Patricia Highsmith - Talentatul domn Ripley

Țara autorului : Statele Unite ale Americii

Titlul original : The Talented Mr. Ripley

Anul publicării  : 1955

Ediția în limba română : Editura Paladin

Număr de pagini : 339

Nota Nopți și Zile Blog : 3/5

The Talented Mr. Ripley. Am văzut filmul la sfârșitul anilor '90, dar mare lucru nu-mi mai aminteam, așa că am zis să citesc cartea. Tom Ripley este un om care are cam 25 de ani și face tot felul de escrocherii în New York. Nu prea a avut zile fericite până acum, nu este foarte stabil psihic, nici prea mulți bani nu are. Printr-un mare noroc ajunge să plece în Italia, trimis de tatăl unui prieten de-al sau, care își dorește să-i convingă fiul să se repatrieze. Fie cartea nu spune, fie eu nu am fost atent, dar n-am înțeles de unde îl cunoaște Ripley pe acest tânăr bogătaș, numit Dickie Greenleaf (cum putem traduce acest nume? Puțică Frunză Verde?). Tom ajunge în Italia și ia contact cu viața burgheză a lui Dickie, care are o vilă într-o stațiune pe litoral, bea Martiniuri, stă la plajă, face tot ce-și dorește, ba chiar are alături o tânăra frumoasă pe care se pare că nu o iubește. Sentimentele lui Ripley sunt contradictorii, nici nu știe dacă îl iubește și apreciază pe burghez, ori poate îl urăște prin prisma bogăției și a traiului lipsit de griji (așadar, un pic comunism în cartea asta), dar găsește un moment și-l ucide, iar apoi îi fură identitatea, urmând o întreagă fugă prin Italia și un joc de-a șoarecele și pisica cu poliția. Sigur, în zilele noastre când tehnologia domină întreaga planetă acestă poveste nu ar fi deloc credibilă, dar pentru anii '50 este cât se poate de viabilă. Nu este un roman polițist, așa cum ne-am aștepta văzând coperta editurii, unde apare colecția "CRIME", ci mai degrabă înclin să le dau dreptate celor care au realizat compendiul "1001 de carți de citit într-o viață", care spun despre prezenta carte că este una dintre cele mai mari creații de tip pulp fiction. Din punctul meu de vedere un roman bun, însă departe de a fi încântător. Foarte bine conturat personajul principal, cu toate trăirile lui bolnave. Am terminat cartea pe o bancă a spitalului de copii Grigore Alexandrescu, așteptându-mi fiul să iasă de la consult (o banală răceală de toamnă). Seria Ripley are și continuări, dar nu cred că am de gând să le citesc.

Rock unguresc

Rock unguresc de calitate. Urmăresc serialul "Aranyelet" pe HBO. Peste multe seriale americane. Cu oameni și întâmplări mai aproape de realitatea noastră. În episodul 4 din sezonul 1 am dat peste următoarea melodie:

Lady Macbeth-Örökre eltűnök


 O traducere relativă a verusrilor:

Mi-am trăit viața, e adevărat.
Acum mai am puțin și plec.
Nu mai am putere
Să fug și să mă ascund de timp.
Aceștia sunt ultimii mei pași.
Lăsați-mă să mor.
Speranțe nu mai am
Lacrimile îmi curg șiroaie.
Minți când spui că vei aștepta
Timpul e pe cale să se termine...

Dacă vreun vorbitor de maghiară citește pe aici, poate ne ajută cu o traducere exactă.
Cum vi se pare piesa?

La muncă, nu la întins mâna

de Ciuc

In Germania m-am dus ca expat. Eram angajat la o firmă româneasca si detașat acolo. Firma îmi plătea chiria,o diurnă si salariul. Dacă adunam cele 3 sume, îmi ieșea un salariu mai bun ca cel al nemților. Foarte greu de explicat acest lucru colegilor străini care o țineau langa că suntem prost plătiți.

Proiectul era din domeniul aerospațial pentru un concern format din European Space Agency și câțiva privați. Am avut surpriza să găsesc un mediu de lucru destul de prost organizat, mă refer strict la proiect. Nemții țin foarte mult la proceduri și procese și le e foarte greu să schimbe ceva, chiar și atunci când lucrurile nu merg. Aveam să descopăr asta și mai târziu.

