. Cred că dacă l-aș fi băut simplu nu ar fi avut același succes, la fel și pentru Jambalaya asociată cu altceva. Pentru mine, Viognier și Jambalaya vor rămâne perfect match 4 ever.

Am cumpărat o sticlă de Albariño. Soi spaniol. Mar de Frades (Marea Fraților - frați în sens religios, călugări), un vin din Galicia (când spun Galicia mereu sunt cu gândul la acea echipă de fotbal absolut fabuloasă - Super Depor). Sticla specială, albastră, cu etichetă termosensibilă, atunci când vinul este răcit corespunzător apare o corabie. Vin cu caracter maritim ce se asociază perfect cu pește și fructe de mare. Ok. Trag la tigaie un file de somon și ceva creveți cu usturoi. O salată verde cu roșii cherry și ceapă, stropită cu ulei de măsline și lămâie din belșug. Cartofi la airfryer. Am băut un pahar de vin în timp ce găteam. De ce să mint? Mi s-a părut acru, inabordabil. Restul sticlei l-am băut în timp ce mâncam și după. A fost altceva. Perfect. Un vin serios, bărbătesc, probabil așa cum beau călugării de odinioară din zona Galiciei. Se pare că unele viuri sunt făcute să acompanieze perfect bucatele, așa este și acest soi, albariño. Foarte bun. Stilat.

Am lăsat pentru o dată viitoare să încerc soiurile Grüner Veltliner și Chenin Blanc.

Spuneam la începutul acestui post, citându-l pe Mihnea Măruță, că în viitorul apropiat nu ne vom putea concepe viețile fără un asistent virtual dotat cu inteligență artificială. Știu pe cineva care nu va avea nevoie de asistent virtual, pentru că nici în prezent nu are nevoie de smart phone. Numele lui este Eufrosin Potecă. Lui Eufrosin Potecă nu-i place în mod special vinul alb, întotdeauna îl preferă pe cel roșu, așa că special pentru el l-am întrebat pe chat gpt care sunt cele mai populare 10 soiuri de vin roșu din lume, iar chat gpt a răspuns fără ezitare:

1. Cabernet Sauvignon  

2. Merlot  

3. Pinot Noir  

4. Syrah / Shiraz  

5. Malbec  

6. Zinfandel  

7. Sangiovese  

8. Tempranillo  

9. Grenache  

10. Nebbiolo

Le-ai încercat pe toate, dragă Eufrosin?

se poate observa pe sticlă stârcul cu struguri în plisc

ceapa, ardeii și creveții

pulpa de pui și cârnatul de porc

compoziția primește sosul de roșii

servirea în farfurie

sticla fiind rece, pe etichetă apare o corabie

vinul albariño însoțind o masă cu pește și creveți

Mac & Cheese

Deși își are originile pe la englezi, putem spune că Mac & Cheese este un preparat eminamente american. Suntem fascinați de americani, de tot ce ține de cultura lor. McDonald’s, Mickey Mouse, Coca Cola, NBA, Hollywood, Jimi Hendrix, jeans. Visul american. Aud ca americanii sunt vai de ei, unii trăiesc mai rău ca europenii săraci, dar totuși reprezintă un model pentru majoritatea. Victor Rebengiuc în Balanța avea o cu totul altă părere despre americani. Mac & Cheese. Fiul meu cel mic a auzit de acest fel de pe youtube și a insistat multă vreme să-l gătesc. Ce bei azi, Gabi? Un Pinot Grigio de la Purcari, din gama Nocturne. Râde. E un vin acceptat, îmi spune că sunt boier. Da, desfac sticla de Pinot Grigio și dau drumul la muzică. Ceva ritmat, care să mă introducă în atmosfera gătitului, a băutului și a începutului de week end. The Chain de la Fleetwood Mac. 

