Liliana Corobca - Kinderland

O autoare interesantă din Republica Moldova şi o altă carte care este exprimată prin intermediul vocii unui copil, de această dată o fată de 12 ani. Ne aflăm într-un sat oarecare din Moldova, unde toţi părinţii sunt la muncă în ţări străine. În căutarea banilor şi a unei vieţi mai bune şi-au lăsat copiii acasă, iar aceştia se gospodăresc cum pot şi ei. Personajul principal, Cristina, spune întreaga poveste fie prin scrisori adresate mamei, fie prin povestiri către cititor. Suntem purtaţi într-un univers al copilăriei amuzant şi trist în acelaşi timp, lipsit de căldura părinţilor, având la orizont mirajul banilor câştigaţi peste hotare şi speranţa unei vieţi mai bune, însă un univers nelipsit de jocuri şi exuberanţă. Unele părţi ale cărţii par puerile, altele sunt foarte interesante şi constituie o palmă dată situaţiei politico-economice prin care trece ţara, alte părţi sunt mult prea filozofice şi cred că un copil de 12 ani nu poate gândi aşa ceva. Per ansamblu a fost o carte care mi-a plăcut. Am găsit-o interesantă şi relaxantă în acelaşi timp. Până la urmă copilul vede frumos chiar şi vremurile aspre. În altă ordine de idei, o să fie foarte interesant peste ceva ani să citim autori născuţi în perioada 1990-2000 şi să  vedem cum vor descrie ei vremurile în care au copilărit, aici în România sau Moldova. Cărţi despre copilărie petrecută în comunism am citit destule şi vreau să citesc cărţi despre copilărie petrecută în perioada de tranziţie sau post tranziţie.

Liliana Corobca presară şi ceva sexualitate în cartea sa, sexualitate mai mult sau mai puţin infantilă. Copiii din sat aveau un ritual inedit. Mergeau în vechea latrină a şcolii, câte o fată cu un băiat, îşi dădeau chiloţii jos şi se pupau în fund, pe buci. Nu este o metaforă în asta, chiar aşa procedau la propriu, astfel consemnându-şi prietenia. Inedit gest. De asemenea Cristina şi verişorul său aflat la liceu în Chişinău se sărută şi-şi arată organele genitale. Până la urmă poate sunt chestii normale pentru mediul rural. Noi la oraş nu am făcut de astea. Femeile scriitor mai puţin exprimă aşa ceva în cărţile lor, aşa că mi-a plăcut îndrăzneala Lilianei Corobca. Am să mai citesc cărţi ale domniei sale. Am văzut că are şi blog.

S-a terminat Dexter

În 2008 lucram la corporaţie şi aveam biroul faţă în faţă cu Daniel. Acesta îmi zice:
- Vrei să-ţi aduc un serial bun?
- Ce serial?
- Dexter. E cu un criminal în serie care e poliţist.
- Cum drac?
- E, o să vezi tu. Nu omoară decât un anumit tip de persoane.
- Bine. Adu-mi.
A doua zi mi-a adus. Două dvd-uri cu sezoanele 1 şi 2. Mi s-a părut excepţional. Din acel moment am rămas fan Dexter, care a devenit serialul meu preferat din toate timpurile. Duminică s-a dat la televizor episodul 12 din seria 8, ultimul al serialului. Serialul a durat 8 ani de zile, timp în care un copil poate începe şi termina şcoala. Şi pentru mine au trecut 8 ani, în care i-am urmărit aventurile. În sezonul 1 cu Ice Truck Killer, în sezonul 2 cu Doakes, în sezonul 3 cu Miguel Prado, în sezonul 4 cu Trinnity Killer (de departe cel mai tare personaj negativ din tot serialul şi poate sezonul care ne-a ţinut cel mai mult cu sufletul la gură), în sezonul 5 cu Lumen (cea mai mişto parteneră a lui Dexter. pe nevastă'sa chiar am urât-o), în sezonul 6 cu Travis Marshall (foarte bun personaj şi Travis, sezonul 6 fiind pe locul 2 în topul sezoanelor mele favorite), în sezonul 7 cu lupta dintre Dexter şi Maria şi bineînţeles sezonul final cu Brain Surgeon.

