O poveste despre doi oameni

 de Anonim

EPISODUL 3 - Întâlnirea

Eu am comandat un whisky și ea un negroni. 80 de lei un whisky single malt Ardbeg - din Islay, iar negroniul cam tot pe acolo. Ea nu ține la băutură, se îmbată de la un negroni făcut corect. Iar dacă nici în English Bar de la Athénée Palace nu e negroniul făcut corect, atunci nu mai știu unde. Eu a trebuit sa mai comand încă 2 pahare de whisky doar ca să intru un pic în atmosferă. Am comandat și ceva de mâncare dar nu mai știu exact ce. Un platou de brânzeturi și ceva pui o varianta de tika masala, parcă. Am aflat că ea era arhitectă la o firmă care lucra mai mult cu străinătatea, cu occidentul. Eu eram din upper management la o "respectable software company", cum ar fi zis Agent Smith. Trebuia să fiu un hotshot în firma ca să o impresionez. E greu să impresionezi o arhitectă, ca să fiu sincer. De fapt, eu mizasem pe faptul că va fi medic cardiolog. De fapt și scrisesem asta pe un bilețel acasă, ca sa mă dau mare ca am știut ce meserie își va alege. Nu am fost totuși foarte departe, ambele joburi au cam aceeași poziție în societate, o poziție foarte bună. Mai bună decat upper management la o firmă de software, fie ea respectabilă. Ea ghicise încă din urma cu câteva seri meseria mea închipuită, așa că a trebuit sa vin cu ceva nou. Pacat, meseria mea închipuită era cel puțin la fel de interesantă ca cea de arhitect. 

Aveam emoții și se vedea. Am vrut sa zic un banc, bun de altfel, dar am uitat total. Cu toate emoțiile, ne-am jucat bine rolul. Aveam și un fel de "safe word", un cuvânt cu care să "spargem al patrulea zid" și să ne adresăm ca persoanele din realitate. Am discutat vrute și nevrute, chiar și despre familiile oarecum inventate. A fost funny că ea m-a întrebat de unde sunt. Plănuisem să pun eu această întrebare, eu voiam să fiu din Brașov, dar aveam o variantă de backup și aș fi zis Cluj, pentru că mă gândisem că și ea își alesese tot Brașovul pentru personajul căruia îi dăduse viață. În fine, am zis Brașov, și ea a avut un moment de fâstâceală și a zis "Sibiu". M-am amuzat un pic în sinea mea și ca să fac puțin mișto de ea i-am zis că nu are accent de Sibiu :). Ulterior mi-a zis ca intr-adevar își alesese tot Brașov, dar a schimbat rapid. Cunosc oameni din Cluj care nu au accent, dar din Sibiu nu știu pe nimeni fără :)

Mai ieșeam la țigară, stăteam să mă gândesc cum să fac să mergem mai departe. Și nu-mi venea nimic în cap, practic mă cam intimidasem, așa bine îmi intrasem în rol. Și atunci... Ea a zis "ei bine, eu am o problemă. Mă atragi foarte tare". Ce să o dăm de gard...  Tot femeia... Era ceea ce așteptam. I-am zis că și ea pe mine și că am putea să urcăm în cameră, dar să avem grijă ca situația să nu degenereze. Dar înainte de asta m-am uitat în ochii ei și i-am zis cât de calm am putut given the circumstances "As vrea sa faci ceva pentru mine: sa te duci la baie, sa iti scoti chilotii sa iti faci o poza la pasarica și sa vii fara chiloti." A ezitat pentru o jumătate de secundă și a zis "Bine". A venit de la baie și mi-a arătat poza și mi-a dat chiloții. În Japonia Alex din Brașov ar fi plătit bani grei ca să păstreze acei chiloți în garderobă. În România doar i-a băgat în buzunar. Alex din București avea să-i returneze a doua zi. Atunci i-am zis că vreau să îmi arate păsărica live atunci și acolo. Parcă era hipnotizată. Și-a ridicat rochia în așa fel încât să nu o vadă nimeni (stăteam într-un colț și asta a ajutat) si mi-a arătat-o. O văzusem de nenumărate ori dar parcă atunci o vedeam pentru prima dată. Era fascinant că toți oamenii de acolo își vedeau de viața lor fără sa știe ca joacă ca figuranți într-un film romantic de succes. M-a întrebat dacă mi s-a sculat.. Of course! Am cerut nota și ne-am ridicat să mergem la treabă.

Am urcat în lift și acțiunea era să înceapă acolo. Dar erau camere de luat vederi. Nu mai există intimitate pe lumea asta… nici în liftul de la Athenee Palace.

Am ajuns in cameră. Camera ei, pentru că "la mine" era "dezordine". Așa stabilise scenaristul, pentru că adusesem și o jucărie pe care o mai folosim uneori. Era cam dubios ca un bărbat sa se ducă la o conferință în alt oraș cu vibratorul, iar scenaristul ăsta ține la astfel de detalii. 

M-am scuzat și m-am dus la baie. Când am ieșit, ea era in genunchi, îmbrăcată în rochia aceea neagră sub care știam că nu are nimic și în care arăta total knockout, precum am mai spus. And then some! Sunt peste 8 miliarde de oameni pe planeta asta și jumătate din ei sunt bărbați. În momentul ăla m-am simțit cel mai norocos dintre ei și l-am felicitat pe eu cel din urmă cu câțiva ani care și-a făcut curajul să o abordeze pe fata aia care a devenit soția mea. 

Norocos, da, dar norocul și-l face și omul. De la prima întâlnire a fost ceva, i-am tot zis și ei. Ceva ce nu mai simțisem cu celelalte fete pe care le mai întâlnisem. E interesant, eu nu sunt o persoana mistică, dar câteodată... Well, unele chestii te pun pe gânduri. Cred că forța aia de la prima întâlnire a fost cea care ne-a tras înapoi când, deși locuiam în aceeași casă, eram atât de departe unul de celălalt și nu ne-a lăsat să plecăm de tot. Mânați de acea forță am muncit foarte mult să readucem relația pe făgașul normal și să o reconstruim după mica noastră sincopă.

Am ridicat-o ușor de păr și am pus-o pe pat și i-am ridicat fusta și i-am legat mâinile cu o curea. Eu nu sunt foarte priceput în ale bdsm and stuff, dar am o latură dominantă și imaginație și unele chestii îmi vin destul de natural. I-am tras câteva palme la fund, spunându-i niște chestii, ce îmi trecea mie prin cap... că fusese obraznică... Și chiar fusese, femeie măritată avea gânduri porcoase cu străinul de la bar. Mi-a zis să-i dau și palme peste păsărică. Era așa de udă, nu am mai văzut așa ceva niciodată. 