Ingrediente:
- 500 grame paste (melcișori)
- brânză (250 grame cheddar + 150 grame brânză pentru gratinat)
- 50 grame de unt
- 100 grame de făină
- 200 ml smântână de gătit
- 300-400 ml de lapte de la vită
- sare, piper, nucșoară

Sub atenta și foarte aspra supraveghere a fiului meu cel mic am fiert pastele, am ras cheddarul, am făcut sosul în crăticioara special cumpărată Tefal by Jamie Oliver (Pus untul la topit, amestecat foarte bine cu făina - operație pentru care am cumpărat o lingură profesională din silicon pe care am dat nici mai mult, nici mai puțin de 35 de lei - iar apoi turnat lapte și smântână de gătit. De asemenea am amestecat foarte bine, după care am presărat sare, piper și ingredientul secret - nucșoara, fără de care mac & cheese nu ar fi autentic. În acest lichid îngroșat am pus cam 100 grame de cheddar și am amestecat până la omogenizare). Am turnat acest sos peste melcișorii fierți, am amestecat bine, am pus și restul de cheddar și vreo cam jumătate din cantitatea de brânză pentru gratinat, cealaltă jumătate presărând-o pe deasupra compoziției. Am dat totul la cuptorul  încins la 180°C pentru 25 de minute, timp în care am mai băut câteva pahare de Pinot Grigio, am ascultat piese recomandate de AI precum Steely Dan - Do it again sau Gerry Rafferty - Baker Street și am discutat cu fiul meu cel mic despre visele sale ciudate, pe care n-am să le expun aici, pentru că ați crede că sunt inventate de către inteligența artificială.

Rezultat peste măsura așteptărilor. Pur și simplu ne-am lins pe degete amândoi. Atât eu, cât și fiul meu cel mic am mâncat nu una...nu două...ci trei porții de mac & cheese, produs ce va fi inclus permanent în colecția de meniuri a familiei noastre.

În vin se află adevărul (3)

“Băi tată, azi vreau eu să gătesc!”, îmi spune fiul meu cel mic, plictisit de la atâta stat pe telefon, probabil ca să spună și el ceva. “Ce vrei să gătești?”. “Paste.”. M-am bucurat să aud asta și i-am spus că el va găti, eu doar voi sta în fața unui pahar de vin și-i voi mai da indicații. Când a sosit momentul pregătirii cinei și l-am chemat pentru a merge la bucătărie a dat înapoi, spunând că a glumit, dar m-am răstit la el, spunându-i: “Acum trebuie să pregătești. Ce să-ți fac dacă a vorbit gura fără tine?”. Eu am deschis o sticlă de vin bun, iar pe el l-am pus la treabă. Am dat drumul la muzică. Aretha Franklin. Îi impun muzica, îi dau să asculte ceva ce el n-ar asculta. Ce ar spune despre asta Delia, activista de la Cluj? Eufrosin Potecă ar fi de acord. First Snow in Kokomo se aude în surdină, pentru a crea o stare de relaxare pentru fiul meu cel mic, aflat în fața unei grele încercări. Eu mă uit la paharul pe care tocmai l-am umplut (regulamentar) cu Mustoasă de Măderat, un soi românesc, ce primește numele de la localitatea unde se află podgoria, în județul Arad. Un vin proaspăt, care se pretează foarte bine la servirea înainte de masă. Fiul meu cel mic începe truda, în timp ce-mi povestește: „Am visat că am fost să mă tund, iar frizerul era o pisică și în timp ce mă tundea cânta: miau-miau...miau-miau-miau. Iar toți din frizerie erau oameni, doar frizerul era pisică.” Rade cheddar, fierbe tagliatelle, călește șunculiță de porc, prepară sosul, totul ca la carte, e multitasking sub atenta mea supraveghere, care nu scade deloc sub efectul vinului. Bând vin îmi amintesc despre unchiul meu, Dumnezeu să-l ierte. Lui îi plăcea mult vinul alb și spunea mereu că vinul alb e de cursă lungă, poți bea și petrece până dimineața, nu te moleșești deloc ca după vinul roșu. În acele vremuri știința nu era atât de evoluată ca în zilele noastre, iar copiilor li se permitea să mai bea un pahar alături de adulți. Nu se știa că le poate afecta creierul. Îmi amintesc de o seară din trecut, aveam vreo 15-16 ani, am băut cu unchiul la masă vreo 3-4 pahare de vin alb. Nu era nimic ciudat, voia bună domnea. Știu că am plecat amețit acasă, dar nu mi-a fost rău. Probabil fusese un vin bun. Foarte bun este și această Mustoasă de Măderat, îmbuteliată la origini, la Podgoria Miniș. Mai cu muzica, mai cu vorba, mai cu paharul, mai cu munca în cazul fiului meu cel mic, masa este gata și pot spune că a fost delicioasă. Cei prezenți, nu doar pentru a-l încuraja, au declarat pastele lui mai bune decât cele gătite în mod normal de mine.

