Cinghiz Aitmatov - Cântecul stepei, cântecul munților

 

 

Am citit cartea asta prin 2009, găsită în casa socrilor mei. O capodoperă. Editată înainte de Revoluția '89. Prin 2010 am găsit ediția, citită la parinții nevestei, de vânzare pe okazii, la o profesoară de română din Bacău. "De ce vindeți, doamnă, o carte așa valoroasă?", "Ca să am bani pentru cărți pe care nu le-am citit.". Am cumpărat cartea pentru a o avea în colecția personală, Aitmatov, se știe, fiind scriitorul meu preferat din toate timpurile. Iar când Polirom au reeditat-o, nevasta mi-a cumpărat-o de la o librărie din centrul orașului. Un moment bun să o recitesc, în noul format, dar într-o traducere din limba rusă identică, realizată de Nicolae Iliescu.

Aitmatov este maestrul dramelor absolute, al tragediilor demne de sfârșitul lumii. Citești scrierile sale și parcă timpul se oprește în loc pentru totdeauna. Moare întreg Universul. Colecția de față, ce conține patru nuvele, nu este diferită. Întâmplări din vremea Marelui Război, a sovhozurilor, a satului (ail) din Republica Sovietică Socialistă Kîrghîză. Întâmplări povestite cu mare simț artistic, scrise pentru sufletul cititorului. Personaje de care te îndrăgostești, oameni simpli plini de bunătate și înțelepciune în lupta cu forțele răului, cu soarta potrivnică, crâmpeie de viață dintr-o lume cu o mentalitate complet diferită de a noastră. Suntem purtați pe malul lacului sacru, Issyk-Kul. Suntem purtați prin munții Tian Shan. Suntem purtați într-o lume magică, unde vechile tradiții ale kirghizilor se amestecă cu gândirea omului nou format în URSS. Să fie clar, Aitmatov nu este un critic al Sovietului, nu despre asta sunt cărțile sale. 

Să scriem câteva cuvinte despre cele patru nuvele, în ordinea apariției lor în carte. Nu mă pot hotărâ care mi-a plăcut mai mult. Toate sunt pur și simplu perfecte.

Geamilia. Considerată în unele cercuri drept cea mai frumoasă poveste de dragoste din literatură, după Romeo & Julieta. Eu cred că Romeo & Julieta este cea mai frumoasă poveste de dragoste, după Geamilia. Alte cuvinte sunt de prisos.

Plopșorul meu cu băsmăluță roșie. O altă poveste de dragoste, ce are ca protagoniști un șofer de camion și o tânără dintr-un ail. O scriere vibrantă, cu momente eroice, propagandiste, cu momente frumoase și triste.

Vaporul Alb. Povestea unui copil părăsit de părinți și crescut de un bunic, la un canton din pădure. Deosebite portretele bunicului, dar și al antagonistului. Aflăm și legenda Maicii Cerboaice cea Cornută.

Cocorii timpurii. Povestea începe într-o iarnă a Marelui Război, copiii din clasa a VII a sunt la școala din ail, unde gerul pătrunde nemilos. Ei învață despre Ceylon. Toți tații sunt pe front, unii au murit. Președintele colhozului își face apariția în clasă, spunând că are nevoie de cinci băieți pentru munca câmpului, în stepă, la arat. Aceștia vor abandona școala și vor merge să lucreze în agricultură. Trebuie pâine pentru front. Fasciștii trebuie învinși.

Două chestiuni

Foarte enervanți sunt oamenii care își cumpără țigări din supermarket. Ești în spatele lor la coadă și când crezi că în sfârșit a venit rândul tău, ei punând în pungă ce a fost pe bandă, îi auzi cerând: "Vreau și un Dunhil albastru" sau "Dați-mi un Kent 4 lung" sau "Un Kim mentolat", "Un Gauloises roșu". Din momentul ăla se mai pierd trei minute. Vânzătoarea, se vede clar - nefumătoare, bâjbâie după țigările cerute, ca într-un final să constate că nu le are în cutia aflată deasupra casei sale, și să meargă până la o casă vecină, începând acolo o altă căutare. Felicitări Selgros, care are raion separat de țigări!