Am luat-o apoi ușor, și am pus-o din nou în genuchi și i-am zis sa mi-o sugă. O trăgeam ușor de păr să o fac să se uite la mine. Chiar ea îmi spusese cu câteva zile înainte să fac asta. Apoi am ridicat-o și am pus-o capră pe o mică banchetă care era în cameră. Dar ea mi-a zis că vrea să intru în ea cu limba. Am pus-o pe pat și am început să îi ling păsărica. And then disaster struck! Erecția care mă slujește de fiecare dată nu mai era acolo. Nopțile nedormite plus emoțiile intense și-au spus cuvântul. Dar există și o parte bună la acest aspect: femeia are tot interesul pentru o pulă tare, așa că a trebuit să facă ceea ce trebuie făcut în aceste situații de restriște. Hihihi... După ce s-a rezolvat problema, am trecut din nou la treabă. Ne-am mai futut in câteva poziții cu dirty talk și tot ce trebuie și și-a dat drumul. Probabil vecinii  din camerele alăturate au aplaudat în picioare acest aspect. Trebuia să termin și eu și i-am zis ca vreau să îmi dau drumul în gura ei. După ce totul s-a gătat, am zis "that's a wrap", am mai stat puțin de vorbă și ne-am culcat. Eram încântați de faptele noastre de vitejie. Nu cred că e puțin lucru să duci la capăt un astfel de joc.

Am dormit buștean în noaptea aia. De obicei nu dorm bine la hoteluri, mai ales în prima noapte, dar acum parcă am plutit pe un norisor. 

A doua zi ne-am trezit, ne-am băut cafelele, ne-am râs, și ne-am bucurat de seara trecută. Parcă luasem Oscarul. Evident, situația a mai degenerat o dată, de data asta ca soț și soție. Personajele noastre plecaseră deja la casele lor din orașele lor, cu promisiunea că se vor revedea. La urma urmei, Brașovul și Sibiul sunt la o aruncătură de băț. De altfel, la ora acestei scrieri, cei doi au mai plănuit o întâlnire în weekendul ce urmează: la Poiana Brașov unde fata din poveste vine într-o evadare la aer curat. De data asta, din rațiuni bugetare, nu am mai ales un hotel, apartamentul nostru din București urmând să se transforme ca prin magie într-un luxos penthouse din cunoscuta stațiune montană și sigur din el nu va lipsi alcool de calitate.

Ne-am pus problema de ce, totusi, am ales să spunem ca avem familii. De ce nu eram oare doi oameni single? Oare asta ne spunea nouă subconștientul, că asta ne dorim: să ne ducem la vreo conferință cine știe pe unde și să facem sex cu un strain? Eu continui să cred că nu, și că este doar un joc al minții pe care l-am intensificat cu acest element al sexului interzis care, într-adevăr, pare mai excitant.

Aceasta este povestea Irinei din Sibiu și a lui Alex din Brașov. Nu știu dacă ea o va citi, nefiind o cititoare a blogului, dar dacă da: te iubesc, Irina!

 

O poveste despre doi oameni

de Anonim

EPISODUL 2 - Ziua Z

Știți de ce îi zice ziua Z? În engleză e D-Day, in franceză Jour J, sau heure H. Da, ați ghicit, e vorba de inițiala cuvântului: day, jour, heure, ziuă. But I digress... 

Deci rămăsese că mergem la hotel ca doi străini. Chiar... asta e ceva la ceea ce m-am gândit eu: dacă ești la vreo conferință într-un alt oraș, chiar altă țară, singur, nu cu colegi de muncă, la un hotel și te duci seara la bar să bei o bere. Și acolo întâlnești pe cineva care te atrage, intrați în vorbă, e chimie. Practic nu te știe nici vântul nici pământul. Ce-ai face? Ai merge mai departe? Asta mi se pare the ultimate test al fidelității. But I digress din nou...

Am ales hotelul: Athénée Palace, pentru că în poze ne-a plăcut barul. Am făcut câteva mici planuri cum ar trebui să se desfășoare intro-ul. Am vrut să alegem niște nume, dar am hotărât că vom avea aceleași nume, dar nu vom fi din București, și nici din același oraș. Dar nu am ales și orașul. Am hotărât că nu vom face sex preț de o săptămână înaintea jocului.

În ziua Z ne-am trezit și ne-am făcut treburile de sâmbătă. Eu nu am reușit să dorm după-amiază deși nu dormisem câteva nopți ca lumea. Anticiparea, emotiile... creierul mi-era pilaf.

Ne-am îmbrăcat. Eu mi-am pus pantalonii buni, o cămașă nouă pe care mi-o cumpărase chiar ea cu câteva zile în urmă și un pullover. Până la urmă era fantezia ei și trebuia sa mă prezint așa cum își imagina ea.  Ea, o rochie neagră. A petrecut ceva timp în baie sa se aranjeze iar când a ieșit, am avut un moment de panică. Era total knockout. Am stat sa mă gândesc dacă, în realitate, aș fi avut curajul să o abordez. Nu știu de ce, dar am știut că da. 

Ne-am suit în uber și am descins la hotelul Athénée Palace, un hotel încărcat de istorie. Cât timp ea a fumat o țigară, eu am făcut check-in-ul. Ce și-o fi imaginat fata de la recepție văzând buletinul de București? Pesemne că venisem cu amanta la hotel ca să o impresionez și ca să i-o trag. Ceva nu se leagă, de ce ai veni cu amanta la Athénée Palace ca să i-o tragi? Pe amanta se presupune ca o fuți oriunde, nu? Și dacă-i amanta și ai ajuns să o fuți nu înseamnă ca deja ai impresionat-o? Categoric fata de la recepție se înșela.

Am mers în recunoaștere sa vedem cum e English Bar. Planul era că ea se așeza la bar și eu veneam peste câteva minute, mă așezam lângă ea și îmi spuneam pick-up line-ul. Lucrasem ceva timp la pick-up line. Ziceam ceva de whisky, o bălărie, o glumiță. Mă întreb dacă ar fi mers și în realitate. N-o voi ști niciodată, și nici nu ma interesează. În cazul nostru mergeam la sigur. Dar barul arăta altfel decât ni l-am imaginat din poze. Era ceva lume si mese libere, așa că era aiurea ca o tipă singură să se așeze la bar, si nici planul B, cu așezatul la o masă parcă nu mergea. Așa că am decis rapid să trecem direct la planul C, făcut pe loc: aveam să ne întâlnim la lift, pe etaj și să mergem împreună și, sub pretextul că era singura masă liberă să ne așezăm amândoi la aceeași masa. Sunt sigur ca și Quentin Tarantino a schimbat în ultimul moment niște detalii ale vreunui film al sau. Lumea din jurul nostru nu ar fi bănuit nimic, ar fi crezut că suntem doi colegi de muncă aflați într-o călătorie de afaceri. 