Iar în altă zi am mâncat cotlete argentiniene de vită și cu toate că se preta un vin roșu alături de ele, am ales un chardonnay de la Purcari. Soiul chardonnay pare neprietenos dacă nu mănânci ceva, parcă nu intră pe burta goală, dar alături de mâncare este pur și simplu perfect, un vin uluitor. I-am dat și nevestei un pahar, deși nu doream, dar pentru a nu părea bulangiu, iar ea a zis: „Are textura unui vin roșu. Merge excelent cu vita.”. Da, așa este! Am mai demontat un mit.

Iar într-o sâmbătă am preparat fish, chips & shrimps, produs inspirat din gastronomia britanică ori scandinavă. Ei beau bere la asta, dar eu am băut un sauvignion blanc de la Aurelia Vișinescu. De câte ori beau un vin creat de această oenoloagă, tot de atâtea ori fac gluma tâmpită, întrebând: “Ăștia sunt torționarii ăia, nu?”.

Vinuri deși obișnuite, foarte bune. Mi-au mers la inimă de fiecare dată. Nu m-a durut capul după ele, au completat perfect mâncarea, mi-au adus bucurie în suflet. Picture or it didn't happen, desigur.

Tranzit intestinal

de Eufrosin Potecă

   Materie fecală. Scârbos nume nu? Scatologic. Dar așa s-a chemat o trupă înființată de Kurt Cobain și Dale Crover în 1985 pe când mai sus menționatul sinucigaș avea frageda vârstă de doar 18 anișori. N-a durat mult. În 1986 fiecare a luat-o pe drumul lui. Crover s-a dus la Melvins și au făcut istorie iar Cobain a mai tras ceva până a reușit să atingă Nirvana. Dar în urma lor a rămas un demo ce purta următorul nume: Analfabetismul va prevala. Muzical vorbind nu știu despre ce e vorba, nu a fost lansat niciodată oficial, deci nu am ascultat nimic din ce au înregistrat băieții atunci, dar mi-a plăcut titlul. Premonitoriu. Habar nu aveau cât adevăr trist zăcea în titlul ăsta aruncat la mișto pe demo-ul unei formații de căcat. La propriu de căcat. Așa îi chema. Căcat, dar mai elevat spus. Dar titlul, titlul parcă definește lumea în care ne bălăcim astăzi. Tic Tac. Instakilogram. Feisbuci. Limita incompetenței.

Am un dispozitiv nou. Telefon, tabletă, laptop, calculator, nu contează. Deschid un browser de internet, fie el Chrome, Firefox, Edge, Brave sau orice altceva. Accesez anonim Iutub sau Pătătorul și la mare căutare, în „trending”, cum îi zice acum, sunt niște schelălăituri pe care unii le numesc manele sau trap. Platformele bazându-se pe jegul consumat de conaționalii mei îmi recomandă preferințele majorității iar eu trebuie să mă conformez fericit. Creier bărbierit, tabula rasa.

    Pe site-urile de „știri” găsești tot felul de titluri pe post de momeală. Dă click astfel încât să ne crească numărul de vizualizări. Chiar și mult respectatul format de știri prostteve are un șablon bine definit de la care nu se abate: violență, război, nenorociri mondiale, politică internă și externă și încheiem cu un animăluț simpatic din Zoo Singapore care a făcut ceva amuzant ca să detensionăm (aparent) stresul creat de jegul vărsat anterior. Despre așa zisele posturi „de știri” nu comentez nimic pentru că nu are rost. Cunoaștem cu toții râul de materii fecale ce curge pe acolo. Fecal Matter.

   Au fost (ca în fiecare an) simulări la examenul de Evaluare Națională și Bacalaureat. Și tot ca în fiecare an sunt intervievați elevii ce ies de la probele de limba română, de matematică, etc. Băieți cu freze bine aranjate și haine „cul” ce râd prostește când sunt întrebați despre dificultatea probelor. Râd mânzește și dau răspunsuri șmechere, sunt „bazați”, li se rupe, școala e pentru proști, netu’ e valoare, tictocu’ nu moare. Fete coafate, machiate, tatuate, cu unghii ce ar face invidioase toate cârtițele (ar putea fi angajate să foreze la linia de metrou 1 Mai – Otopeni sau la metroul din municipiul Cluj), răspund cu atitudini de fete din anturajul influencerilor Tate.