De ce este considerat un act huliganic faptul că îți sufli nasul pe stradă, folosindu-te doar de mână și proiectând mucii pe caldarâm? Cei care scuipă pe stradă nu sunt la fel de blamați. Nu e același lucru?

Horincă de la nea Pătru și ceai bulgăresc

Nu demult la birou a fost una dintre acele zile la finalul căreia te târăști spre casă înjurând de toți dumnezeii, morții și șefii. Ajungi, îți faci un duș și ești năuc, ai mintea blocată și privirea de animal hăituit. Mai bătuse și un vânt rece pe drumuri, îmi simțeam trupul arzând și plin de țepi. M-a apucat tremuratul, poate de nervi, poate de la schimbările de temperatură prin care trecuse corpul în timpul zilei, poate am din nou covid19. Am curățat doi căței de usturoi și i-am mâncat goi. Pe aragaz era lăsată o oală cu tocană de cartofi din care mi-am pus într-o farfurie și am mai mâncat doi căței de usturoi. Apoi mi-a venit cheful să beau. Mi-am făcut un ceai de plante bulgăresc și mi-am turnat un pahar de 50 ml cu horincă de Maramureș. Anul trecut am cumpărat 3 litri de horincă din Comuna Ocna Șugatag, de la un om numit nea Pătru. Beau din ea doar la ocazii speciale. Nea Pătru este un om de ispravă, nu produce pentru vânzare ci pentru consumul propriu. Eu am ajuns să cumpăr printr-un cunoscut de la el. Horinca lui este excepțională. Mi-am mai pus încă un pahar și apoi încă unul. Am băut 150 ml de horincă și o cană cu ceai de plante bulgărești. În timp ce beam de unul singur mi-am amintit o întâmplare de acum 5-6 ani.

Am mers împreună cu colegul YO3 la un sediu mai îndepărtat al Institutului nostru, pentru a rezolva unele probleme apărute acolo în decursul timpului. Pentru a fi mai operativi ne-am împărțit fiecare în câte un birou și ne-am apucat de treabă. În biroul unde am nimerit eu era un omuleț scund și rotofei, cu bărbuță și ochelari, purtând niște pantaloni largi prinși cu bretele peste cămașa cu cravată, în jur de 55 de ani. Ne-am prezentat, am mai schimbat câteva cuvinte, iar apoi fiecare și-a văzut de treaba lui. După o vreme mă întreabă: "Nenea Gabi, beți o palincă cu mine?". M-am arătat mirat, în primul rând eram amândoi la serviciu, în al doilea rând era 10 dimineața. Văzându-mi ezitarea, omul a zis: "Nu vă faceți probleme, aici în birou este Elveția. Suntem neutri, facem ce vrem, bem, fumăm!". Am acceptat invitația, am băut o palincă cu omul cel rotofei. A insistat să-mi facă și un ceai negru, spunând că el numai așa bea și că merg excelent cele două împreună. Avea dreptate. Am băut o vreme palincă și ceai negru cu acel om. Nu mai știu despre ce am vorbit, dar a fost plăcut. Ne-am simțit bine. Plecând înapoi către sediul nostru, am aflat că YO3 n-a fost așa de norocos, nimeni nu se gândise să-i ofere ceva. Eu petrecusem bine.

Peste cam un an de la această întâmplare am aflat că cel care îmi oferise palincă și ceai a murit. Interacționasem cu el doar atunci, dar vestea m-a întristat. Aflându-mă acum în bucătărie, cu horinca lui nea Pătru și ceaiul bulgăresc în față, am simțit nevoia să torn un pic pe jos din ambele băuturi, pentru sufletul prietenului meu din acea dimineață demult trecută. Asta suntem cu toții, praf în vânt. Am terminat de băut și m-am băgat în pat. N-am mai vrut să știu de nimic.

