Hiromi Kawakami - Vreme ciudată la Tokio

Omachi Tsukiko are 37 de ani şi lucrează la corporaţie în Tokio, Japonia. Este singură, la fel ca mulţi alţi japonezi, într-un oraş ce are 30 de milioane de suflete. Oameni ciudaţi pe care mulţi nu-i înţeleg, după cum spunea nevastă'mea poate că ei sunt cel mai aproape de extratereştri. Tsukiko îşi împarte timpul între job şi puburile unde bea şi mănâncă pe rupte. Într-un astfel de pub se întâlneşte cu fostul ei profesor de literatură, pe care-l numeşte Sensei, un om mai vârstnic cu 30 de ani decât ea, care de asemenea iubeşte mâncarea şi băutura, ca orice om de fapt. Cartea este condimentată cu tot felul de bucate extravagante pentru noi europenii, precum feliuţe de balenă uscată, tofu fiert, castraveţi amestecaţi cu pulpă de prună, ţipar cu sare, rădăcini prăjite de lotus, ton cu boabe fermentate de soia. La aceste mâncăruri se beau cantităţi uriaşe de sake şi multă bere. Şi totuşi cartea nu este despre gastronomie, ci despre sentimentele umane. Tot citind feluriţi autori japonezi, am învăţat să-i cunosc mai bine pe aceşti oameni şi să-mi dau seama de sensibilitatea lor, de singurătatea cu care ei se înconjoară care poate este de fapt o barieră între ei şi lumea exterioară. Cartea lui Hiromi Kawakami (femeie, născută în 1958) este simplă, dar ascunde poezie în spatele cuvintelor. Cele două personaje, Omachi şi profesorul, au o relaţie foarte interesantă şi ne poartă alături de ei într-o Japonie ce pare departe de timpurile moderne. La un moment dat avem impresia că sunt doar ei doi, în ţara aia atât de populată nemaiîntâlnind alte persoane. Mi-am cumpărat cartea pentru că mi-a plăcut titlul, pe care l-am văzut de mai multă vreme pe siteul Polirom (titlul original, Sensei no kaban, cu siguranţă se traduce altfel). Şi poza de pe copertă este foarte frumoasă. Fac deseori astfel de alegeri în ceea ce priveşte lecturile mele. Nu m-am înşelat de această dată. E o carte grozavă pe care nu o poţi lăsa din mână.