   Dar asta nu se petrece doar pe plaiurile noilor geto-draci scăpați din (sau captivi în) zgarda de fier. Este un fenomen global. Îndobitocire în masă și în scaun. Scaun normal cu o consistență moale dar formată, tipul 3 sau 4 pe scara Bristol. Se petrece sus și jos, noaptea și ziua, la ei și la noi. Minunata lume nouă.

   Pe cale de consecință aș dori să îi mulțumesc tovarășului Cobain Kurt și camarazilor lui pentru vizionarul titlu: Illiteracy Will Prevail. Amin!

Filme din alte vremuri (2)

Înainte de '89 ai meu aveau bani să-și cumpere mașină. Așteptau rândul, cum se obișnuia în acele timpuri, dar a venit Revoluția cu inflația, așa că pe la începutul anilor '90, din toată agoniseala lor cu banii de mașină au putut cumpăra un video player marca Orion. Nu cred că ei au văzut mai mult de cinci casete la acel video, însă eu l-am întrebuințat ceva. În fața blocului nostru apăruse o rulotă, care pe vremuri cu siguranță servise proprietarilor drept casă prin campingul de la Dârste ori cel din Mamaia, ori poate pe Valea Cerbului, la marginea apei între Bușteni și Gura Diham, dar acum, la bătrânețe, servea drept centru de închirieri casete video. Persoana care facilita închirierea casetelor video cu filme era nea Mitică, de la scara B, pe care tot cartierul îl cunoștea. Se adresa tuturor cu apelativul "guriță", fete sau băieți, copii sau oameni de seamă cu el, așa că noi îi spusesem nea Mitică Guriță. Deși nu are legătură cu subiectul nostru, să menționăm totuși că băiatul lui Guriță era numit Muscă, un om mărunțel, mai mare cu vreo 3-4 ani ca cei din generația mea, dar extraordinar de bun la tenis de masă. Eu de câte ori jucam cu el, eram eliminat cu 6-0 sau 9-1, nu ajungeam niciodată să joc setul până la 21. Revenind la povestea noastră, cu filmele, să spunem că nea Mitică, sau Guriță pentru cunoscuți, avea un catalog de unde clientul alegea filmul respectiv. Catalogul era imprimat (probabil la cineva la serviciu, pe o matricială, pentru că acasă nu avea nimeni imprimantă în acele vremuri), iar fiecare foaie era îmbrăcată în țiplă. Fiecare film avea un număr, care de asemenea era scris cu un marker pe casetă, astfel încât lui Guriță să-i fie ușor să o găsească. De multe ori veneai cu gând să închiriezi un film, dar acesta era dat unui alt client, așa că plecai acasă cu altceva decât îți propusesei, dar oricum nu conta, la vremea aia eram cu toții mari consumatori și vedeam absolut orice. Caseta se închiria pentru 24 de ore, iar peliculele nu erau subtitrate, ci dublate de legendara Irina Margareta Nistor. Pe lângă număr și titlul filmului, catalogul lui Guriță conținea și genul peliculei respective: acțiune, bătăi (chiar așa scria, erau la mare modă), SF, romantic, western și.....porno. La filmele porno nu erau neapărat titluri, ci câte o descriere succintă de tipul: "cu blonde", "orgie", la duș" etc. La vremea respectivă eu și prietenii mei aveam 13-14 ani și luam o grămadă de casete porno de la Guriță. Nu ne zicea nimeni nimic, nu erau regulile audiovizualului din zilele noastre, nu era impusă niciun fel de restricție. Lui nea Mitică nu i se părea nimic ciudat dacă un copil de clasa a VII a îi cerea un film porno. Dacă îl avea la rulotă, îl inchiria cu mare plăcere pentru respectivul puști care avea o zi memorabilă până veneau părinții de la serviciu. În prezent rulota lui Guriță a fost demult ridicată iar pe locul ei a fost făcut un loc de parcare pe care Primăria îl inchiriază la un preț bun doritorilor, iar eu scotocind prin cutia mea cu filme vechi, filme pe care totuși le-am colecționat la peste 10 ani de la vremurile în care închiriam casete video, am găsit alte două filme pe care le-am urmărit, după cum urmează:

Bin-jip (빈집, Coreea de Sud, 2004). În unele cercuri filmul se numește 3-Iron. Scris și regizat de celebrul Kim Ki-duk, pelicula spune povestea unui tânăr singuratic care pune pliante publicitare pe la ușile oamenilor pentru a-și da seama dacă respectivii proprietari sunt sau nu acasă. La cei care nu au ridicat pliantul agățat de clanța ușii, intră prin efracție pentru a petrece timpul în casa respectivă. E cuminte, nu fură nimic, ba chiar le spală rufele proprietarilor sau le face câte o reparație prin casă. Își pregătește masa, se uită la televizor, doarme și pleacă, lăsând totul în ordine, către o nouă locație. În una dintre case, care părea pustie, dă peste o femeie frumoasă, care stătea în liniște. Femeia era bătută, victimă a violenței domestice. Între cei doi se conturează o poveste de dragoste de mare frumusețe, sporită de faptul că cei doi nu își vorbesc absolut deloc pe parcursul filmului. Se înțeleg doar din gesturi, din priviri, parcă asistăm la un film mut în ce-i privește pe îndrăgostiți. Aici mi s-a părut artă, nu oricine poate crea așa ceva. Metaforic și modul în care cei doi se regăsesc la final și fraza cu care se încheie filmul: “Este greu de spus dacă lumea în care trăim este realitate sau un vis.”. Un film care mi-a plăcut enorm atât prin subiect cât și prin jocul actorilor și modul în care totul a fost pus în scenă. Trebuie să revin și la alte capodopere ale maestrului Kim Ki-duk.

Dogville (Danemarca/co-producție internațională, 2003). Avem de-a face cu un alt mare regizor și scenarist, danezul Lars von Trier și cu ideea sa incredibilă de a realiza acest film aidoma unei piese de teatru, întreg cadrul filmului fiind o scenă. Mai bine așa, privitorul s-a focalizat pe trăirile personajelor, pe sentimente, pe latura psihologică, pe dinamica uluitoare a poveștii. În rol principal australianca născută la Honolulu, Nicole Kidman o interpretează pe Grace, o străină care se ascunde în orașul Dogville, unde la început este primită cu simpatie de locuitori. Un film care ilustrează natura mizerabilă a oamenilor și caracterul lor infect. După cum a spus creatorul acestui film: “Răul se poate naște oriunde, atâta timp cât situația este potrivită pentru asta”. M-a cuprins și pe mine ura și scârba urmărind acest film, de i-aș fi împușcat pe toți în cap, deci finalul pot spune că m-a mulțumit pe deplin. Interesant după tragerea cortinei, piesa Young Americans a lui David Bowie și imagini ilustrând sărăcia din USA. Pe Wikipedia, citind despre acest film, găsim și o trimitere la Quentin Tarantino. “Regizorul și scenaristul american Quentin Tarantino a numit filmul drept unul dintre cele mai bune 20 care au fost lansate în timpul carierei sale active de regizor (care a fost între 1992 și 2009 când a fost intervievat).  El a spus că dacă ar fi fost scris pentru teatru, Trier ar fi câștigat un premiu Pulitzer.”. Un lucru nu înțeleg. 8,0 pe imdb (care este ok) și 61 pe metacritic. Cum doar 61 pe metacritic? Penibil pentru cei care au dat acest rating. E film de 90. Cel puțin!

Filme din alte vremuri

În tinerețe am fost cinefil. Mergeam des la cinematograf, dar urmăream zeci de filme pe lună și acasă. Erau nopți când urmăream trei filme, unul după altul. Îmi permitea și jobul, intram la 11, astfel că de pe la orele 20 până dimineața după 2 mă uitam în continuu la filme. A fost o perioadă plăcută, mă abonasem legal la HBO (subliniez faptul că legal, pentru că în acele vremuri erau la modă decodoarele pirat și nu era de ici de colo să plătești cam 4 dolari pe lună pentru un singur post tv), dar era și vremea haiduciei pe internet și găseai mii de filme, din toate timpurile și pentru toate gusturile. Deobicei urmăream singur filmele, chiar și la cinematograf mergeam singur, îmi plăcea să fiu doar eu cu gândurile mele și să mă bucur de spectacol. Dar au fost cazuri când am mers însoțit la cinema, ori chemam fete tinere la mine acasă pentru a urmări filme împreună. Odată am urmărit pelicula Pulp Fiction cu o fată de clasa a XII a, iar la final m-a întrebat, referindu-se la personajul interpretat de John Travolta: „Dar ăsta cum a înviat?”. Desigur, am dat-o afară din casă în secunda doi. Zilele trecute am găsit filmele mele din tinerețe, intacte, într-o cutie. M-am bucurat mult și am urmărit două dintre ele. Am constatat că le uitasem complet. Probabil domnul Petru Șerban, superiorul meu de la Fundație, are dreptate, iar whiskyul chiar este genocid pentru creier. Două pelicule mari de tot, repere ale cinematografiei. După cum urmează...