De la firma din România mai aveam încă doi colegi, niște băieți extraordinari cu care am rămas prieteni pe viață. Pot spune că dacă nu erau ei nu rezistam în perioada în care am rămas singur. Dacă citesc asta, le mulțumesc pe această cale. (Ich danke ihnen, meine liebe Schatzis!)

În birou vorbeam tare în română, înjuram ca la ușa cortului și aveam porecle pentru toți ceilalți colegi ca să putem vorbi despre ei in voie. Ovidiu, Greuceanu, Prâslea, Tărtăcuță, Ursache, Leana, Făt-Frumos, Laba (I kid you not!), Râmaru, Ratonița, Fustița, Ancuța, Tata Ștrumf și bineînțeles celebra Dănuța (fata din Armenia – armeanca – Dan Armeanca – Dana Rmeanca – Dănuța), erau doar câteva dintre ele. Italienii aveau și ei porecle, dar nu și pentru noi, pentru ca știau că îi înțelegem. Tărtăcuță era Bilo-balo, Ramaru – Capucio (glugă, pentru că venea mereu în hanorac) iar Ursache – well, nu mai știu cum era Ursache; Il Vecchio (pentru că era bătrân, dar mai era una). Italienii erau cel puțin la fel de gălăgioși ca noi. Când mergeam la țigară, eram de cele mai multe ori noi trei și ne hăhăiam de numa numa. Am avut de mai multe ori impresia ca ceilalți colegi erau invidioși pe noi. Mulți nu cred că își puteau imagina cum niște oameni se pot distra atât de bine la muncă. Sau atât de bine în general.

La proiect era un mediu de lucru foarte stresant, era presiune foarte mare pusă de client, termenele, deși stricte, erau nerespectate – din motive obiective, de altfel. Presiunea era transmisă la fiecare membru al echipei pentru că, nu-i așa, oamenii lucrează cel mai bine cu sabia deasupra capului. Produsul era deosebit de complex și nu am înțeles niciodată de ce nu s-a refăcut planificarea din timp, de la primul semnal că ceva nu e în regulă. Compania la care eram detașat era prime pe proiect (adică avea contact direct cu clientul căruia îi livra produsul format din integrarea componentelor livrate de ceilalți contractori). Produsul avea vreo 50 de componente la care lucrau vreo 15 companii din Europa. Era foarte multă “politică” la mijloc. Normal când sunt mulți bani în joc. Am încercat să îmi fac treaba cât am putut de bine deși mi-a fost destul de greu, postul pe care eram era mai mult pe devops decât pe programare. Îl acceptasem doar pentru ocazia de a merge în Germania. Mi-a prins bine, însă, experienta, m-a ajutat să fiu mai riguros și partea de devops poate fi interesantă (și am aplicat-o mai târziu). Și când s-o lansa vreun satelit cu EGSCC-ul o să mă bucur că am pus 0,0000000000000001% din umărul meu la succesul lui. Radu și Mihai probabil vor da interviuri la România, te iubesc sau la Mari români. La plecare mi-au făcut o mică goodbye-party care m-a bucurat foarte mult.

Altfel, in companie lucrurile erau ok-ish. Colegii se purtau foarte normal cu noi și păreau că au un mare respect pentru românii din industria IT. În firmă era un mediu internațional, se vorbea foarte mult in engleză, inclusiv comunicările oficiale se făceau în engleză. De la un coleg scoțian m-am învățat cu accentul lor nostim și, după ce câteva zile nu înțelegeam nimic din ce spune, aveam să ajung să pot privi Trainspotting fără subtitrare. Mi s-a părut mai dificil cu englezul care vorbea foarte aproape de received pronunciation.

Colegii străini, nemți sau nu, păreau oarecum nemulțumiți de angajator. Era foarte greu sa scoți ceva sincer de la ei. Sunt mult mai închiși ca noi, noi ne exprimăm mai ușor frustrările. Mai ales cele față de angajatori. Mie personal mi s-a părut o firmă ca oricare alta, o firmă mică cu pretenții de corporație, nu pot spune că e mult diferit față de cam ce găsești și pe la noi în IT.

