Scrisoarea, de Horațiu Mălăele

Sala Studio, TNB. Scaunul pe care mă așez este pe jumătate rupt și stau cu grijă pentru a nu-l rupe de tot și a mă face de băcănie. Sala este mare și nu se umple până la refuz, am noroc și locul de lângă mine rămâne liber, așa că mă pot muta. Foarte mulți tineri în sală, copii de liceu. Vorbesc la telefon și sunt gălăgioși în timpul piesei, stârnind nervii celor mai vârsnici care nu ezită să-i apostrofeze. Sunt oameni care întârzie la piesă și-și caută locul cu lanterna de la telefonul mobil. De ce mai veniți la teatru dacă întârziați? O fată vorbește telefonic cu mama ei pe la jumătatea piesei: "Da. Sunt la teatru. Doar ți-am spus că începe la 8. O să iau un metrou când plec. Ține până la 10 făra 20.".  Piesa este foarte slabă, o adaptare fără valoare a celebrei piese scrisă de IL Caragiale. Mii de ani lumină depărtare de piesa pusă în scenă de Liviu Ciulei și pe care cu toții am văzut-o la televizor. Două doamne din fața mea părăsesc sala cu 30 de minute înainte de final. Ca la fotbal când suporterii sunt supărați pe sportivi. N-am înțeles rolul acestei adaptări. Am recunoscut doi dintre actori, pe Magicianul de la Abracadabra și pe Ionică din Liceenii. 50 lei prețul pentru un loc departe de scenă. Bine că n-am plătit banii din buzunarul propriu. Am refuzat să aplaud la final, iar dacă aveam mai mult tupeu probabil aș fi fluierat și as fi cerut demisia. Piesa asta a fost ca și poveștile mele care copiază dialoguri din Pulp Fiction. Vreau să merg la o piesă din aia unde în timpul actului publicul aplaudă la scenă deschisă, iar la final aruncă cu flori înspre actori.