Casio

Pentru mine Casio a fost și va fi o firmă de suflet. În liceu am luat prima oară contact cu ceasurile Casio, colegul meu Ciuc avea unul. Mi se părea ceva ireal, eu fiind obișnuit cu celebrele ceasuri cu melodii care mi-au marcat copilăria (afișau data, zilele săptămânaii, secundele, iar daca apăsai concomitent cele două butoane de pe partea dreaptă cântau o melodie; unde mai pui că aveau și lumină). Dar ceasul lui Ciuc era mult peste ceasurile cu melodii, avea așa un aer capitalist. Ciuc a păstrat multă vreme acel ceas, iar într-un final, așa cum promisese în repetate rânduri, l-a oferit ofrandă muntelui, adică probabil l-a aruncat în vreo prăpastie, în drumurile lui montane. Iar apoi colegul meu de bancă din liceu, Costin, și-a cumpărat un Casio G-Shock, care mi s-a părut absolut fabulos. În 1996 mi-am cumpărat un ceas identic cu al lui, după ce în prealabil am strâns un an de zile bani. Modelul clasic de G-Shock, cadran dreptunghiular, ziua săptămânii în stânga sus, data în dreapta sus. Bateria acestui ceas a ținut 10 ani, timp în care l-am purtat cu deosebită mândrie. Iar în 2006, în timpul Jocurilor Olimpice de la Torino mi-am cumpărat un ceas Casio cu limbi și brățară metalică din colecția Edifice. Iar apoi, aflându-ne în era consumatorismului, am mai cumpărat încă un G-Shock (ceasul oficial de mare), alt Edifice, iar la aniversarea mea din 2020 am primit de la nevastă un ceas superb G-Shock, dar din colectia G-Steel. N-a fost ieftin, 1418 lei. 

În pofida dragostei mele pentru Casio, nu toată lumea vede cu ochi buni această firmă. Nu puțini sunt aceia care le consideră ceasuri de duzină, de pildă colega mea Andra spune că sunt ceasuri care se vând și în IDM, că au modele care costă 99 de lei, că sunt ceasuri ordinare, un fel de semi-știft. Nu contează că au modele frumoase, unele chiar foarte scumpe. Asta e părerea ei și a unora influențați de marcheting. O firmă pusă pe un produs are impact major asupra creierului. Recunosc că și mie îmi place Casio și poate nu aș cumpăra ceasul dacă pe el ar scrie altceva, iar la același preț poate ar fi mai de calitate.

Zilele trecute au fost două întâmplări care mi s-au părut interesante. Cumnată-mea, văzându-mi ceasul G-Steel, a spus: "Și prietenul meu are un ceas mișto. Tag și nu mai știu cum se numește. A dat 3000 euro pe el.".  Evident, era vorba despre un Tag-Heuer. I-am zis și eu: "Al meu a fost 2000 de euro, de Black Friday.". A crezut, a lăudat ceasul. Ieri am venit pe jos de la muncă alături de colega mea Mihaela. I-am arătat ceasul, l-a laudat și a zis: "Și prietenul meu are un ceas frumos. Omega.".  Iată ce înseamnă să nu ai idei preconcepute. S-a dublu demonstrat faptul, că fără să știe ce firmă este ceasul, lumea asemuiește un ceas Casio cu un ceas de lux.

Acum îmi doresc un ceas Casio Pro Trek Triple Sensor. Sper să mi-l aducă Moș Gerilă.