Un lucru interesant era că cei care erau angajați își puteau lua câteva zile libere (până în trei la rând, parcă) pentru caz de boală (un fel de “call in sick”) fără repercusiuni la salariu și fără să aducă vreo justificare. Am înțeles că ar fi un lucru comun în Germania și sunt unii care abuzează de acest sistem. De altfel aveam un coleg în echipă despre care am auzit ca face constant asta – altfel un tip super cool. Un lucru haios despre el este că, atunci când s-au rearanjat birourile ni s-a spus că el nu poate să stea cu spatele la alți oameni și, astfel, a fost așezat în colț cu spatele la perete.

Toată lumea se saluta cu toată lumea. În orice condiții și oridecâteori se întâlneau pe holuri. Măcar un simplu dat din cap și tot era ceva. Și își țineau ușa. Asta m-a uimit puțin. Ținutul ușii era o chestie. Nu am reușit să îmi dau seama de la ce distanță minimă trebuie să ții ușa cuiva. Politețea era adânc implementată în conștiința maselor. Nu mi se părea nici mai bine nici mai rău ca la noi unde lumea merge cu capul în pământ. Însă după ce stătusem acolo ceva timp, mi se cam luase de politețea asta.
Au fost și câteva evenimente organizate de firmă, vreo două-trei grătare, o ieșire – două la celebrul târg de Crăciun cu colegii din echipă și Lasertag – la care o dată am câștigat detașat.

La bucătărie exista o masă de kicker și darts (d-ala normal, nu electronic). Eu nu joc kicker, dar pe darts l-am încins. Încă nu am văzut 180-ul deși m-am căznit ceva. Cred că am dat maxim 140.
Cu unii colegi s-a format un grup cu care se mai mergea pe la petreceri. Niște oameni foarte normali, din păcate eu eram în perioada mea de mega-hatereală și nu pot spune că m-am integrat foarte bine. Privind înapoi, însă, îmi pare bine că i-am cunoscut. Și da, au învățat să înjure destul de bine în română. “Pizda muetii” și “Hai, coaie” erau pe buzele tuturor. Mai se dădeau și rateuri cum era celebrul “Fut pula ta” al lui Baptiste, de care nu am reușit să îl dezvățăm.

Cam asta. Per total o experiență mișto din care am avut multe de învățat, mai ales despre mine.

ce am citit în septembrie

de Ionescu

 

ada sau ardoarea, a lui vladimir nabokov. o carte lungă și dificilă. este povestea de dragoste a doi oameni, ada și van, care aveau să afle că sunt frați (ei gândeau că-s veri), începută în adolescență și continuată până la adânci bătrâneți. acțiunea se desfășoară într-un univers fictiv, foarte asemănător cu planeta noastră, o antiterra. peste tot fel de fel de aluzii la personaje și fapte reale, jocuri de cuvinte multilinguale, excursii în spațiu și timp. o carte mare de tot, păcat că nu am fost eu prea bine pregătit acum de această întâlnire. 👍

singura poveste, de julian barnes este tot o poveste de amor, mult mai facil de urmărit (chiar dacă se mai schimbă narațiunea între persoanele 1, 2 și 3) îl știți pe barnes doar. este cel mai recent roman al lui. povestea începe în anii 60, protagoniștii sunt un puști (cordit, ar zice unii) și o doamnă căsătorită, cu vreo 30 (hai, 29) de ani mai în vârstă. interesant de gândit la ce anume i-a adus la această relație care nu a fost defel scurtă. și nici foarte veselă, până la urmă. 👍

cosmin ciotloș debutează, cred, cu volumul elementar, dragul meu rache. sunt câteva idei despre scrierile lui mateiu caragiale, în special corelații cu diverși contemporani care i-ar fi putut servi lui caragiale ca inspirație. demonstrații elegante și convingătoare, așa cum știm din ediția adnotată a levantului (dacă n-ați citit încă levantul, dați-i drumul urgent, și alegeți ediția asta, îngrijită de ciotloș). deschide apetitul pentru a citi mai multe exegeze d-astea mateine.👍

Borseta de pe Transfăgărășan. Vin neo zeelandez la ferma vacilor.