Mi-a plăcut că acest serial nu a lungit inutil episoadele. Alte seriale (gen Lost) au 22-24 de episoade pe sezon, dar acţiune e doar în 10. La Dexter am stat cu sufletul la gură 12 episoade din 12 timp de 8 sezoane. Mereu cu inima la gură, gândindu-mă că Dexter poate fi prins, ori încercând să-mi imaginez cum se va desfăşura acţiunea. Rămânând cu un sentiment de bucurie la fiecare sfârşit de episod. Finalul nu m-a dezamăgit. Citeam că producătorii spuneau că finalul va nemulţumi multă lume, oricare ar fi el. Dar mi s-a părut un final interesant, mai ales secvenţa care urmează după ecranul negru. M-am aşteptat ca serialul să se termine cu Argentina, dar realizatorii l-au făcut mai interesant. Bravo! O să-mi lipsească Dexter. Nici nu ştiu ce alt serial să urmăresc. Nu se va putea înlocui cu nimic.

Serghei Dovlatov - Compromisul

În această carte Dovlatov povesteşte despre experienţa sa ca ziarist în Estonia Sovietică, undeva pe la mijlocul anilor '70. Despre compromisurile pe care un ziarist trebuia să le facă în perioada respectivă. Avem 12 articole publicate în diferite gazete estoniene, urmate de povestea din spatele lor. Dovlatov are un umor excepţional, extrem de inteligent. Dovlatov este Bukowski al Uniunii Sovietice, ori poate Bukowski este Dovlatov al Statelor Unite. Iar cartea de faţă se aseamănă foarte mult cu Poşta lui Bukowski. Am râs cu lacrimi la Compromisul. M-am sufocat de atâta râs. Umor sovietic de cea mai bună calitate, mult peste umorul britanic gen Trei într-o barcă. Am citit două cărţi de la Serghei Dovlatov şi ambele mi s-au părut geniale. Voi căuta şi altele.

Pentru unul dintre articole Dovlatov pleacă cu fotograful Jbankov după el într-un orăşel mic din Estonia pentru a lua interviu unei zootehniste fruntaşe, a cărei vacă dădea record la mulsul de lapte. În respectivul orăşel sunt duşi la o casă de protocol, primiţi cu mâncare, băutură şi aşteptaţi de două femei tinere. Întâmplări atât de frumoase încât cititorul îşi doreşte să le fi trăit şi el.
- Pardon, eu ştiu coniacul ăsta. Se cheamă KVN...sau NKVD...
- KVVK, l-a corectat Bella.
- Tot un drac. Preţul de 16,20. La banii ăştia mai bine iei trei sticle de vodcă.
- Sunteţi alcoolic?
- Da, a răspuns clar Jbankov. Dar cu măsură...

Am cumpărat cartea din Ploieşti. Lângă McDonald's-ul din centru este o librărie. Am dat 5 lei pe carte. Un meniu Big Mac costă 16 lei.

O chestiune de marketing

Cumpăr de la Lidl două pachete de biscuiți, 2x200 grame. Așa este oferta, nu poți cumpăra doar un singur pachet. Chiar scrie mare pe ambalaj: 2x200 grame. Prețul este 5,99 lei (Nu mai păcălește pe nimeni această găselniță de a trece prețul cu o sutime mai mic. Am impresia că acest artificiu a fost inventat undeva prin 1920). Sunt bucuros. Am cumpărat două pachete de biscuiți. Am făcut o afacere. Nu unul, ci două. La 5,99 lei.

Ajung acasă și în primul rând realizez că nu am nevoie de biscuiți. Nicidecum nu am plecat la cumpărături cu gândul de a lua biscuiți. Cu siguranță nu cumpăram biscuiți dacă se vindeau la pachet și costau 3 lei (sau 2,99). Pe mine m-a atras faptul că pe ambalaj scria 2x200 grame. Eu am văzut acolo două pachete de biscuiți și de asta am cumpărat. Iar cei de la Lidl au știut acest aspect și tocmai de aia au scos așa produsul la vânzare. Iată un marketing ireproșabil! M-au făcut să cumpăr nu unu, ci două pachete de ceva de care nu aveam nevoie. O chestie foarte deșteaptă care se bazează pe lăcomia umană, pe dorința omului de a avea. Am fost păcălit. Nu mi-a rămas decât să prepar un ceai în care să înmoi biscuiții.