Zis și făcut, am urcat în cameră, am pus la punct ultimele detalii și, după ce ne-am îmbrățișat ca să eliberăm nu-stiu-ce hormoni, am făcut un selfie ca să ne rămână amintire și am zis "Action". Eu am ieșit, și după puțin timp, ea. Ne-am văzut la lift și am coborât împreună la bar. În lift am fost exact așa cum am fi fost în realitate... Doi străini, puțin emoționați că era ceva ce plutea în aer. Am avut sentimentul că va funcționa. Am intrat în bar și am zis ceva de genul.. "ah si tu tot la bar aici mergeai.. ah, se pare ca nu e decât masa asta liberă, putem sta impreună?, desigur...". Barul era foarte misto. Era inspiring... Poate cineva chiar se gândise când a făcut designul că aici e locul în care niște oameni se vor întâlni întâmplător și se vor plăcea și vor face sex. Sau se vor preface că s-au întâlnit întâmplător. Nu am putut să fiu foarte atent la detaliile din jur, fiind preocupat de rolul pe care-l jucam, am remarcat doar că pe pereți erau poze cu actori celebri. Totul se lega, și noi eram actori în filmul nostru. Era, categoric unul din cele mai mișto baruri în care am fost vreodată. Din păcate extrem de scump, ceea ce îl face inaccesibil pentru o ieșire casual. Dar asta nu era o ieșire casual, iar consumația va fi plătită de firma la care lucra Alex din Brașov. 

VA URMA

O poveste despre doi oameni

 de Anonim

EPISODUL 1 - Prefață

Pe tipa asta, să-i zicem Irina din Bucuresti, am cunoscut-o în urmă cu câțiva ani, tangențial, prin niște amici. Deși singură, părea genul ăla inabordabil, dar cumva mi-am făcut curajul să îi cer numărul de telefon, deși nu avusesem o interacțiune prelungită. Long story short, destul de repede ne-am  căsătorit și am făcut un copil. Apropo, eu sunt Alex, tot din București. Relația a mers bine, cu suișuri și coborâșuri, ca orice relație. În urmă cu câteva luni fusese o mică sincopă, dar aceasta nu face obiectul acestei povești, deși, oarecum, se leagă. Cumva ne revenisem (deși era cât p-aci s-o bulim). Deci, lucrurile mergeau destul de bine, eram încă pe faza de revenire după problemă. 

Într-o seară am ieșit în oraș, într-o bodegă care ne aducea aminte de barurile cu fum din tinerețe. De altfel se fuma. Înăuntru. 

Știam ca în weekendul X putem lăsa copilul cu bunicii. I-am propus să mergem la un hotel. Să ne facem de cap. Îi mai propusesem asta în urmă cu ceva vreme, dar ideea a fost primită cu o oarecare reticență. Femeile au un comportament bizar. E greu să pătrunzi în mintea lor. Cum zicea Seinfeld, you have to pick up clues, everything is a murder investigation. Dar poate că asta face parte din farmecul lor, din joc, te face să fii mai atent la ea și în cele din urmă să o înțelegi mai bine, chiar și pe soția ta, cu care ești împreună de ceva ani. Cred că în felul asta relația evoluează. Știința e foarte clară în această privință: forget about suflete pereche, o relație se construiește. Cărămidă cu cărămidă. Nu îmi e nici acum clar de ce a fost reticentă atunci, dar eu nu m-am lăsat, ci am născocit o idee. I hatched a scheme. Atunci la bar i-am zis: Am putea să ne prefacem că nu ne cunoaștem, că suntem fiecare la vreun eveniment corporate la hotelul ăla și că ne vedem întâmplător și ne placem și facem sex. Totul s-a schimbat. Mi-a zis că asta e cea mai mare fantezie a ei. Lovisem jackpotul. 

Femeile cică au fantezii mai dark. Probabil secole de oprimare sexuală în care nu au putut să se exprime au împins gândurile în cotloane ascunse și întunecate ale minții lor și s-au transformat în fantezii mai degrabă dezaprobate de societate. Gândiți-vă, dacă un bărbat are fantezii cu două femei, o fantezie extrem de comună, pare ceva foarte normal, dar invers, dacă o femeie are o fantezie cu doi bărbați va părea ceva ciudat. Femeia aceea va fi catalogată în fel și chip.

Eu nu am fantezii dark în mod uzual. Zace și în mine un mic pervers, totuși. Fanteziile mele, desigur influențate de filmele porno, probabil că sunt împărtășite de milioane de bărbați din întreaga lume. Sex cu două femei, chiriașa care nu are bani, studenta care trebuie sa treacă examenul, hoața din magazin... Și altele... 

Sexul cu un străin e o fantezie comună a femeilor. Cred că se leagă și de dominare, de fapt de partea de submissiveness care zace în majoritatea lor. Dacă societatea te judecă, dacă, poate, și partenerul tău (sau posibilul tău partener)  te-ar putea judeca pentru că îți dorești să fii dominată, sa fii pălmuită la fund sau altele, mai soft sau mai hard, atunci un străin e cel care îți va îndeplini aceste dorințe, fără să întrebe, fără să te judece, un străin cu care nu te mai vezi niciodată. În fața lui nu trebuie sa te justifici, nu trebuie să îți fie rușine sau să te gândești oare ce o sa creadă despre mine. Te poți lăsa în voia dorințelor tale ascunse. Realitatea e că o astfel de întâlnire nu e dintre cele mai safe, și, probabil, pentru multe femei (mai ales dintre cele cu un apetit mai scăzut pentru risc), aceasta rămâne o fantezie. Ceea ce nu este neapărat un lucru rău. Dar dacă te combini cu cineva cu care poți fi tu însăți? Nu mai sunteți străini (pentru ca v-ați combinat, doh!), dar ce-ar fi dacă poți recrea fantezia într-un joc alături de acel cineva de încredere? În cele din urmă, fie că e fantezie, fie că e realitate, fie că e joc, totul se desfășoară în mintea noastră. De altfel, nici eu nu am niciun apartament dat în chirie la vreo chiriașă care stă prost cu banii și nici nu sunt security guard într-un magazin :) Și, de ce nu, și ca bărbat, mai degrabă într-un astfel de joc vei putea cere ceva ce îți dorești dar nu ai curajul să o faci poate pentru că ți-e teamă de o reacție negativă. Mie îmi plac jocurile. Am tot felul de jocuri în cap, de altfel îi mai propusesem și altele, dar nu i-au atras atenția (cu excepția unuia singur, clienta horny care vine la masaj, pe care l-am și jucat ca antrenament pentru ce avea să vină). Nu jocuri complexe, chestii care se regăsesc pe orice site porno. Dar să le faci alături de partener/ă e cu atât mai mișto și vei avea  pentru restul vieții niște amintiri neprețuite pe care să le împarți cu persoana asta specială din viața ta.

Zarurile fuseseră aruncate...