U2

În tinerețe aveam un prieten numit Aliosha. Am fost colegi un an la Universitatea Tehnică, după care el a plecat peste graniță și ne mai vedeam în timpul vacanțelor. Era un băiat bun la carte, extrem de popular în societate și mai ales cu mare lipici la femei. Eu eram exact opusul lui, dar asta nu ne-a împiedicat să fim prieteni buni, fiind perioade când ne vedeam zilnic, ascultam muzică, mergeam prin terase și restaurante, la cinematograf, ori la meciuri de fotbal pe stadion. Îmi plăcea să merg acasă la el, unde întotdeauna mă servea cu o mâncare bună și ceva fin de băut. Își punea iubitele de atunci să gătească și aveam mereu parte de specialități culinare. Țin minte cu mare plăcere câteva evenimente sportive urmărite acasă la Aliosha. La EURO 2004 a fost un meci fantastic între Italia și Suedia, când Ibrahimovic a egalat cu un gol superb cu călcâiul. 1-1. Ori un meci de Champions League când Rapid a jucat cu Anderlecht la Bruxelles, iar giuleștenii conduceau cu 2-0 la un moment dat (goluri Ilyes și Florin Bratu). La acel meci am băut acasă la Aliosha 3/4 dintr-o sticlă de whisky și m-am îmbătat cumplit. Aliosha, mare fan Steaua, se bucura de reușitele Rapidului din acel meci. A fost frumos.

Părinții lui Aliosha erau medici. Fiind ocupați cu munca, rareori îi întâlneam. Însă odată l-am întâlnit pe taică'su, Didi. Aliosha m-a atenționat să fac liniște, că Didi e obosit, după o gardă. Omul stătea în sufragerie pe canapea, îmbrăcat doar în boxeri. Era cu capul sprijinit de spătarul canapelei, cu mâinile sub cap și cu ochii închiși. Pe masa de lângă el era un pahar cu puțină tărie, iar boxele sistemului audio umpleau încăperea cu muzica celor de la U2. Didi, în boxeri, pe canapea, asculta U2 și chiar dacă niciun mușchi nu i se clintea, părea să aprecieze muzica. U2. Mi-a rămas întipărită această scenă.

Zilele astea, la vreo 20 de ani distanță de la faza cu Didi, am cumpărat două cd-uri cu U2. Lumea se miră că mai cumpăr cd-uri, acum când e atâta muzică free pretutindeni, dar îmi place să ascult muzica la fel ca pe vremuri, să bag discul în sistemul audio și să apăs play. Două cd-uri Best of U2, unul pentru perioada 1980-1990 și celălalt pentru perioada 1990-2000. Ajuns acasă, după o zi de muncă, am destupat o sticlă de JW Green Label pe care o cumpărasem mai demult, mi-am turnat într-un pahar de cristal și am început să beau și să ascult muzică. Am ascultat cap coadă cele două cd-uri. Superbi U2. Miss Sarajevo am ascultat-o pe repeat de trei ori. Whisky-ul și muzica celor de la U2 s-au completat excelent. Am fost și eu ca Didi pentru o seară. 

N-am mai vorbit cu Aliosha de vreo 7-8 ani, nu știu dacă Didi mai trăiește, dar am petrecut o seară frumoasă în compania muzicii și mi-am adus aminte de tinerețe.

Ioana Pirvulescu, Inocentii

 de Hortensia Ionescu

 

Casa in care traiesc si azi este un apartament dintr-un bloc cu patru etaje din minunatul cartier muncitoresc Berceni. Zona in care stau este cumva mai privilegiata, nu am un raspuns pentru de ce, fiind plina de verdeata si inconjurata de parcuri pentru copii.

Pana sa ma casatoresc, casa a fost plina, fie cu mobila veche, mosteniri din Timisoara Mamei sau din Brasovul lui Nenea Gheorghe si Tanti Ica, unchii ei, fie cu rafturile facute de Tata, pline de lucruri foarte utile, bineinteles. Tata a fost toata viata un om foarte inventiv si descurcaret si pentru a putea face diferite chestii de cele mai multe ori utile, mai ales in perioada comunismului, strangea diverse. Obiceiul a ramas mult dupa perioada in care au aparut lucruri ieftine utile. Lucrurile deci au abundat in viata mea de la cele mai fragede varste iar reactia mea acum e sa imi simplific viata cat mai mult stiind ca, cel putin deocamdata, traim intr-o lume a abundentei in care totul e la un click distanta.

