La dentist

Știți, desigur, despre frica mea proverbială referitoare la stomatologie. Ultimele trei luni le-am petrecut într-o continuă agonie, cauzată de vizite la dentist, de două ori pe săptămână. A fost vremea ploilor interminabile, apoi a venit vara, canicula, iar eu serile mă îndreptam cu pași șovăielnici către cabinet, iar în restul zilelor, când nu aveam programări, mă gândeam la programările ce vor veni, la tristețe și durere. Când nu ai dinți nu poți savura un mușchi de vită și nici un vin din Argentina, nu te poți bucura pe deplin de o excursie, parcă ți-e și rușine să vorbești cu cineva, gândindu-te că râde de tine din pricina lipsei dinților. Cu atât mai mult când ți se rupe un incisiv, ai o înfățișare de boșorog. Șeful Paul de câte ori mă vede, mă întreabă: " Ce faci, știrbule?". Toate astea m-au determinat să suport chinurile, pentru a mă vedea cu dinți de artist în gură.

Ați citit în episodul trecut despre doctorița mea. Tânără, simpatică, îi merge mâna bine. Valoarea nu așteaptă numărul anilor. Stau pe canapea și îmi fac curaj să intru în cabinet. Mă vede și de fiecare dată îmi spune: "Nu păreți prea încântat!". Desigur, "fericirea" se citește pe chipul meu. Doctorița se amuză pe seama spaimei mele, mă bate pe umăr și spune: "Parcă ați venit la tăiat.". Iar apoi se apucă de treabă. E îmbrăcată într-o uniformă complet neagră, iar pe bluză are brodat numele. Mască neagră. În picioare poartă o pereche de Adidas Superstar, negri cu botul și dungile albe. Cu seringa de anestezie în mână pare un personaj de Halloween. "Capul spre mine! Lăsați buza moale!". Apoi urmează o serie de 3-4 înțepături în gingie, în cerul gurii, printre dinți. Înțepăturile astea îmi provoacă o teamă vecină cu paroxismul. Colegul meu Mălin mi-a povestit cum a leșinat de la anestezie și mă gândesc la asta. Poate leșin și eu, și nu mă mai trezesc niciodată. Apoi mă gândesc că poate nu ține anestezia. Doctorița a pregătit deja acele pentru a umbla pe canal. Are sute de ace. Lungi, scurte, galben, roșu, albastru, toate culorile. Mă râcâie cu ele și îmi spune să stau liniștit. În timpul ăsta fredonează melodiile care se aud pe youtube la televizor din cabinet. 

I-am arătat ce am scris despre ea pe blog. S-a amuzat. A râs, apoi a arătat și celorlalte colege. Astăzi avem o ședință de lucru maraton, care se va întinde pe trei ore, până târziu în noapte. E asistată de o colegă, care pregătește tot felul de instrumente, atât de necesare pentru chinul celui aflat pe scaunul stomatologic. "Deni, pregătește-mi două anestezii!". Mă gândesc că poate mi se oprește inima de la atâta anestezie, dar nu am prea mult timp de gândire, înțepăturile mă trezesc la realitate. Doctorița mai spune: "Deni, pune-mi și mie Bandolero!". Se referă, desigur, la celebra piesă interpretată de Don Omar și Tego Calderon. Cea numită "Deni", o fată în ai cărei ochi verzi te pierzi cu totul, setează televizorul pe melodia cerută. "Aunque digan que soy...Un bandolero donde voy". Doctorița mea pare încântată și lucrează cu plăcere, dându-mi și mie un sentiment de ușoară relaxare. Dar bucuria ei nu ține mult, în cabinet intrând o a treia doctoriță, mai apropiată de vârsta mea. Citise blogul meu, știa ce muzică îmi place. S-a adresat celor două colege mai tinere: "Cineva care ascultă ce scrie acolo pe blog, nu poate aprecia așa ceva.". A preluat telecomanda și a pus pe televizor Deep Purple - Child in Time - Made in Japan (1972), varianta de peste 12 minute a piesei. Apoi a continuat: "Pe vremea noastră nu găseai așa ceva. Era mare lucru dacă auzeai Julio Iglesias.". Apoi mi s-a adresat: "Vă las cu muzica, să aveți parte de o șlefuire plăcută".

Ați fost vreodată la stomatolog pentru a vi se șlefui dinții? Nu este un sentiment foarte plăcut. Turbina face un zgomot infernal pe care îl simți în creier, un jet de apă țâșnește din aparatură pentru a o răci, apoi curgându-ți din gură peste tot, iar de jur împrejur miroase a os ars. Nu am putut să mă bucur la maxim de piesă în aceste condiții, iar când turbina a încetat, cea numită Deni i-a propus colegei sale: "Hai să mai ascultăm de-ale noastre!". Însă youtube a rămas setat pe tendința Deep Purple, așa că mai departe am ascultat Scorpions, Eagles, Metallica, iar celor două doctorițe nu le-a displăcut. La un moment dat am auzit o piesă care mi-a plăcut mult. În videoclip era un androgin care interpreta excelent. Am scos telefonul să caut piesa cu Shazam. Doctorița, probabil stresată de la cât de stresat sunt eu, a crezut că vreau să o întreb cât mai durează șlefuirea. Shazam mi-a indicat piesa, Lost on You (Harvard and Stone Session) - LP. Chiar foarte tare, am ascultat-o și acasă de multe ori.  

Mai cu o glumă, mai cu o muzică bună, timpul a zburat, iar eu am uitat de chinuri și până la urmă, odată cu lăsarea serii, ședinta la stomatolog s-a terminat cu bine. Acum am niște dinți de plastic în gură, cu care pot mânca doar piure, humus, iaurt, brânză Făgăraș. Dar trăiesc cu speranța unor vremuri mai bune, a unor cotlete de miel neo-zeelandeze, udate cu vin roșu sec din Uruguay.