VA URMA

Senna

Am început să urmăresc Formula 1 încă dinainte de Revoluție, la Televiziunea Bulgară. Nu înțelegeam mare lucru, dar eram atras de bolizii care se întreceau în Marele Circ. Apoi, după '90, a început și Televiziunea Română să transmită în direct și am devenit imediat fan, duminică de duminică abia așteptam în fața micului ecran să văd diverse mari premii. Știam pe de rost calendarul, cunoșteam constructorii și piloții. Alain Prost, Nigel Mansell, Nelson Piquet, Gerhard Berger sau Jean Alesi, dar vedeta era Senna. Ayrton Senna de la McLaren Honda. Senna era magic, așa cum fotbalul la acea vreme îl avea pe Maradona, basketul pe Jordan, F1 îl avea pe Senna, cu siguranță unul dintre sportivii Top 10 all time din toate sporturile. Asistam probabil la sfârșitul perioadei romantice și în F1, când încă mai conta talentul pilotului în fața artificilor tehnice ale inginerilor constructori de mașini. De neuitat cursa de la Monte Carlo când Senna, cu un bolid net inferior Williams-ului Renault pilotat de Mansell l-a ținut pe britanic zeci de ture în spate, la final amândoi piloții dându-se jos din cockpit abia ținându-se pe picioare. 

Senna a murit la 1 Mai 1994, într-un accident în timpul Marelui Premiu al Statului San Marino de la Imola. Am fost cu toții bulversați, nu ne venea să credem, pentru mulți dintre noi brazilianul fiind un idol. Eram la liceu în clasa a IX a. A doua zi aveam istorie. Cu toții în clasă eram tăcuți, ca niciodată. Ciuc, colegul nostru, a ieșit în fața clasei și a vorbit cu profesorul. I-a spus cu multă tristețe în glas: "Domnule profesor, a murit Ayrton Senna. Am dori să ținem un moment de reculegere.". Profesorul de istorie știa și el despre tragedie. Ne-am ridicat cu toții în picioare și am ținut un moment de reculegere. Senna era și al nostru. A fost unul dintre cele mai emoționante momente din tot liceul. 

Am mai continuat să urmăresc o perioadă Marele Circ, cam până la victorile lui Hakkinen, după care m-am lăsat. Nu mai e ce a fost.

Moda

În urmă cu vreo 4-5 ani intram în magazinele de haine, încercând să le cumpăr fiilor mei câte o pereche de jeans, lovindu-mă de faptul că se găseau doar modele mulate, slim sau skinny. Nu găseam absolut niciun model clasic, de om normal, toți jeansii le veneau strâmți pe picior, de parcă erau pantaloni de balerin. Odată chiar am răbufnit într-un magazin, întrebând: “Aveți doar blugi de găozar?”, stârnind hohote de râs printre vânzătoare, care s-au scuzat spunând că așa este moda, că așa se fac modelele acum. Singurii blugi cinstiți i-am luat cândva demult fiului meu cel mic din orașul Aleșd, județul Bihor, dintr-un magazin cu haine ieftine și fără pretenții. Moda globală era clară, blugi strâmți pentru copii, ceea ce mă scotea din sărite. Au trecut anii, iar rigorile modei impun un nou stil vestimentar printre copii și tineri, un stil diametral opus față de oribila modă a jeansilor mulați. Acum majoritatea tinerilor poartă jeansi extra largi, de parcă ar fi fuste. Din punctul meu de vedere acest stil nu este mai plăcut. Jeansi baggy, croială oversized. Atât la fete, cât și băieți. Acest stil vestimentar nu i-a ocolit nici pe fiii mei. Am găsit pe siteurile internaționale o pereche de jeans Wrangler pentru fiul meu cel mic, i-am comandat, îi vin foarte bine. Au croială clasică. I-a pus pe el și a exclamat nemulțumit: “Păi nu sunt baggy!”. I-a aruncat cât colo, nici nu s-a uitat la ei, deși sunt o pereche de pantaloni ai naibii de buni și frumoși. Oare cine impune moda asta? Cine ne face să ne luăm unii după alții ca niște oi și să purtăm un anumit tip de haine la un anumit moment în timp?

Cartofi prăjiți

Strigător la cer prețul cartofilor prăjiți prin fast-food-uri și restaurante. Pe la localurile cu vânzare rapidă plătești 10-12 lei pentru 100 de grame de cartofi congelați, pe la un restaurant chiar și 20-25 de lei pentru 100-150 de grame de cartofi prăjiți. Și nu sunt făcuți nici pe departe ca la carte, cât despre uleiul folosit la prăjeală nici să nu mai vorbim. Pe de altă parte, rigorile societății impuse de milenarii ăștia care vor să trăiască cât mai sănătos au dus la prăjirea cartofilor în friteuzele cu aer cald, așa-zisele air fryer. Chiar și eu mi-am cumpărat pentru folosirea la domiciliu. Fac cartofi prăjiți la air fryer. Pișat! Nu se compară cu gustul autentic al cartofului prăjit. Suntem mai sănătoși dacă mâncam de la air fryer? O pulă! Încet, încet se ridică valul de ceață de pe ochii noștri, realizăm că ce făceau predecesorii noștri era mai natural. Revenim la origini. Cu 15 lei am cumpărat 2,5 kg de cartofi și 1 kg de ulei. Am rugat-o pe nevastă să curețe cartofii, timp în care am delectat-o cu muzică de calitate. I-am zis: „Îți voi pune o melodie de la prietenul meu Ionescu!” și i-am citit și mesajul lui Ionescu referitor la piesă, pe care mi-l dăduse cu câteva seri înainte: „fă-ți un bine și dacă ai început ziua cu eye in the sky închei-o cu spirits in the night- manfred mann. închide luminile, închide ochii, ai grijă să fie versiunea de pe album, de 6 minute jumate”. Am un wok de fontă în care am pus tot litrul de ulei la încins. Nevasta s-a ocupat și de tăierea cartofilor, în timp ce youtube music punea tot felul de piese pornind de la piesa recomandată de prietenul meu Ionescu. La un moment dat a fost piesa When the Levee Breaks și i-am spus nevestei: „Ăștia sunt Led Zeppelin, formația preferată a lui Eufrosin Potecă.”, iar nevasta a zis: „Nu Pink Floyd îi plac lui?”, iar eu am zis: „Îi plac și Pink Floyd, dar eu ți-am zis care e formația lui preferată.”. Nevasta a clătinat neîncrezătoare din cap. Cartofii sfârâiau în wokul de fontă. Eu mi-am turnat un pahar de whisky. Johnny Walker Double Black. Nu e un whisky rău, dar nu are personalitate. Nevasta stă în celălalt capăt al mesei și dă tap tap la telefon, se uită la tot felul de reel-uri, motivante în accepțiunea ei. Eu mai sorb din whisky și ascult muzică. La un moment dat vine piesa Shine On You Crazy Diamond. Îi zic: „Uite, ăștia sunt Pink Floyd!”. Iar ea, radiind de bucurie exclamă: „Ți-am zis! Ăștia sunt preferații lui Eufrosin Potecă! Are și tricou cu ei!”. Nu am mai contrazis-o pentru că oricum nu mi-ar fi dat dreptate și nu se pricepe prea bine la acest gen de muzică. Cartofii prăjiți au ieșit excelenți! Cu 15 lei am mâncat toți patru și au mai și rămas. Iar uleiul îl voi folosi și a doua oară la prăjit, deci următoarea tranșă de cartofi mă va costa 8-9 lei. Două kile jumătate!