La noi în familie există o tradiție începută în anul 1980. Cel puțin o dată pe an trebuie să mergem pe Transfăgărășan. Încercăm să o respectăm și să o transmitem copiilor, cărora le explic că Transfăgărășanul a fost construit de Tovarășul Nicolae Ceaușescu. De la Vidraru până la Capra, nevasta le ține copiilor o lecție de istorie, vorbindu-le despre regimuri politice și conducători, despre revoluții și dorințele poporului. Iar după Cabana Capra, tragem mașina pe dreapta și coborâm pe iarba verde aproape de pârâu, unde servim sandwichurile pregătite minuțios de mine pe la orele 5 dimineața. Cu  unt, cașcaval și șuncă, toate provenind de la un cunoscut magazin german. Soare, cer albastru cu nori albi pufoși, susurul apei, aer curat, liniște, mijlocul naturii. Ne plimbăm o vreme, încercăm să trecem pârâul pe cealaltă parte, facem poze. Apoi ne continuăm urcușul cu autoturismul către Bâlea Lac, oprind des în punctele de belvedere pentru a trage cadre cu aparatul foto mirrorless.

Într-un astfel de loc observ pe marginea drumului o borsetă. Îi zic nevestei, iar aceasta se uită în ea. Buletin de identitate, permis auto, legitimații, câteva sute de lei, carduri bancare. Un om din Municipiul Cluj-Napoca. Ce să facem? Cum se procedează în astfel de situații? Omul are nume unguresc, nici nu știu să-l pronunț. Să lăsăm acolo borseta? Să o luăm și să-l căutăm pe om? Mai stăm o vreme, dar nu apare nimeni. Îl caut pe om pe facebook, îi dau prietenie, îi dau mesaj să ne întâlnim. Nu răspunde. Punem borseta in portbagaj. Plecăm în drumul nostru, dar verific permanent telefonul.

Bâlea Lac. Vreme frumoasă cum rareori prinzi aici. Peisaj de poveste, dar nu mai e ca acum 10 ani, ce să mai vorbim de acum 30 de ani. De ce? Pentru că în prezent toată lumea știe de Transfăgărășan. Sute de oameni, tarabe, porumb fiert, cârnați afumați, slană, ciocolată de casă, aglomerație. Cum spuneam și în scrierea despre Zakynthos, ne place să fim unici, să fie al nostru tot frumosul. Am găsit, totuși, un spațiu al nostru de unde am tras câteva cadre și am putut admira în liniște lacul și împrejurimile dominate de munți. 

Coborâm în partea sibiană pe serpentinele în ac de păr și ne îndreptăm spre Cârțișoara. Drumul cunoscut spre Sibiu, centura și apoi către Mediaș, unde oprim. Aici dăm peste a 28 a întâlnire a sașilor. Era amenajată o tribună, de unde vorbea un om. Mesajul clar pe care l-am distins din vorbele sale era unul împotriva partidului aflat la putere. Cei prezenți aplaudau frenetic. Apoi au început spectacole cu dans și muzică. Am urmărit câteva reprezentații ale artiștilor prezenți, apoi ne-am plimbat prin oraș și am intrat într-o biserică. Mediaș, deși este o rudă săracă a Sibiului, este un oraș frumos. 

Ne continuăm drumul mai departe și trecem în județul Mureș. Ajungem în localitatea Târnăveni. Have you ever been to Târnăveni? Aici ne iese în cale un magazin Lidl. În seara de dinaintea plecării pregătisem pui cu mirodenii la tigaia de fontă, ca să avem în călătorie, pentru a nu mai cheltui bani prin restaurante. Ne-am gândit să intrăm la Lidl pentru a cumpăra o garnitură pentru carne. Am ales fasole bătută și un borcan de castraveți murați. Iar pentru a ne alinta am cumpărat și un pachet de mezeluri franțuzești extra fine și un vin neo-zeelandez la trei sferturi care a costat 27 de lei. Asta înseamnă capitalismul, să găsesți vin din Noua Zeelanda la un magazin din Târnăveni, unde în urmă cu 30 de ani nu ai fi găsit o pâine. Dar oare sunt mai fericiți oamenii în capitalism? 