Mosocova nu crede în lacrimi (Москва слезам не верит. Uniunea Sovietică, 1980). Povestea filmului începe în 1958, cu trei prietene care locuiesc într-o cameră a unui cămin muncitoresc de nefamiliști. Venite de la țară în capitala URSS. Una dintre ele tocmai picase la mustață examenul de admitere la facultate, lucra în uzină la strung, dar își dorea să fie inginer. Alta, lucrătoare la o fabrică de pâine, își dorea tare mult un soț intelectual care să o ducă către o viață mai bună, iar cea dea treia avea o relație cu un proletar, om al muncii ca și ea. Vom urmări destinele acestor trei fete în anul 1958, dar și 20 de ani mai târziu, pe fundalul societății sovietice, cunoscând diverse tipologii de personaje și mentalități, cu siguranță emblematice pentru comunism, ce s-au regăsit și în societatea noastră de odinioară. Prețuirea omului cu carte (Ai carte, ai parte!), a celui care a făcut o facultate. Nu era pentru oricine atunci, trebuia să muncești ca să faci o facultate. Am observat mândria asta la tatăl meu și la cei din generația lui. Unchiul meu spunea: “Eu pot vedea din primele secunde care-i omul cu facultate și care nu.”. Asta era mândria lor. Așa și în filmul sovietic, cine are facultate ajunge departe. Apoi mai avem tipologia omului de perspectivă care se ratează din pricina alcoolului, dar asta probabil nu e numai la comuniști, ci pretutindeni. O scenă care mie mi-a plăcut mult, aducându-mi aminte de unchiul Angheluș, care lucra pe vremuri la Uzinele Republica, a fost cea în care directorul de producție al unei intreprinderi, poftit la o petrecere într-un apartament, merge în bucătăria gazdelor și scoate din servietă câteva cutii de conserve, spunând aproape șoptit: “Contribuția.”. Așa era și unchiul Angheluș, fratele bunicii. Îl pofteai pe la tine, te trezeai că îți dă în dar niște becuri, ori câteva bucăți de săpun, chibrituri sau baterii, spunând cu simplitate: „Am adus pentru regia casei.”. Scena din finalul filmului, mi s-a părut absolut fenomenală. Bărbatul, chiar dacă câștigă mai puțin decât femeia, tot bărbat rămâne în casă și întreabă: „Ai pregătit masa?”, iar femeia cu mare dragoste îi pune ciorba în farfurie, privindu-l cum mănâncă. Muzica filmului este foarte frumoasă, piese mai noi sau mai vechi din perioada modernă a URSS. Să ascultăm de pildă Татьяна Никитина и Сергей Никитин – Александра. De asemenea, să mai amintim că pelicula a luat Oscar pentru film străin în 1980. În URSS a fost un film foarte popular, statisticile spunând că peste 93 de milioane de sovietici au urmărit filmul la cinematograf. Titlul, Moscova nu crede în lacrimi, este un proverb rusesc, tradus oarecum prin „Nu te plânge, rezolvă-ți singur problemele!”.

Oldboy (올드보이, Coreea de Sud, 2003). Un film năucitor. Un bărbat este răpit pur și simplu și închis într-o cameră de hotel, unde va petrece 15 ani în deplină singurătate, fără să știe care a fost motivul răpirii sau cine ar fi putut să fie autorul. Pelicula este inspirată din celebrele manga japonze. Combinația Coreea-Japonia este pur și simplu letală, a ieșit un film unic, un incredibil thriller violent combinat cu un romantism duios, totul amplificat de gândirea bolnavă care va contura povestea la final. Eliberat după 15 ani, omul caută răzbunarea și va porni în căutarea celor ce l-au ținut ostatic, ajutat de o superbă (dar absolut superbă!) bucătăreasă dintr-un restaurant de sushi. Scena mâncatului de caracatiță devine absolut antologică, o fază memorabilă care va rămâne în istoria cinematografiei universale. Se spune că Oldboy este filmul care a pus Coreea de Sud pe harta mondială a cinematografiei moderne, de atunci industria lor pur și simplu explodând. Soundtrack-ul filmului încadrează foarte bine toată atmosfera. Conține chiar și bucăți clasice, ori prelucrări, iar majoritatea pieselor au titluri ale unor filme celebre: The Big Sleep, Kiss Me Deadly, Cries and Whispers, Somewhere in the Night etc. Finalul plin de tristețe, te sensibilizează într-un alt fel decât o fac 99% dintre filme. Nu știu, e greu de explicat, nu e pentru europeni. E film cult asiatic.