Burgeri

Jules: Good. Looks like me an Vincent caught you boys at breakfast. Sorry about that. Whatcha havin'?
Brett: Hamburgers.
Jules: Hamburgers! The cornerstone of any nutritious breakfast. What kind of hamburgers?
Brett: Ch-cheeseburgers.
Jules: No, no no, where'd you get 'em? McDonalds? Wendy's? Jack in the Box? Where?
Brett: Big Kahuna Burger.

Acesta este un dialog din filmul artistic Pulp Fiction, produs în anul 1994. Burgerii sunt un fel de mâncare foarte popular, o variantă mult mai elevată a unui umil sandwich. După 1990 burgerii au devenit foarte apreciați și în țara noastră, românii îmbrățișând cu mult drag cultura americană. În 1995 s-a deschis primul McDonald’s în România. Pe atunci era pur și simplu considerat un restaurant de lux, împreună cu prietenii mei din acele vremuri ne făceam un scop în a merge la Mc, atunci când aveam bani. Nu era ca acum, să mâncăm întâmplător la Mc, ne plănuiam vizita cu ceva timp înainte. De atunci au apărut o grămadă de localuri care servesc burgeri, așa că m-am gândit să fac un top al burgerilor mei preferați. Vreau să subliniez faptul că nu îmi plac burgerii din restaurante normale, black angus și alte prostii, la 70-80 de lei bucata. Nu sunt nici pe departe atât de gustoși ca burgerii din localurile specializate, burgerii ăia înpachetați în hârtie. Și nici nu sunt un mare fan al burgerilor home made.  Dar iată topul!

1.Cheester (Burger King)
2.Double Steakhouse (Burger King)
3.Whopper (Burger King)
4.Road Runner (Sheriff’s)
5.Fresh Deluxe (Mc Donald’s)
6.Big Mac (Mc Donald’s)
7.Texas Burger (Sheriff’s)
8.Bacon&BBQ Sandwich (Popeyes)
9.Double Baconator (Wendy’s)
10.Colonel's Fillet Burger (KFC)

Alex Olteanu - Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă

Recunosc, mi-am cumpărat cartea pentru că am fost atras de titlul ei. Asta deși nu am lucrat nici măcar un minut de acasă în viața mea, chiar și în pandemia globală atunci când majoritatea lucrau din spatele monitorului de acasă, iar copiii făceau școală online, eu am mers zi de zi fizic la birou, la Batalionul Disciplinar, în prima linie, am cărat cutii și mobilier alături de Nea Fane Englezu’ și Domnul Do, am pus bazele unui centru de vaccinare într-un cunoscut mall bucureștean, cărând echipamente medicale însumând sute de kilograme, m-am apucat de băutură, abrutizându-mă și alienându-mă totodată, ceea ce am observat că se poate întâmpla, citind prezentul roman, și atunci când lucrezi de acasă, singur din intimitatea ta.

Nevasta a găsit cartea pe noptiera mea și curioasă fiind din fire, a răsfoit-o observând poza autorului și câteva date biografice. A exclamat surprinsă: “Hmmm, născut în 1993!”. Dar nu sunt de acord cu surprinderea ei. De ce trebuie să o raportăm la vârsta noastră? Boris Vian a scris la 26 de ani “Spuma Zilelor”, Emily Bronte a scris la 28 de ani “La răscruce de vânturi” etc. Valoarea nu așteaptă numărul anilor. Nu am prejudecăți în ce privește vârsta unui autor. Și nici locul nașterii, omul fiind din Târgu Jiu.

Am terminat cartea în două zile pentru că am tras de ea, e scrisă foarte lejer dar nu mi-a dat senzația de literatură de mâna a doua, chiar mi-a plăcut foarte mult. Protagonistul, Andrei, e un băiat ce lucrează graphic design doar de acasă în cadrul unei mari corporații internaționale, recent despărțit de gagică, care se confruntă cu singurătatea, socializând rar în afara ședințelor de pe Teams, Zoom etc. Romanul are dialoguri interesante, situații inedite, referiri la chestii comune din viața de zi cu zi, ce stârnesc interesul cititorului pentru că și el le face. Generația Y, undeva spre Generația Z. Cam generațiile astea sunt la putere acum și e bine să-i cunoaștem. Incredibilă situația referitoare la politically correctness pe care cartea o ridică. Chiar aici s-a ajuns? Ireal. Considerați-mă un om joasă speță, dar cel mai mult mi-a plăcut capitolul cu prostituata. Mi-a dat senzație de realitate, cum de fapt toată cartea mi s-a părut 100% reală. Și finalul foarte bine realizat.

Am dat 16 lei pe carte. Am comandat-o cu ridicare de la Librăria Cărturești, la Mall, pentru a nu mai plăti transport. Dupa ce am ridicat coletul am urcat un etaj la Burger King și am dat 51 de lei pe o masă. Iată, ce ieftină este culturalizarea în România. Un preț infim pentru o carte ce mi-a plăcut mult.

Elena Ferrante – Povestea fetiței pierdute

Ultima parte a tetralogiei napoletane și cu siguranță cea mai tristă, pentru că după peste 1700 de pagini în care am fost părtași încă de la început la viețile personajelor noastre născute într-un cartier sărac din Napoli, ajungem la final, la bătrânețe, mulți dintre ei se duc, tristețe. Ce e viața omului? „Pișat!”, cum ar spune șeful meu. Oricâte ai avea, orice ai face, tot spre sfârșit ne îndreptăm. Ce lăsăm în urma noastră? Cine își va aminti de noi?

Urmărim în continuare viața celor două prietene, după împlinirea vârstei de 30 până dincolo de 60 și vom avea iar numeroase surprize plăcute și neplăcute, întorsături de situație, enigme nerezolvate (Cine i-a ucis oare pe cei doi antagoniști ai tetralogiei? Desigur, cartea nici nu își propune să dezvăluie asta), iar într-un final ne despărțim de toate personajele pe care le-am îndrăgit și de orașul Napoli, schimbat și el după anul 2000. Să ne aducem aminte că protagonistele noastre sunt născute în 1944.

Pentru că Eufrosin insinuează că acest blog este scris cu AI, hai să-l punem pe AI să tragă concluzia după această tetralogie absolut superbă. Eu, în încheiere, vă recomand încă o dată să o citiți și după să urmăriți serialul de pe HBO Max.  Iar acum să-i dăm cuvântul lui AI.

Elev de clasa a 8 a: La final, tetralogia asta mi-a arătat cât de complicată poate fi o prietenie și cât de mult ne schimbă oamenii din viața noastră. Nu toate poveștile au un final clar sau fericit, dar tocmai asta le face să pară adevărate. Mi-a rămas în minte relația dintre Lila și Elena și cred că o să mă mai gândesc la ele mult timp.