Ne-am rezervat cazare la ferma de vaci de lângă orașul Luduș. 150 lei un apartament cu două camere și chicinetă. Între Luduș și satul Chețani se face un drum secundar la stânga pe care mergi cam 700 metri și ajungi la o casă frumoasă și o grădină îngrijită. O pensiune. Se numește La fermă. Asta pentru că în spatele ei se găsesc grajduri cu sute de vaci. O fermă modernă, însă chinuitoare pentru animale. Pentru noi, turiștii, a fost interesant să vedem acest loc și prea puțin ne-am gândit la suferințele bietelor animale. Așa sunt oamenii, netrebnici. După ce am văzut vacile ne-am retras pe lângă pensiune. Loc berechet, amenajat frumos și pentru copii. S-a lăsat seara, am mâncat fasolea bătută cu pui și mezelurile franțuzești. Vinul neo-zeelandez l-am băut pe bancă, afară. Vântul bătea și era un frig plăcut. L-am băut în singurătate, gândindu-mă la probleme universale, ca de pildă iminenta coliziune dintre Galaxia Andromeda și Calea Lactee. Omul care stă tot timpul în oraș printre betoane simte bucurie în suflet când stă afară în natură și îl mai bate și pe el puțin vântul. Dacă mai bea și un vin totul e perfect. 

În timp ce eu îmi beam vinul în liniște, iar copiii se jucau liberi prin zonă, nevasta a căutat din nou prin borseta ce o găsisem pe Transfăgărășan. A găsit locul de muncă al bietului om și mi-am dat seama că pornisem pe o pistă greșită, pe facebook contactasem un alt om cu același nume, dar care semăna uimitor de bine cu poza păgubitului din CI. Am dat din nou un search pe facebook și de data asta ajutat și de locul de muncă am găsit persoana potrivită. I-am dat mesaj, i-am spus să stea liniștit că toate actele lui sunt la mine. M-a sunat după vreo 20 de minute prin intermediul messengerului de facebook și a fost foarte bucuros. Pentru că eram la distanță de 70 km unul de celălalt am stabilit o întâlnire pentru a doua zi dimineața. Iar apoi am mers cu toții la culcare, cu sufletul împăcat. 

Dimineața ne-a pus stăpâna fermei masa. Lapte cald de la vaci, ceai, brânză, salam, cașcaval, ouă ochiuri, zacuscă, unt, gem. Chiar după masă a sosit și omul care și-a pierdut actele, alături de soție. Amândoi n-au mai prididit cu mulțumirile și ne-au oferit cadouri, pe care noi nu am dorit să le primim, pentru că nu facusem un lucru extraordinar. Dar până la urmă oamenii au insistat și ni le-au pus în brațe. Nevestei niște cosmetice, copiilor ciocolate Toblerone, iar mie o palincă ungurească.

Am scăpat și noi de grija borsetei găsite și am plecat în drumul nostru, luându-ne rămas bun de la proprietara fermei de vaci. Spre Turda, apoi pe A3 și pe urmă pe A10 (?!) care ne scoate în Aiud, iar de acolo mai e puțin până la Alba Iulia, unde ne propusesem să vizitam cetatea, pentru că nu am văzut-o de când s-a renovat. Frumoasă, ne-a plăcut. Ne-am plimbat mai bine de două ore prin Alba Carolina. 

Drumul spre casă prin Valea Oltului care este probabil cel mai aglomerat drum din țară, cu obișnuita oprire la Dedulești, unde e o aglomerație mai ceva ca în centrul Bucureștiului. Dar merită. Luăm 11 mici cu pâine și muștar. 39 de lei, lăsăm 40. Și cam asta este excursia. Înapoi spre casă pe A1, de asemenea făcută de Tovarășul Nicolae Ceaușescu. Gata week-end-ul. Înapoi la tovarășii Constantin și Marcelino, șefii mei.