Mi-a ramas insa respectul pentru lucruri si nostalgia mobilei vechi. Probabil din acest motiv personajul principal al romanului Inocentii, al Ioanei Pirvulescu mi s-a parut casa de pe strada Maiakovski (sau Sf. Ioan) din Brasov. E spatiul care aduce oamenii impreuna si care dainuie, impasibil la trecerea lor din el.

Cartea mi-a fost companion timp de multe luni, cateva pagini odata, in diferite momente ale zilei. M-am intors de fiecare data pentru ca m-a cucerit atmosfera linistita si  misterioasa din ea. 

Omul mare din mine s-a bucurat de unele explicatii clar documentate ale unor lucruri simple, puse pe langa personaje atat de inocente. Copilul din mine s-a bucurat de experientele miraculoase pe care le-am simtit si eu pe parcursul copilariei, carora inca le simt misterul mult dupa ce mi-am dat seama de ce se mi se paruse miraculos. 

Pe scurt: am citit toata cartea in afara timpului, incet, bucurandu-ma de fiecare pagina. Am simtit multe din momentele descrise in carte gandindu-ma la propriile mele experiente, lucru care a avut un efect terapeutic. Ma bucur ca am intrat intr-o dupa-amiaza de iarna friguroasa in libraria de vis-a-vis de Biserica Neagra si am ales aceasta carte crezand ca este cu totul altceva. Daca nu ai citit-o inca, o recomand. Daca da, mi-ar placea sa citesc si despre alte experiente.

La dentist

Știți, desigur, despre frica mea proverbială referitoare la stomatologie. Ultimele trei luni le-am petrecut într-o continuă agonie, cauzată de vizite la dentist, de două ori pe săptămână. A fost vremea ploilor interminabile, apoi a venit vara, canicula, iar eu serile mă îndreptam cu pași șovăielnici către cabinet, iar în restul zilelor, când nu aveam programări, mă gândeam la programările ce vor veni, la tristețe și durere. Când nu ai dinți nu poți savura un mușchi de vită și nici un vin din Argentina, nu te poți bucura pe deplin de o excursie, parcă ți-e și rușine să vorbești cu cineva, gândindu-te că râde de tine din pricina lipsei dinților. Cu atât mai mult când ți se rupe un incisiv, ai o înfățișare de boșorog. Șeful Paul de câte ori mă vede, mă întreabă: " Ce faci, știrbule?". Toate astea m-au determinat să suport chinurile, pentru a mă vedea cu dinți de artist în gură.

Ați citit în episodul trecut despre doctorița mea. Tânără, simpatică, îi merge mâna bine. Valoarea nu așteaptă numărul anilor. Stau pe canapea și îmi fac curaj să intru în cabinet. Mă vede și de fiecare dată îmi spune: "Nu păreți prea încântat!". Desigur, "fericirea" se citește pe chipul meu. Doctorița se amuză pe seama spaimei mele, mă bate pe umăr și spune: "Parcă ați venit la tăiat.". Iar apoi se apucă de treabă. E îmbrăcată într-o uniformă complet neagră, iar pe bluză are brodat numele. Mască neagră. În picioare poartă o pereche de Adidas Superstar, negri cu botul și dungile albe. Cu seringa de anestezie în mână pare un personaj de Halloween. "Capul spre mine! Lăsați buza moale!". Apoi urmează o serie de 3-4 înțepături în gingie, în cerul gurii, printre dinți. Înțepăturile astea îmi provoacă o teamă vecină cu paroxismul. Colegul meu Mălin mi-a povestit cum a leșinat de la anestezie și mă gândesc la asta. Poate leșin și eu, și nu mă mai trezesc niciodată. Apoi mă gândesc că poate nu ține anestezia. Doctorița a pregătit deja acele pentru a umbla pe canal. Are sute de ace. Lungi, scurte, galben, roșu, albastru, toate culorile. Mă râcâie cu ele și îmi spune să stau liniștit. În timpul ăsta fredonează melodiile care se aud pe youtube la televizor din cabinet. 