Student la litere: În ansamblu, tetralogia funcționează ca o explorare lucidă a memoriei și a identității, în care prietenia devine un spațiu de formare, dar și de confruntare. Ferrante reușește să transforme o poveste intimă într-o radiografie socială a unei epoci și a unei clase. Finalul rămâne deschis nu din indecizie, ci pentru că viața însăși refuză să ofere concluzii perfecte.

volumul 1: Prietena mea genială
volumul 2: Povestea noului nume 
volumul 3: Cei care pleacă și cei care rămân

Eșec

Sâmbătă eram prin zonă, așa că am intrat în “Mega de bogați”, cum pe bună dreptate numește Ciuc magazinul Mega Image aflat pe Str. Vatra Luminoasă din capitală. Aici se găsesc produse de lux, disponibile doar în această locație, care în alte părți nu s-ar vinde. Am admirat o vreme galantarele, iar în cele din urmă am cumpărat 400 de grame de file doradă, pentru suma deloc mică de 64 lei. 160 lei/kg, mai scump decât vita argentiniană. Se prefața un senzațional prânz de sâmbătă, cu siguranță ceva instagramabil, cum le place celor din generația tânără să spună. Dar se pare că sunt o rușine de bucătar. Am stricat bunătate de file de doradă. L-am pus în tigaie la fript și când să-l întorc s-a dezintegrat cu totul. Am compromis întregul prânz de sâmbătă. Momentul ăla când beau whisky scump, ascult muzică fină și aștept să mănânc ceva de calitate. De data asta...fix pula! Și gândiți-vă că o am și pe nevasta lângă mine, care mă dojenește și atunci când fac ceva bine. Închipuiți-vă ce a fost acum la gura ei. Las o poză cu prânzul nostru. Aveți toate motivele să râdeți de mine.

The Worst Person in The World (Verdens verste menneske)

În aceste zile Joachim Trier este un regizor la modă, ultima sa peliculă fiind nominalizată la Oscar 2026, lăudată pretutindeni, inclusiv de nevastă’mea care a urmărit filmul pe marile ecrane. Eu însă am urmărit penultima creație a lui Trier, filmul numit „The Worst Person in The World”, povestea unei femei tinere un pic cam dezorientată și încercările sale de a găsi trasa ideală în viața ei, pe plan sentimental, pe plan profesional, pe toate planurile. Peliculă nominalizată de asemenea la Oscar pentru cel mai bun film străin și cel mai bun scenariu original, nominalizată la Palme d'Or, câștigător la Cannes pentru cea mai bună actriță în rol principal, Renate Reinsve care este absolut fabuloasă, te îndrăgostești instantaneu de ea. Foarte bună povestea, foarte bun jocul actorilor, excelent acest regizor și scenarist nordic. Te simți cult când urmărești asemenea filme, ai de a face cu arta, nu cu pelicule pentru mase.  În tinerețe îl descoperisem pe Ingmar Bergman, un alt regizor nordic. Numiți-mă snob, dar mă simțeam superior privind pelicule precum Strigăte și șoapte, A șaptea pecete, Izvorul fecioarei (văzut la Telecinematecă pe TVR2 acum zeci de ani). În zilele noastre pare foarte talentat  Joachim Trier, de asta l-am comparat cumva cu Bergman.

Pentru cei care asta contează, The Worst Person in The World are 7,7 pe imdb și 91 metacritic. Cadre filmate foarte frumos, artistic, cum numai în filmele europene întâlnești. Scene de sex foarte naturale, chiar și de sex oral, care nu vor fi prezente niciodată într-o creație hollywoodiană. Filmul este prezentat sub formă de prolog + 12 episoade + epilog. Episodul numit Intimitate mi-a plăcut cel mai mult, în special scena când cei doi protagoniști se privesc făcând pipi. Din nou mă văd nevoit să spun că în filmele americane nu vezi așa ceva, cum nici bărbați în pula goală nu vezi. Poate cea mai frumoasă scenă, de mare rafinament, este cea a opririi timpului în loc. Realizare impecabilă de care iubitorii artelor își vor aduce aminte mereu. Un film intim, trist și amuzant deopotrivă, la prima vedere simplu, dar cu multiple implicații filozofice, probabil portretizând o generație, un pic mai în spatele generației mele (ca vârstă). Genul de film care la final mă face să scriu un pic pe blog despre el, atât de mult mi-a plăcut. Nota 10. În incheiere să dezvăluim și o piesă foarte frumoasă de pe coloana sonoră. Harry Nilsson - I Will Take You There.

O analiză AI asupra acestui blog

 Îți dau „ochii unui cititor obișnuit”, genul de om care dă peste blog dintr-un search sau link și începe să scrolleze fără să știe cine e autorul. 👀

---

🧑‍💻 Prima impresie (primele 2–3 minute pe blog)

Un cititor ar simți cam așa:

„Ok, ăsta e un om real. Nu un brand. Nu un influencer. Cineva care scrie pentru că îi place să scrie.”

Blogul nu țipă după atenție. Nu are titluri clickbait, nu promite „TOP 10 SECRETE CARE ÎȚI SCHIMBĂ VIAȚA”. E mai degrabă un colț liniștit de internet. Pentru unii, asta e aur. Pentru alții, e prea „low-key”.

---

❤️ Ce l-ar face să rămână

1. Senzația de intimitate

Cititorul simte că a intrat în jurnalul cuiva, nu pe o platformă publicitară.
E genul de blog unde ai impresia că stai la o cafea cu autorul și îl asculți cum îți povestește ce a mai citit, ce a mai mâncat, ce l-a mai pus pe gânduri.

Asta creează:
🟢 atașament
🟢 curiozitate („hai să văd și postarea de dinainte”)
🟢 sentiment de „loc familiar”

---

2. Gustul cultural

Un cititor obișnuit ar observa destul de repede că:

• nu sunt alegeri la întâmplare

• cărțile, muzica, filmele sau experiențele au un filtru personal

Nu pare „am citit asta pentru că e la modă”, ci „am citit asta pentru că m-a interesat”.
Asta dă blogului o mică aură de credibilitate culturală, chiar dacă nu e un blog de critic profesionist.

---

3. Ritmul calm

Într-o lume de TikTok și scroll rapid, blogul tău e genul de loc unde:
📖 citești încet
☕ te oprești la fraze
🧠 mai și reflectezi un pic

Pentru cititorii potriviți, asta e foarte atractiv.

---

🤔 Ce l-ar putea face să plece

1. Lipsa unui „motiv clar” să revină

Un cititor obișnuit ar putea gândi:

„Îmi place cum scrie, dar despre ce e blogul, de fapt?”

Pentru că e foarte personal și variat, unii oameni au nevoie de:

• o temă centrală (cărți / viață / călătorii / cultură urbană)

• sau o promisiune clară („aici găsești X”)

La tine, promisiunea e mai subtilă: „aici găsești o minte interesantă”. Asta nu prinde la toată lumea.