Yuval Noah Harari - Sapiens. Scurtă istorie a omenirii

Țara autorului : Israel

Titlul original : Kitzur Toldot Ha'enoshut

Anul publicării  : 2011

Ediția în limba română : Editura Polirom, Historia

Număr de pagini : 365

Nota Nopți și Zile Blog : 4/5

Blogerul Petrov mi-a recomandat această carte. O incursiune prin istoria oamenilor de la vânătorii culegători de acum 70000 de ani și până la oamenii cyborg care vor popula planeta cât de curând. Scrisă simplu, ca pentru cineva care a fost certat cu școala și a pierdut orele de istorie, cartea conține o grămadă de lucruri știute, însă foarte interesante sunt concluzile pe care autorul le trage. De exemplu, de ce atunci când suntem față în față cu un leu nouă ne este frică, dar leului nu? Pentru că sapiens, până să aibă acces la știința care l-a propulsat în fruntea lanțului trofic, era un animal lipsit de apărare, mai prostănac așa, fără prea multe calități. Eram mult sub lei. Istoria spune că ne hrăneam cu resturile de la masa animalelor mai puternice. S-au găsit unelte pentru spargerea oaselor. Ne hrăneam cu măduva oaselor lăsate de la ospețele altora. În rest cu rădăcini sălbatice. Agricultura nu se cunoștea. Așa erau oamenii la început. Pe urmă au devenit vicleni și ușor-ușor au subjugat toate celelalte specii, pe unele exterminându-le. Și-au construit case și palate, distrugând planeta. Dar în genele noastre a rămas nimitnicia din trecut. Autorul ne subliniază ca omul din prezent nu este mai fericit ca omul din trecut și justifică foarte bine asta. Cartea ne arată cum am evoluat și nu-și pune absolut deloc problema divinității. Suntem doar maimuțe norocoase. Îl putem contrazice pe autor? E bine documentat și are un mod frumos de a expune totul. Nu este o carte care să vă ofere cunoștințe academice, însă dacă o citiți e posibil să fiți cel mai documentat din cercul vostru de prieteni. Eu zic că merită. Ca și pe blogerul Petrov, m-au întristat veștile că peste ceva vreme vom fi amortali. Vom avea în corpul nostru nano-roboți care vor elimina orice maladie. Am fi vrut să trăim și noi în acele timpuri.

I-auzi ce zice Yuval Noah Harari: "Nimic din viața confortabilă a clasei de mijloc urbane nu se poate apropia de plăcerea năvalnică și bucuria pură pe care le încercă o ceată de vânători-culegători după o vânătoare reușită de mamuți. Fiecare nouă invenție nu face decât să ne îndepărteze și mai mult de grădina Edenului."

Zakynthos

Am ajuns pe insula Zakynthos în ziua finalei Campionatului Mondial de Fotbal, Franța-Croația. Am urmărit meciul până la scorul 1-1, după care nu am mai rezistat, mi-am pus un prosop de gât și am plecat repede să fac o baie în mare. Am mers la plaja din localitatea Argassi, unde am și dormit 6 nopți, la Villa Georgia, cotată cu 8,7 pe booking. Am stat 60 de minute cu toții în apă și nici nu ne-a mai păsat de finala Campionatului Mondial de Fotbal, care ni s-a părut un eveniment mic comparativ cu bucuria noastră. Apă foarte bună, nisip fin pe jos.

Iar după baie ni s-a făcut foame, afară era deja seară, așa că am mers să luăm cina. De fiecare dată când intrăm la o tavernă în Grecia eu și nevasta spunem că ne vom limita la maxim două feluri de mâncare din care vom mânca toți patru, dar niciodată nu se întâmplă așa și mereu ajungem să comandăm de fapt câte două feluri pentru fiecare, plus 2 halbe de bere mari de căciulă, sucuri pentru copii, iar apoi ne mirăm de ce vine 60-70 euro nota de plată și  întotdeauna numărăm banii rămași și spunem că data viitoare vom fi mai cumpătați, ceea ce nu se va întâmpla.

