Gabriel Garcia Marquez - Povestea târfelor mele triste

În primul rând trebuie să subliniez faptul că editura Rao practică preţuri prohibitive. Povestea târfelor mele triste este o broşurică şi costă 35 de lei (am fost norocos să o cumpăr din Cora cu 29). La Polirom sau Humanitas cu siguranţă cartea ar fi costat cu 10 lei mai puţin. Datorită preţurilor n-am încercat prea multe cărţi de la Rao. Excepţie fac un Gabriel Garcia Marquez, un Hermann Hesse sau un Thomas Mann.

Povestea târfelor mele triste este de fapt o povestire, care se citeşte în 2-3 ore cu foarte mare uşurinţă. Pe mine m-a dezamăgit profund. Acum trei ani am citit pe nerăsuflate "Un veac de singurătate", "Dragostea în vremea holerei", "Despre dragoste şi alţi demoni", "Generalul în labirintul său" şi aveam foarte mari aşteptări de la Gabriel Garcia Marquez, însă singurul lucru care m-a încântat la această a cincea carte pe care am citit-o de la el a fost citatul din Yasunari Kawabata cu care începe. Un citat dintr-o carte extraordinară, Frumoasele adormite. De fapt cartea columbianului se aseamană prin subiectul abordat cu cea a japonezului, însă nu are nimic din sensibilitatea şi atmosfera pe care Kawabata le creează cu o deosebită măiestrie.

În nuvela (pe wikipedia aşa este încadrată) lui Marquez personajul principal este un ziarist care în ziua când împlineşte 90 de ani doreşte să se culce cu o tânără virgină. Marquez întotdeauna a exagerat foarte mult în cărţile sale, dar asta a fost prea de tot. La 90 de ani, dacă mai ai norocul să trăieşti, nu cred că mai poate fi vorba despre aşa ceva. Probabil doreşte să sublinieze faptul că dragostea nu are vârstă, pentru că în cele din urmă bătrânul se îndrăgosteşte de fata mai tânără cu 75 de ani decât el. Cartea este scrisă destul de preţios. Nu pot spune că a fost proastă, dar nu m-a captivat. Probabil dacă această carte era scrisă de un alt autor oarecare nu mai avea parte de atâta reclamă. După părerea mea Marquez a scris-o pentru a mai aduna ceva bănuţi, acum la bătrâneţe. (cartea a apărut în 2004, la 37 de ani distanţă de la apariţia celebrului roman "Un veac de singurătate")

Străina de la metrou

Panoul care anunţă timpul ce a trecut de la ultimul metrou plecat din staţie arată 0:00. Au trecut 10 minute, dar nu poate afişa patru cifre, după 9:55 resetându-se. La fel s-a întâmplat la Olimpiada Montreal 1976 când Nadia Comăneci a obţinut pentru prima oară o notă de 10 şi a dat afişajul peste cap.În staţie este curent şi cu toate astea miroase a închis. Luminozitatea este slabă, tocmai bună pentru a putea urmări pe ecranele scumpe ale televizoareleor lcd atârnate în număr mare de tavanul staţiei. Lumea se întoarce de la serviciu obosită şi fără chef. Tristeţea domneşte pretutindeni. Într-un târziu vine metroul.

Mă înghesui în vagonul plin ce miroase a transpiraţie şi a oameni murdari.Lângă mine este o fata care vorbeşte la telefon. O aud perfect. Are cam 1,55 înălţime, este îmbrăcată într-o rochie de vară cu decolteu. Fiind cu mai bine de 30 cm mai înalt decât ea îi pot vedea de deasupra ţâţele. Ţâţe medii spre mici.Vorbeşte plăcut şi îngrijit, cu acel accent moldovenesc de care nu scapi după o viaţă întreagă locuită în Bucureşti.

- Auzi, tu ? Ce vreţi să vă gătesc ? O să fac ţaţichi cu ceva cărniţă şi salată de ţelina. Da. Salată de ţelină cu pui. E, ştii că-mi place să fac d'astea. O să fac oricum trei feluri. Deci ţaţichi, ţelină şi mai ce ?