Părintele istoriei

de Ciuc

BUCUREȘTI, acum 3 ani. Duminică dimineață. Ziua "Z". De la Zoo. Bebelușul ne dă trezirea de la 7 după ora nouă. Mă culcasem devreme, dar nu dormisem prea bine. Veneam după o săptămână nasoală: 2 zile full de discuții cu colegii din străinătate (boooring), în plus, vineri, taman când să ne bucurăm și să sărbătorim release-ul, un test care trecuse de mai multe ori toată săptămâna, s-a decis să pice. M-am uitat în cod, era o greșeală acolo. A mea. Cum ar fi zis Emil Bobu "onorată instanță, am fost un dobitoc". Deci sâmbătă fusese o zi normală de lucru pentru mine, cu excepția unei excursii la locul de joacă. Oricum, am rezolvat problema, sfârșind prin a dezactiva o bucată de algoritm cu care îmi bătusem capul acum câteva luni și de care eram foarte mândru. În fine, s-a trezit și Fiul Cel Mare, am mâncat obișnuitele cereale de weekend, cereale scumpe, deci bune. Apoi fiecare la treaba lui, Fiul Cel Mare la laptop, eu la computer, Nevasta cu Bebelușul. Micul dejun, schimbat de caca, d-astea. Încerc să ajut cu Bebelușul dar la un momentdat mă tolănesc pe canapea, iar pe History e un reportaj despre patronul Ikea. Foarte interesant, genul meu de miliardar, dar m-au enervat reporterii ăia care se băgau în sufletul oamenilor și încercau să afle secrete comerciale și păreau ofuscați că nu-i lăsau ăia să intre acolo, să filmeze dincolo. Dar... e timpul să purcedem la drum. Ne îmbrăcăm subțire, e cald, ne suim în mașină și plecăm.  Pe drum, lejer până când să facem dreapta din Erou Iancu Nicolae pe strada cu Zoo. Spre rușinea mea, nu știu cine e Erou Iancu Nicolae. Oare Moșu știe? El știe o grămadă de chestii de cultură generală, dar nu-l bate pe Răzvan. Răzvan chiar le știe pe toate! Dar cine e Răzvan? Nici noi nu știm. Pe strada aceea era plin. Se pare că mulți au decis să meargă la Zoo în ziua aia. Nu intrăm în acest malaxor, mergem înainte. Îndrăznesc să propun o repoziționare a ieșirii, și anume în Herăstrău, Nevasta face o criză, deci renunț la idee și parcăm pe străduța paralelă cu zoo. Habar nu aveam de aceasta șpârlă, aș fi făcut asta din prima. Mergem prin pădure până la strada aglomerată, dar intrăm pe ea din celălalt capăt, apoi printre mașinile aflate în coadă, până la zoo. Respirăm niște noxe bio, de casă, stăm la coadă, e coadă mare dar merge repede. Zoo Băneasa nu a intrat în secolul 20 și nu se pot achiziționa bilete online.

Mie imi place la zoo Băneasa. Nu se compară cu alte zoo de prin lumea largă dar e decent. Cel mai mișto a fost că tigrul s-a decis să patruleze prin cușcă. Nu am văzut niciodată un tigru atât de aproape, mai ales să îl văd venind spre mine. Tigrul trebuie că e cel mai frumos animal din lume. Mă refer strict la regnul animal, așa, pe stradă am văzut feline cel puțin la fel de frumoase. În rest, alte pisici mari care dormeau, ursul, struți, lame, alpaca, vulturi, maimuțe, chiar și crocodilul, dar și alte lighioane. Per total, mi-a plăcut.