Am mâncat la vreo 5-6 taverne în Zakynthos, dar nicăieri nu a fost mai bine ca la Peppermint. Mâncăruri preparate de chefi, nu doar banalele gyrosuri ce sunt întâlnite pretutindeni. Servicii ireproșabile cu ospătari școliți și deosebit de atenți, fețe de masă albe, o terasă aflată sub beculețe prinse prin pomi. Ca în filme. Toți ospătarii la cămașă albă se mișcau iute și cu dibăcie, iar pentru deserturi aveau singura ospătar femeie, care m-a surprins prin vestimentație. Pantaloni 3/4 și bustieră care-i scotea în evidență țâțele. Înainte de sosirea comenzii îți aduceau tot felul de gustări, bruschete din partea casei. Totul a fost perfect la acest restaurant, unde am mâncat în două seri: un miel foarte bun, o friptură de vită de 18 euro însoțită de un sos extrem de gustos, nevasta a mâncat o grămadă de scoici, creveți și pești, iar copiii s-au delectat cu mâncăruri mai ușoare, tipice vârstei lor. De dragul ospătăriței cu țâțe frumoase am comandat banana split și torturi de casă. Am mâncat și în alte locuri, dar aici ni s-a părut de top. Cel mai bun restaurant din străinătate în care am mâncat, după Konoba Boka Bay, din Crna Gora. Pe locul 3 se află autoservirea gării din Riga. Dar destul despre restaurante și mâncare.

Miel la cuptor. Dumnezeiesc.

În prima dimineață am zis să mergem la Dafne Beach, pentru că citisem pe un blog că e cea mai mișto plajă din Zakynthos. Frumos, nu am ce zice, dar a fost singura plajă care a avut intrarea în apă cu pietre, ceea ce pentru mine o clasează ca fiind cea mai proastă plajă din Zakynthos. Restul plajelor pe care am fost (vreo 9-10) au avut intrarea în apă fară pietre.

În fiecare dimineață alegeam o altă plajă. Banana Beach, Porto Zoro, Porto Roxa, Gerakas, Keri, Psarou. Apă limpede, nisip fin, valuri, peisaje care îți taie răsuflarea. După trei ore de stat în apă fugeam cu gâtul uscat la prima tavernă și dădeam peste cap două halbe de bere. Fără aglomerație, fără miros de mici, fără să aud pe cineva vorbind în română. După cum se știe, nouă românilor, ne pute când întâlnim alți români în concediu prin țări străine. Tocmai de aceea când auzim despre cineva că e în Thassos, strâmbăm din nas. Acolo merge toată lumea, nu noi, care suntem super speciali. În Zakynthos majoritatea celor întâlniți au fost polonezi sau italieni, însă am văzut chiar și turiști americani și chinezi. Lumea de bun simț peste tot, prietenoși și relaxați, așa cum și trebuie să fim în vacanțe.

Panoramă în drumul spre Daphne Beach.

Când mergi în Zakynthos nu ai voie să ratezi croaziera la Navagio și Blue Caves. 50 euro pentru doi adulți și doi copii, o plimbare pe mare de cam 5 ore dus-întors. Am ales să călătorim cu un vas mic pentru a spori plăcerea. Este un sentiment de nedescris să stai pe prova ambarcațiunii cu toată marea în față. Stropii sărați sar pe tine, senzația de libertate e deplină, întreaga lume parcă a fost făcuta pentru tine. În apa mării l-am văzut pe Dumnezeu care a pogorât asupra mea o liniște ca de începutul lumii. La Navagio apa are culoarea turcoaz, iar stâncile ce mărginesc plaja se termină în cer. Până și copiii mei care nu sunt foarte sensibili la frumusețile naturii au rămas cu gura căscată când am ajuns la Navagio și au spus în cor: "Nu îmi vine să cred!". Pe această plajă se află epava unei nave naufragiată în 1982. Transporta țigări de contrabandă. La întoarcere, stăteam la provă iar picioarele îmi erau udate de valuri. Lângă mine stătea un marocan care bea dintr-o sticlă de Bud. Din când în când îmi arăta câte o plajă virgină printre stâncile de pe țărm și spunea: "Look, brother, it's Paradise!". Vine și copilul meu cel mic și se așează lânga noi. "How old is he?" mă întreabă marocanul, dupa care îl mângâie pe cap și îi spune : "God bless you!". Atmosfera asta mă unge eminamente la suflet. Vântul de după-amiază începe să bată cu putere, iar apa mării ne stropește cu totul, sporind starea de beatitudine în care am căzut cu toții. Peșterile albastre sunt rupte parcă din filmele de la National Geografic. Mă împrietenesc cu aproape toată lumea de pe nava. Ghidul italian care îmi povestește că a fost în Maramureș, tânărul polonez care mă și adaugă pe facebook și îmi spune că îi place foarte mult să bea, afaceristul chinez care și-a permis o vacanță atât de îndepărtată și a cărui nevastă spune că în China nu există Instagram, căpitanul vasului care îmi spune că doi copii are și el. A doua zi mergem să vedem Navagio de sus, de pe stânci. Cea mai reprezentativă imagine a Zakynthosului.