Pierde semnalul, dar reapelează. Are un telefon modern, LG cu screentouch. Işi ridică privirea spre mine pentru câteva fracţiuni. Are o faţă de păpuşă a anilor '50, blondă cu ochi albaştri. Păpuşile cu care se jucau copiii pe vremuri sunt diferite de păpuşile moderne. Păpuşile părinţilor noştri erau grase şi cu părul cârlionţat, în timp ce Barbie e slabă şi are părul drept. De fapt şi femeile s-au schimbat.Acum câteva zile m-am uitam la un film cu concursul Miss America Nude 1973. Toate femeile aveau coafură permanent şi absolut toate aveau par în zona de deasupra vaginului. Aşa era moda atunci, dar acum majoritatea femeilor se rad în zona pubiană.

- S-a întrerupt, tu. O să fac şi tort. Nu,nu. Cadoul mâine îl primesc. Azi mi-a dat Dana o poşetă şi o curea. Da, e faină poşeta. Auzi ? Fac nişte pârjoluţe ? (pronunţă foarte comic. ceva de genul pârjoluţi, cu accent prelung pe i). Pârjoluţe cu ţaţichi merg bine.

Am încercat dar n-am reuşit să-mi imaginez acest fel. Pârjoluţe cu ţaţichi. Am vrut să o apelez pe tânăra domnişoară şi să-i dau reţeta mea de Jambalaya, dar mi-am spus că nu se cuvine să mă bag în vorbă. Ar fi crezut că vreau să o agăţ sau că sunt cine ştie ce maniac sexual. Metroul nostru a ajuns la destinaţie. A coborât în faţa mea. Purta pantofi cu toc care păreau mari pentru ea. În mână avea o geantă şi o sacoşă de cadou unde probabil era poşeta şi cureaua. Pe scara rulantă era aglomerat. A intrat pe partea stângă, chiar in faţa mea. Pentru o secundă a staţionat pe partea stângă, apoi văzând că partea dreaptă este ocupată a început să urce. Un gest demn de apreciere. La suprafaţă am luat-o pe drumuri diferite. Regret că nu am fost poftit şi eu la ziua ei.

Americano

Una dintre băuturile mele preferate este cocktailul Americano. Îl prepar în următorul fel : într-un pahar pun două jumătăţi de felie de portocală şi două cuburi de gheaţă ; apoi torn în pahar 5 cl de Campari şi 5 cl de Cinzano sau Martini roşu. Amestecul dintre amar şi dulce este demenţial. O băutură reconfortantă ce pune capăt în mod fericit unei zile grele la birou.
În mod traditional se prepară şi cu sifon pus peste o parte vermut şi o parte Campari, dar mie nu îmi place diluat.
La început această băutură se numea cocktailul Milano - Torino, Campari fiind produs la Milano, iar vermutul la Torino. A fost numit Americano în semn de omagiu pentru că americanilor le plăcea foarte mult.

Yasunari Kawabata - Sunetul muntelui

Această carte m-a convins pe deplin că Yasunari Kawabata este un geniu al literaturii, nu doar un autor oarecare. Acţiunea este foarte lentă, uneori chiar statică, însă este ţesută cu foarte mare fineţe. O adevărată dantelărie, mult mai aproape de poezie decât de proză. O meditaţie asupra vieţii cu problemele ei, a morţii, a sinuciderii, o contopire a omului cu natura şi cu toate cele cel înconjoară.

Personajul principal, Shingo Ogata, este un bărbat de 62 de ani, capul unei familii ce locuieşte la 50 km de Tokyo. Un personaj meditativ, plin de melancolie şi regrete, care încearcă să rezolve câteva din marile probleme ale familiei sale. Are un fiu care işi petrece majoritatea timpului la amantă, o noră de care se îndrăgosteşte, o fiica pe care nu a iubit-o şi acum se simte responsabil pentru eşecul vieţii sale, iar în tinereţe a iubit-o mai mult pe sora actualei sale soţii. Într-o Japonie aflată după Al Doilea Război Mondial, Shingo face şase zile pe săptămână naveta la Tokyo alături de fiul sau, observă natura, işi doreşte să se odihnească un pic băgat în pământ, aude sunetul muntelui, işi aminteşte de trecut, se gândeşte la moarte şi la soluţii pentru viitor.