---

2. Accesibilitatea

Un cititor nou, care nu te cunoaște, poate simți uneori că:

• intră într-o poveste deja începută

• nu are „punct de start”

Unii ar aprecia enorm dacă ar exista o postare gen:

„Dacă e prima oară aici, începe cu asta.”

---

🧠 Cum te-ar descrie, probabil, unui prieten

Dacă i-ar plăcea blogul, ar spune cam așa:

„Am găsit un blog al cuiva care scrie ca un om normal, dar cu gust bun. Nu încearcă să te convingă de nimic, doar îți arată ce i-a plăcut lui și ce l-a pus pe gânduri. E liniștitor.”

Dacă nu i-ar plăcea:

„E ok, dar e prea personal pentru mine. Parcă citesc jurnalul cuiva.”

---

🌙 Verdictul „cititorului obișnuit”

Blogul tău nu e pentru mase.
Și, sincer? Asta e una dintre cele mai mari calități ale lui.

Este genul de blog care:
✨ nu adună mii de cititori
✨ dar cei care rămân, rămân mult timp

Br Ba

Urmăresc pentru a treia oară serialul Breaking Bad. Prima dată l-am văzut singur, a doua oară alături de nevastă, iar acum îl văd alături de copiii mei, Fiul cel Mare și Fiul cel Mic. Îl apreciază și ei foarte mult, chiar sunt fascinați. În fiecare seară vedem un episod, iar vinerea și sâmbăta două episoade. După vizionare purtăm discuții despre serial, despre acțiune și personaje, despre coloana sonoră. 

Avem o situație. De ce îndrăgim răufăcătorii și urâm caracterele de treabă, cinstite? Serialul pur și simplu către asta ne conduce. Am căutat și pe net, iar opinia noastră este împărtășită de majoritatea publicului. Fiul cel Mare a spus foarte clar: "Ăștia se joacă cu mințile noastre!". 

Personaje negative - îndrăgite de public
- Walter White
- Jesse Pinkman
- Gus
- Saul
- Mike
- Tuco
- Hector
- Todd (unul dintre cele mai tari personaje din serial după părerea mea)

Personaje pozitive - urâte de public
- Skyler White
- Hank
- Marie

Singurul personaj pozitiv de care îmi place este Steven Gomez ("Gomie").

Whisky, music & smart casual dining (13)

Caol Ila 12 ani nu mai are nevoie de nicio prezentare, fiind una dintre cele mai emblematice băuturi pentru lumea whisky-urilor afumate, reprezentative pentru insula Islay. A fost printre primele whisky-uri care m-au introdus în universul single malt și mă întorc mereu iar și iar la el, sorbindu-l cu aceeași plăcere nemăsurată. Gustul afumat mă înnebunește pur și simplu, fac eforturi uriașe pentru a-l consuma în limitele bunului simț.

Le gătesc copiilor unul dintre felurile lor preferate, paste cu pesto, burrata și creveți. Beau Caol Ila de 12 ani și ascult o compilație de 1 oră cu formația Albatros, având-o ca interpretă pe legendara Naste din Berceni. Muzica copilăriei mele. Prin 1993 ai mei mi-au cumpărat un dublu casetofon, visul oricărui tânăr în acele timpuri. Pe lângă rock-ul supărat despre care am mai vorbit pe acest blog, pe lângă muzica eurodance care era în mare vogă atunci, am descoperit și un tip de muzică care poate ar fi părut ciudat pentru o persoană de 13-14 ani, o muzică ce se ascultă prin talciocuri și piețe, pe la colțuri de bloc, printre oamenii simpli ai orașelor. O muzică ce evocă dragostea pierdută, cătănia, anii petrecuți în pușcărie. O muzică pre manele care era în mare vogă în cartierele bucureștene la acea vreme. Părinții mei erau oripilați de ceea ce începusem să ascult. Țin minte că odată aveau musafiri și înainte m-au rugat ferm să nu cumva să ascult Albatros cât timp aveau ei invitați. Am fi făcut cu toții o impresie foarte proastă. Mi-a făcut mare plăcere să reascult Albatros, la un nivel foarte ridicat, pe boxa mea JBL, la peste 30 de ani distanță de când ascultam pe casete audio pe dublucasetofonul pirat. Nevasta a venit de la muncă și m-a găsit în bucătărie, bând whisky afumat, gătind paste cu pesto, burrata și creveți, ascultând Albatros. A dat ochii peste cap scârbită, neadresându-mi niciun cuvânt. A părăsit bucătăria, văzându-și de ale ei. La momentul servirii mesei am schimbat registrul muzical, pentru a nu o enerva și mai tare. Leonard Cohen se auzea din boxe, o piesă foarte interesantă. You Want It Darker. Piesă religioasă. La un moment dat Cohen șoptește “Hineni, hineni, I'm ready, my Lord”. Hineni (הנני) is a Hebrew word meaning "Here I am," signifying total availability, presence, and humble readiness to serve or obey. Often used in the Bible (e.g., Abraham, Moses) when responding to God. Nevasta a fost foarte încântată, întrebându-mă cine interpretează, Nick Cave sau Johnny Cash. I-am spus că voi scrie pe blog despre asta, pentru a o face de rușine în fața iubitorilor muzicii. Am mâncat cu toții, ascultând muzică de calitate, dar nu am mai băut whisky la paste, ci un pahar de fetească regală din podgoria Panciu. Un vin bun.

De 13 ani încoace, în primele zile ale noului an alături de colegii mei din liceu Ciuc & Razvan fac un grătar tradițional, marcând scurgerea vremii și prietenia noastră, prilej de discuții aprinse despre geopolitică și macroeconomie, motiv pentru a mânca și a bea pe rupte. Nu a făcut excepție nici ediția din acest an, doar că a venit cu o surpriză. Răzvan, pentru prima oară, a băut și el cot la cot cu noi. Și n-a fost puțin. Am început cu 50 de țuică bătrână (Ciuc are o regulă cu asta, spune că altfel nu se face combustie pentru aprinderea grătarului), am continuat cu 5 beri, am finalizat cu un brandy albanez numit Skënderbeu. Brandy-ul nu a fost apreciat de Ciuc, care se pare că s-a vândut imperialiștilor, dar Răzvan a băut cu plăcere, băutura dezlegându-i limba și mai mult, el și așa deobicei fiind un om vorbăreț. Printre altele ne-a amenințat că va fi ultimul grătar tradițional, pentru că Rusia va ajunge la porțile Dunării și se va declanșa în curând războiul. Eu și Ciuc vom fi înregimentați la Ghimpați, la artileria antiaeriană.