Navagio

Plaja de la Porto Roxa este de asemenea impresionantă. Țărmul este plin de stânci de care valurile mării se lovesc cu putere. În stânci s-au format în timp gropi, iar valurile aruncă apa mării în ele. Așa au luat naștere adevărate piscine naturale, un deliciu pentru turist. De la Porto Roxa ne deplasăm spre centrul insulei către sate pitorești. Dealuri, serpentine, viță de vie, livezi de măslini, Grecia rurală este aparte. Tradiția cere să ne oprim într-un astfel de sat pentru a cumpăra ulei de măsline la bidon de 5 litri.

Piscinele naturale de la Porto Roxa.

Psarou este un sătuc cu ieșire la mare. Lași mașina chiar lângă plajă, mergi 5 metri și intri în apă. Noi și câțiva macedoneni din Skopje pe o suprafață destul de mare. Fericire fără limite și libertate.

Psarou. Ne-am simțit aici ca primii oameni la începuturile lumii.

Simbolul insulei este caretta-caretta, o specie de broască țestoasă. Pe unele plaje am văzut cuiburi cu ouă, protejate cu niște bețe. Broaște pe viu nu am văzut niciunde și nu pot spune dacă există aievea, ori sunt doar un prilej de marketing. În sutele de magazine de pe tot cuprinsul insulei se găsesc magneți, căni, jucării și multe altele cu broasca caretta-caretta. Consumatorismul ne-a amăgit și pe noi, astfel încît am cumpărat două țestoase mari de pluș pentru copii, la 15 euro/bucată, contribuind astfel la bunăstarea locului și desigur la bunăstarea producătorilor, P.R.C.

Cam astea sunt bucuriile Greciei. Mergi cu mașina pe drumuri libere și asculți muzică grecească la radio. Oprești oriunde și chiar lași mașina în orice pădure sau pe orice plajă pentru că este loc pentru toată lumea. Aici nimeni nu îți cere bani de parcare. Stai liniștit pe plajă și în apă, iar copiii aleargă voioși peste tot și nu ți-e teamă că-i vei pierde în mulțime, pentru că aici nu sunt mulțimi. Mănânci chestii grozave la taverne pe malul mării sau sub maslini. Bei bere din halbe înghețate și simți o permanentă fericire interioară. Am străbătut insula de la Sud la Nord și de la Est la Vest. Am fost chiar și la Lidl, unde am făcut cumpărături. Am fost în Laganas cel plin de tineri britanici, am fost în capitala Zante. Ne-am oprit în vărful munților și am privit spre mare, iar din apa mării am privit spre munți și ne-am minunat.

Drumurile noastre prin insulă.

Nu înțelegeam în urmă cu 3 ani cât de frumoasă este Grecia. Nici nu doream să pun piciorul aici. Dar într-un final mi-am dat seama și am corectat greșeala. Am realizat că mersul în Grecia e o stare de spirit, nu o simplă călătorie în concediu. Încerc să propovăduiesc acest lucru. În birou la noi la Institut mă lovesc de ziduri.
- Andra, voi de ce nu mergeți în Grecia?
- A, în Grecia o să merg când o să fiu mai bătrână, când o să am copii. Mie îmi place să vizitez locuri, nu am ce să fac în Grecia.
Supervizorul Marcelino se bagă și el în vorbă: "Grecia e de căcat. O țară de căcat și oameni de căcat. Nu mai îmi spune mie de Grecia".
Oameni și oameni. După cum bine remarca prietenul Yo3: "Oamenii sunt diferiți. Gândește-te, Gabriel, ce ar fi să fim toți la fel? E foarte bine că suntem diferiți."

Cât despre noi, am mai fost și prin alte țări străine, dar cu Grecia avem o relație specială. Deja plănuim să revenim. Iar și iar.

Agios Nikolaos