Mi-a plăcut foarte mult cu câtă delicateţe este descrisă relaţia dintre socru şi noră şi toate obiceiurile ce par să aparţină unei Japonii de demult. Grija cu care tânăra noră îi pregăteşte hainele, îi face ceaiul, felul cum işi vorbesc, liniştea ce se degajă din toate dialogurile lor. Mi-a mai plăcut povestea despre cei doi bătrâni plecaţi să se sinucidă, bucuroşi de viaţa trăită împreună, dorind să pună punct vieţii într-un moment în care erau în putere şi fericiţi, păstrând astfel o amintire bună despre viaţă. Ca toate romanele lui Kawabata şi acesta este dominat de o tristeţe nemărginită. Nu mă surprinde absolut deloc că în cele din urmă scriitorul s-a sinucis.

Două dintre pozele cu care mă simt mândru

Trei biciclişti pedalând pe malul Oltului şi un copil privind visător din personalul Bucureşti-Urziceni staţionat în gara Mogoşoaia.

Să vedem ce o să fie în viitor ţinând cont că am trecut la DSLR.

Despre munca mea de vânzător de genţi, curele şi portofele pe stradă

În iarna anului 2001 căutam de lucru part time în Anunţul de la A la Z. Pe atunci nu existau siteuri specializate prin care să-ţi găseşti un loc de muncă, aşa că trebuia să suni la anunţurile din ziare şi erai programat la un interviu. Aşa am procedat şi eu găsind un anunţ care garanta un loc de muncă bun cu program flexibil şi cu câştiguri nelimitate. Am fost chemat la interviu.

Am pornit plin de speranţă prin gerul de afară. Pământul era acoperit de zăpadă îngheţată şi pe deasupra mai bătea şi un vânt câinos. Îmi doream bani aşa că am strâns din dinţi şi am ajuns la sediul firmei, aflat într-un bloc interbelic la parter. Înăuntru era cald. M-a întâmpinat un bărbat în cămaşă albă care s-a prezentat drept directorul firmei. Lângă el era o femeie cam la 40 de ani cu aspect fizic plăcut pe care mi-a prezentat-o drept doamna gestionară. Am luat toţi trei loc pe canapelele dintr-o cameră ce pe vremuri probabil fusese dormitorul unui profesor universitar, iar acum servea drept biroul acestei firme la care doream să mă angajez. Cu multă mirare am luat contact cu noul meu job în care trebuia să merg pe teren cu o sarsana mare în spinare plină cu genţi, portofele, curele destinate vânzării prin diferite firme, birouri sau chiar pe stradă. Mi s-a mai spus că a doua zi o să am parte de un trainig, adică o să merg cu o colegă mai cu vechime pe teren şi o să învăţ ce trebuie să fac. Nu mi-a plăcut ideea acestui job, dar am zis că nu am nimic de pierdut aşa că voi încerca.

A doua zi dimineaţă am plecat împreună cu colega. Mică de înălţime, cu accent moldovenesc, cu părul semilung năclăit. Am intrat în câteva birouri în zona Gării de Nord. A reuşit să vândă două portofele într-un birou de cucoane.Apoi a zis că e cazul să ne oprim din muncă şi pentru că era prima mea zi mi-a spus că mă cinsteşte. Am intrat în scumpul local Irish Pub de pe Titulescu pentru o băutură. Asta a fost toată ziua la muncă, dar eu deja mă simţeam obosit.

