Orhan Pamuk - Muzeul inocenței

În urmă cu mulți ani, pe când lucram la Corporație, îmi desfășuram activitatea într-un birou de tip open space, alături de alți 30 de oameni. Natura jobului cerea să vorbești mult la telefon, să lucrezi cu mailul, să analizezi diferite documente, nu prea era loc de discuții între colegi, ascultat muzică sau alte chestii care să-ți mai aline din suferința de a te afla la muncă pentru 9-10 ore. Am lucrat timp de 6 ani și 2 zile în acel birou, iubitorii blogului citind povestea detaliată a acelor timpuri, vreme în care m-am mutat cu biroul de câteva ori în cadrul încăperii. La un moment dat, vreme de vreo 2 ani, am stat față în față cu o fată numită Mirela. Era foarte de treabă și vorbăreață la fel ca mine, discutam în continuu despre orice, până când șeful nostru s-a săturat de atâta gălăgie și m-a mutat din fața ei. Mirela era cititoare, de multe ori discutam despre cărți, eram culți amândoi. La un moment dat și-a cumpărat și a citit cartea "Muzeul inocenței" scrisă de celebrul autor turc Orhan Pamuk. Mirelei i-a plăcut această carte, așa că, cum procedez de multe ori când ceva place cunoscuților mei, am cumpărat-o și eu, însă nu m-am apucat să o citesc. Nu a fost ieftină, încă are prețul lipit pe spate. 50 de lei, care pentru 2010 însemna ceva. În această vară am observat pe Netflix serialul "Muzeul inocenței" și am început să urmăresc. Am văzut două episoade, mi-a plăcut foarte mult, dar am zis: "Ia stai așa! Nu cumva am cartea în bibliotecă? Mi-a recomandat-o Mirela!". Și chiar am găsit cartea pe rafturile bibliotecii, am abandonat serialul și am început să citesc romanul. În timp ce citeam mă gândeam adeseori la Mirela, iar într-o zi, am avut parte de o surpriză uluitoare, m-am întâlnit întâmplător pe stradă cu cea care îmi recomandase cartea. Am stat de vorbă vreo 10 minute și am rămas amândoi la fel de guralivi, deși nu ne văzuserăm de vreo 13-14 ani.

Cartea este foarte frumoasă și a fost cea mai facilă lectură a lui Pamuk din ce am citit până acum (am mai citit "Mă numesc Roșu" și "Zăpadă"). Nu m-a plictisit deloc, în ciuda celor 626 de pagini (după cum spuneam și mai demult, cititorul modern nu mai este învățat cu asemenea lecturi maraton). O poveste de dragoste obsesivă, în Istanbulul anilor '70-'80, o lume dominată de rigorile unei societăți care astăzi pot părea incredibile, cartea începe în plină forță cu capitolul numit "Cea mai fericită clipă din viața mea", unde încă din prima pagină asistăm la scena când personajele principale ale cărții fac dragoste, într-o duminică, pe 26 mai 1975. Suntem purtați într-o călătorie emoționantă pe malurile Bosforului, prin restaurantele de bogătași are orașului, prin bazare și mahalale sărace, pe stadion la Fenerbahce, prin grădinile cinematograf, însoțind personajele cărții într-o atmosferă apăsătoare, uneori tristă, alteori fericită, melancolică în permanență. Aflăm din paginile romanului chiar și despre cea mai mare tragedie maritimă a României, survenită pe 15 noiembrie 1979 în apele Bosforului. Foarte bună cartea. Nu-mi rămâne decât să reiau vizionarea serialului.