I-am arătat ce am scris despre ea pe blog. S-a amuzat. A râs, apoi a arătat și celorlalte colege. Astăzi avem o ședință de lucru maraton, care se va întinde pe trei ore, până târziu în noapte. E asistată de o colegă, care pregătește tot felul de instrumente, atât de necesare pentru chinul celui aflat pe scaunul stomatologic. "Deni, pregătește-mi două anestezii!". Mă gândesc că poate mi se oprește inima de la atâta anestezie, dar nu am prea mult timp de gândire, înțepăturile mă trezesc la realitate. Doctorița mai spune: "Deni, pune-mi și mie Bandolero!". Se referă, desigur, la celebra piesă interpretată de Don Omar și Tego Calderon. Cea numită "Deni", o fată în ai cărei ochi verzi te pierzi cu totul, setează televizorul pe melodia cerută. "Aunque digan que soy...Un bandolero donde voy". Doctorița mea pare încântată și lucrează cu plăcere, dându-mi și mie un sentiment de ușoară relaxare. Dar bucuria ei nu ține mult, în cabinet intrând o a treia doctoriță, mai apropiată de vârsta mea. Citise blogul meu, știa ce muzică îmi place. S-a adresat celor două colege mai tinere: "Cineva care ascultă ce scrie acolo pe blog, nu poate aprecia așa ceva.". A preluat telecomanda și a pus pe televizor Deep Purple - Child in Time - Made in Japan (1972), varianta de peste 12 minute a piesei. Apoi a continuat: "Pe vremea noastră nu găseai așa ceva. Era mare lucru dacă auzeai Julio Iglesias.". Apoi mi s-a adresat: "Vă las cu muzica, să aveți parte de o șlefuire plăcută".

Ați fost vreodată la stomatolog pentru a vi se șlefui dinții? Nu este un sentiment foarte plăcut. Turbina face un zgomot infernal pe care îl simți în creier, un jet de apă țâșnește din aparatură pentru a o răci, apoi curgându-ți din gură peste tot, iar de jur împrejur miroase a os ars. Nu am putut să mă bucur la maxim de piesă în aceste condiții, iar când turbina a încetat, cea numită Deni i-a propus colegei sale: "Hai să mai ascultăm de-ale noastre!". Însă youtube a rămas setat pe tendința Deep Purple, așa că mai departe am ascultat Scorpions, Eagles, Metallica, iar celor două doctorițe nu le-a displăcut. La un moment dat am auzit o piesă care mi-a plăcut mult. În videoclip era un androgin care interpreta excelent. Am scos telefonul să caut piesa cu Shazam. Doctorița, probabil stresată de la cât de stresat sunt eu, a crezut că vreau să o întreb cât mai durează șlefuirea. Shazam mi-a indicat piesa, Lost on You (Harvard and Stone Session) - LP. Chiar foarte tare, am ascultat-o și acasă de multe ori.  

Mai cu o glumă, mai cu o muzică bună, timpul a zburat, iar eu am uitat de chinuri și până la urmă, odată cu lăsarea serii, ședinta la stomatolog s-a terminat cu bine. Acum am niște dinți de plastic în gură, cu care pot mânca doar piure, humus, iaurt, brânză Făgăraș. Dar trăiesc cu speranța unor vremuri mai bune, a unor cotlete de miel neo-zeelandeze, udate cu vin roșu sec din Uruguay.