Adevărul este că generatia noastra a dus o viata de huzur. Avem absolut tot ce ne dorim. Străbunicii noștri au luptat în Primul Război Mondial, bunicii noștri au luptat în Al Doilea Război Mondial, părinții noștri au suportat comunismul. Noi am fost liniștiți, dar Răzvan ne spune că liniștea nu va dura mult. Ce va urma pentru copiii noștri? Considerați-mă bolnav psihic, dar de mai multe ori am avut flash-uri în timp ce mă scăldam în apele mărilor grecești, în concediu cu nevasta și copiii. Mă gândeam să scriu un roman al viitorului, despre copiii noștri cum fac baie și plajă în prezent, iar peste 20 de ani vor veni prin acele locuri cu elicopterele armatei ca în pelicula Apocalypse Now, printre ruinele unei vieți de demult, tragând cu napalm, amintindu-și de când erau copii și petreceau vacanțele aici. Iar eu și Ciuc vom sta la Ghimpați și ne vom bătea cu rușii, iar pe piața neagră se va găsi doar brandy albanez la prețuri exorbitante, iar Ciuc atunci îl va aprecia, pentru că vom fi din nou vânduți de imperialiști. 

Negroni

Fostul bloger Petrov, despre care tocmai am vorbit în postarea anterioară, mi-a supus atenției cocktailul numit Negroni. Povestea mereu că fie și-a preparat acasă, fie a băut în restaurant. Am fost curios, trebuia neapărat să încerc și eu. Se prepară foarte ușor: în cantități egale se toarnă într-un pahar gin, vermut roșu, bitter. Am pus în pahar două felii de portocală și două cuburi de gheață (eu am folosit stones ținute în congelator, dar gheața clasică cred că ar fi mai bună, fiind mai rece și având și proprietatea de a dilua alcoolul). Nu este un cocktail ușor, făcând o medie ginul are 40%, bitterul 25%, vermutul 15%. Așadar o medie de 27%. Dacă bei 100 ml de Negroni, asta înseamnă 2,7 unități alcoolice. Interesantă această băutură, o combinație de dulceață, amăreală și asprimea dată de gin. Un cocktail bărbătesc. I-am preparat unul și nevestei, iar aceasta s-a cutremurat după prima gură, de parcă gustase palincă, dar apoi obișnuindu-se cu tăria a spus că este bun. Da, a fost bun. Reconfortant. Stilat. În 2010 postam pe acest blog despre Americano. Putem spune că Negroni este un Americano care primește gin.

Derry Girls

În urmă cu vreo 15 ani exista în online un blog inedit, ținut de un băiat numit Petrov care scria alături de un personaj numit Milf. Nu am știut niciodată dacă Milf este o persoană reală, dacă este femeie sau bărbat, dar după cum știm din filmul American Pie, milf este un acronim al expresiei “Mother I'd Like to Fuck” adică “mamă pe care mi-ar plăcea să o fut”, referindu-se la o femeie ce a trecut de prima tinerețe, dar care este deosebit de atrăgătoare, așa că am considerat-o pe femeia ce scria alături de Petrov deosebit de atrăgătoare și probabil la acea vreme avea în jur de 30 de ani. Sigur, Milf și Petrov făcea trimitere și la celebri scriitori ucrainieni Ilf și Petrov. A fost un blog interesant pe care îl citeam cu plăcere, dar apoi a dispărut dintr-o dată, rămânând totuși în memoria fanilor care-și amintesc cu nostalgie de acea perioadă. Cu fostul bloger Petrov am păstrat legătura și chiar am vorbit zilele trecute cu el, când mi-a recomandat un serial pe Netflix. Este vorba despre Derry Girls. Îl recomand și eu mai departe, merită urmărit.

Un serial nord-irlandez, Derry (oficial Londonderry) fiind al doilea oraș ca mărime al țării, după capitala Belfast. Deși serialul este produs recent, acțiunea este plasată în anii ’90, ani foarte grei pentru cetățenii irlandezi cu multe mișcări sociale, confruntări între protestanți și catolici, acte teroriste, IRA, INLA, Sinn Féin etc. Cu tot acest fundal nu tocmai ok, avem parte de un serial foarte vesel, cu umor sănătos, presărat cu tone de muzică bună din acea perioadă și nu numai, avându-i ca protagoniști pe elevii unei școli catolice. De fapt elevele, pentru că este o școală de fete. Înțeleg că autoarea serialului s-a inspirat din tinerețea ei pentru crearea showului. Și eu eram de vârsta protagoniștilor în acele timpuri, așa că mi s-a părut pur și simplu excepțional serialul, am gustat din plin toate glumele, am îndrăgit absolut toate personajele. Asistăm la derularea unor evenimente reale, ce însoțesc viața personajelor noastre: vizita lui Bill Clinton la Derry, concertul Take That din Belfast, încetarea focului de către IRA în 1994, diverse atentate cu bombă.  Muzica însoțește acțiunea la aproape fiecare scenă și trebuie să spicuim câteva titluri foarte bune: The Cranberries – Dreams, Blur – Girls & Boys, Dick Dale And His Del Tones – Miserlou :), Supergrass – Alright, Cypress Hill - Insane in the Brain, The Hues Corporation – Rock the Boat. Episoadele au 22-25 de minute, tot serialul are 19 episoade împărțite pe 3 sezoane, se poate urmări într-o singură zi. Merită 100%. O incursiune amuzantă dar și culturală în Irlanda de Nord din anii ’90.

O poză cu cele 5 personaje principale.

Elena Ferrante - Cei care pleacă şi cei ce rămân

A treia parte a tetralogiei napoletane și a doua parte a tinereții protagonistelor noastre, petrecută în mod diferit, pentru că să ne aducem aminte una dintre ele s-a oprit cu învățatul la cinci clase, pe când cealaltă a terminat și facultatea, care pe la sfârșitul anilor '60 nu era o bagatelă precum în zilele noastre. Reîntâlnire cu toate personajele mai mult sau mai puțin simpatice din cartier, care fiecare a pornit pe drumul său. Comuniști, fasciști, camorriști, muncitori la fabrică, profesori universitari, poponari, se pare că avem de toate în acest volum, unul la fel de bun ca precedentele două, uluitor de bun aș putea spune. Am completat lectura cu sezonul 3 al adaptării ecranizată pe HBO Max, de asemenea serialul fiind minunat, actorii dând viață personajelor intr-un mod fericit. Dacă vă place muzica italiană, vă pot recomanda și una dintre piesele apărute pe coloana sonoră a sezonului 3: Mina - Nessuno. Eu sunt un fan al muzicii italienești. 

Sigur, citim pentru plăcerea proprie, dar și pentru educație, pentru culturalizare. Povestea personajelor noastre se desfășoară într-un cadru social tumultos, dominat de violențe politice, revolte studențești, lupta de clasă, agresiuni sângeroase între comuniști și fasciști, terorism, mișcări ample pentru emanciparea femeii. Totuși Italia era o țară liberă, dacă stau să mă gândesc la regimul totalitar care guverna România în acea perioadă. Însă bine nu le-a fost nici lor.  

volumul 1: Prietena mea genială
volumul 2: Povestea noului nume