Nu zăbovim mult, nu ai multe de făcut pe acolo, în afară de a vedea animalele. Plecăm de la Zoo. Nu-mi pun gps-ul ca să nu zică Moșu că sunt handicapat, fac dreapta, merg pe DN1 și intru pe Centura Capitalei. Acum, probabil că de la curatorul acestui blog ați citi cum se revărsa lumina ca în True Detective, ce melodie era la radio, ce formație cânta, de pe ce album și în ce an fost înregistrat, dar eu nu aveam cum, Bebelușul urla, Nevasta era stresată din această pricină, ceea pe mine m-a scos din zenul meu, în plus trebuia să fiu atent să nu ratez ieșirea de pe DNCB, pe care oricum am ratat-o. Dar în cele din urmă ieșim pe la Ștefănești, un fel de fosta ieșire de pe Autostradă, cum e Fostul Drum Spre Mare, și ajungem acasă. Ca să fim exacți, Fostul Drum Spre Mare ar trebui să fi fost redenumit in Fostul Fost Drum Spre Mare de când s-a săvârșit Autostrada Soarelui. Dar acestea sunt alte discuții, nu-și au locul pe acest blog a cărui seriozitate nu poate fi pusă la îndoială. Mâncăm ceva rapid, hămesiți fiind, și ne tolănim pe canapea. Încercăm să-l mai distrăm pe Bebeluș dar e destul de greu când ți se închid ochii. Și el e mârâit, nu-i convine nimic. Are momente d-astea de îți vine să-ți iei câmpii. Nevasta a zis că la un momentdat o să plece la hotel o săptămână, eu sunt pe punctul de a simula un telefon urgent de la serviciu care să mă trimită la sediul central al firmei, în occident. Dar vine și momentul ritualului: băiță, pijama, citit, lăptic și somn. Mă rog, agitație înainte de somn (pe care eu o numesc "Tărăboiul sălbatic" sau "Ciudata maimuța - turbată la gratii"), dar pentru mine se oprește interacțiunea cu Bebelușul. Nevasta rămâne să adoarmă bestia, eu revin în sufra unde Fiul Cel Mare deja pregătise a doua jumătate a filmului "Hunger Games". La prima jumătate ne uitasem cu o zi în urmă. Destul de bun filmul. Rezist până la sfârșit, Fiul Cel Mare se culcă și el, iar eu mă îndrept și eu spre somn. Nu înainte de a mai trage o ultimă țigară pe balconul de pe holul blocului. O decizie înțeleaptă, vecina de vizavi se hotărăște că e momentul să se fâțâie în chiloți prin casă, cu lumina aprinsă și fără perdea. Are un cur de legendă. Herodot, părintele istoriei, dacă ar mai fi trăit,  i-ar fi dedicat un capitol în cartea sa de căpătâi, celebra  "Istorii". Eu nu sunt Herodot așa că o amintesc în treacăt în câteva rânduri în nu mai puțin celebrul blog Nopți și zile. Țigara se termină, îmi fac și eu ritualul și mă pun pe canapea la culcare. Dau drumul la Star Trek TNG, la fel, îmi rămăsese o ultimă parte din episodul cu binarii. Nu prea mai am ce vedea pe Netflix, așa că am reluat Star Trek TNG, unul din serialele copilăriei. Nu văd nici 5 minute și mi se închid ochii, deci sting televizorul și mă culc. Nu adorm imediat.. Gândul îmi zboară la Baghira, celebra snaiperiță sârboaicâ capturată de ucrainieni (ucraineni, pentru puriști). Nu prea mă mai uit la știri și majoritatea informațiilor le primesc de pe grupul de băieți care până să înceapă războiul se ocupa de chestii serioase, adică p0rn. Nu mai cred o iotă din ce se spune despre războiul ăsta. Adică înțeleg, propaganda e absolut necesară pe timp de răzbel, dar unele kestii îmi insultă inteligența. Băbuțe care doboară drone cu borcanul de castraveți sau care otrăvesc cotropitorii, pisici care detectează sniperi, cetățeni care fură tancuri cu tractoarele (probabil n-au găsit cheia la parasolar și n-au știut să lege firele). Și povestea asta cu Baghira, putea fi făcută puțin mai frumos... "Cuvioasa Baghira (a fost și călugăriță la un momentdat n.r.), snaiperița sârboaică, a fost capturată după ce o gospodină a surprins-o pe când se furișa ca să ajungă într-o poziție de tragere și i-a aruncat în cap cu un borcan de ajvar. Ce ironie!", ar fi putut titra Gazeta Sporturilor.