În dimineaţa următoare am plecat singur pe traseu, încărcat cu produse de marochinărie. Începuse ninsoarea. Oamenii stăteau la căldură în birouri sau în paturile lor de acasă. Doar eu eram al nimănui şi umblam amărât pe străzi cărând o geantă foarte mare şi grea. Am intrat în câteva firme şi bănci, dar nu am avut niciun succes. Nu am vândut nimic, iar lumea chiar se uita ciudat la mine. După vreo două ore de umblat am lăsat geanta pe jos în zăpadă şi am început să mă gândesc la situaţie. Ce doream de fapt ? Era ăsta un job pentru mine ? M-am întors înapoi la sediul firmei, am predat toate produsele şi mi-am prezentat demisia.

Nu mi-a mai trebuit niciun serviciu. M-am întors acasă, m-am băgat în pat şi am adormit fericit. În toamna aceluiaşi an m-am angajat profesor de informatică la liceu. Am lucrat aici trei ani de zile, dar asta e deja altă poveste.

10 puncte de discuţie

Nu am renunţat la blog, dar sunt în pană de idei şi nu prea am avut ce să scriu în ultimele zile. M-am gândit la câteva subiecte pentru a le dezvolta, dar am realizat că nu puteam scoate mai mult de 5-6 fraze şi nici nu mi se păreau extrem de interesante. Iată care sunt aceste subiecte :
1) În 1998 m-am întâlnit cu două surori din Reşiţa.Le cunoşteam de pe mIRC. Una era foarte grasă şi albă. Mică de înălţime şi cu o slănină scârboasă pe ea. Cealaltă aducea mai mult cu o fiinţă umană. N-am făcut nimic special. Am mers la un film şi pe urmă la Pizza Hut. Mi-am zis că nu am să mă mai întâlnesc cu nimeni de pe mIRC.
2) În 2000 m-am întors cu trenul de la Deva. Am mers cam 9 1/2 ore. Îmi cumpărasem de la McDonald's doi hamburgeri cu gând să-i mănânc în tren. În faţa mea stătea un băiat cam de vreo 12-13 ani. Se vedea că-i de la sat. Cu o mare răutate în suflet am desfăcut punga de la Mc şi am început să mănânc hamburgerii, gândindu-mă că o să-i fac poftă. La vreo câteva momente după ce am terminat de mâncat, işi desface şi el traista şi scoate de acolo un ditamai sandwichul făcut dintr-o pâine întreagă. Cu şuncă, brânză, ceapă roşie. N-am putut decât să înghit în sec.
3) Tot în trenul Deva-Bucureşti, pe la Petroşani, s-a urcat o familie cu o fată mai ciudată. Fata, cam în jurul vârstei de 20, nu era deloc urâtă. Însă la un moment dat a început să facă ca toţi dracii. Nu ştiu ce vroia să facă, dar se smucea rău de tot. Ambii ei părinţi o ţineau. După ce s-a liniştit, tatăl mi-a explicat că fata are epilepsie.
4) Când veneam de la mare în 1999, în rapidul Constanţa-Braşov m-a agăţat o fată de 18 ani din Braşov. Eu eram singur pentru că mă accidentasem la picior şi plecasem mai repede decât restul grupului. Şi ea era tot singură din motive suspecte. Stătea pe bancheta din faţa mea, avea o fustă scurtă şi stătea cu picioarele crăcănate. I se vedeau chiloţii. Uitându-mă mai atent i-am putut observa un pic din forma vaginului. Oare era prostituată ?
5) O caracterizare a lui Eufrosin Potecă. E un băiat cu care am fost coleg în facultate. În timpul unui laborator de 4 ore la materia numită maşini electrice a făcut o invenţie monumentală.
6) O întâmplare cu Nicula care a salvat la mare o fetiţă pe care o luaseră valurile şi o duseseră în larg.
7) Despre Ramona, colega mea din generală, pe care în tabăra din clasa a-VIII-a am văzut-o dezbrăcată la duşuri.
8) Despre munca mea de vânzător de genţi, curele şi portofele pe stradă.
9) Despre petrecerea mea de majorat când un prieten a dat cu spray lacrimogen şi a aruncat cu cărămizi în noi.
10) Despre cum mergeam la colinde iarnă de iarnă.