Chimamanda Ngozi Adichie - Jumătate de soare galben

                                                       O autoare nigeriană. Ce ştiţi voi despre Nigeria? Eu nu ştiam nimic exceptându-l pe Hakeem Olajuwon, unul dintre cei mai talentaţi basketbalişti pe care i-am văzut vreodată şi cu siguranţă în top 5 al pivoţilor din toate timpurile. Şi mai ştiam 3-4 jucători din naţionala Nigeriei care a participat la mondialul de fotbal din 1994. Şi cam atât. Foarte puţin pentru o ţară care numără peste 170 milioane de locuitori şi are o suprafaţă de aproape 1 milion kilometri pătraţi. O ţară care are în palmares un Nobel pentru literatură! Dar ce ştiţi voi despre Biafra? Eu până să citesc această carte nu auzisem vreodată de Biafra. Biafra a existat între anii 1967-1970, o republică secesionistă desprinsă din Nigeria. Foarte bogată în petrol, cu ieşire la mare. Englezii şi sovieticii şi-au băgat coada, i-au sprijinit pe nigerieni care au luat înapoi republica. Un război în care au murit peste 1 milion de oameni, un prilej de îmbogăţire pentru imperialişti. E multă lume care critică USA sau URSS pentru politica lor, dar Imperiul Britanic nu am auzit să fie criticat vreodată, deşi cred că e cel mai mare colonizator. Nu, ei nu participă la războaie. Ei au doar muzică, rugby, fotbal şi civilizaţie.

Cartea urmăreşte destinele câtorva personaje în anii '60, înainte de formarea Biafrei şi până la pierderea războiului. Este structurată în patru părţi care alternează: începutul anilor '60 / sfârşitul anilor '60. Întâmplările prin care trec personajele nu sunt ieşite din comun (dar nicidecum lipsite de interes), ci sunt doar un prilej pentru o adevărată lecţie de istorie, un suport pentru ca cititorul să poată urmări evoluţia războiului. Antiteză totală între cele două perioade de timp. Începutul anilor '60 cu mese copioase în casa unui profesor universitar, discuţii elevate, mâncăruri şi băuturi fine (am impresia că bucătăria nigeriană este foarte interesantă), mari bogătaşi cu slugi. Sfârşitul anilor '60 cu foamete cruntă, cu moarte pretutindeni, cu sărăcie la limita disperării. O carte ce impresionează atât prin descrierea celor întâmplate cât şi prin forţa cu care această tânără autoare pune totul în scenă. Dacă continuă tot aşa peste vreo 30 de ani este posibil ca această Chimamanda Ngozi să aducă un nou Nobel pentru literatura Nigeriei. 

Ce simbolizează titlul romanului? Aşa eram întrebaţi la şcoală, în timpul orelor de literatură. Jumătate de soare galben. Este stema de pe steagul Biafrei.

Vreau să laud şi traducerea, făcută de Justina Bandol. Notele explicative sunt extrem de interesante şi fără de ele lectura cărţii ar fi fost mai dificilă.

Nunta (I)

Meneaito răsună la maxim în boxe, stârnindu-i greaţa. Îi e dor de momentele de relaxare când în micul său birou de acasă ascultă Raoul Koczalski sau Vasili Kalinnikov. Ştie să aprecieze muzica bună, se bucură din plin de ea, dar acum nu are ce face. Este la o nuntă şi toată lumea dansează meneaito, melodie şi dans pentru profani. Priveşte uimit cum toţi se bâţâie de la dreapta la stânga şi invers, gesticulând aiurea. Inclusiv mirele şi mireasa. S-a cam săturat de nunţi, dar e sezonul lor. A fost la prea multe în decursul vieţii, inclusiv la a lui. Toate se desfăşoară după acelaşi tipar. Momentele ce ţin de tradiţie de dinaintea bisericii, cu ruperea turtei la mireasă ori cu bărbieritul la mire, cu lăutarii care cântă în plină stradă "Ia-ţi mireasă ziua bună" şi cu femeile trecute de cincizeci de ani care se prind la horă şi chiuie strident, în timp ce sânii grei şi lăsaţi le saltă, aproape ieşind din bluzele de poliester combinat cu dantelă cumpărate de la Dragonul Roşu. Apoi cele nouăzeci de minute plictisitoare de la biserică, când popa pare să vorbească la nesfârşit, când mirii şi naşii se rotesc în jurul mesei, când toate rudele care se văd din zece în zece ani se fotografiază cu mirii, când toată lumea afişează zâmbete false. Totul i se pare de prisos, începând cu rochia miresei care după ce-şi va cunoaşte cele douăsprezece ore de glorie, de fapt şi singurele, va poposi într-un ungher prăfuit al podului până la sfârşitul timpului. Şi terminând cu florile pe care rudele le aduc la biserică, flori cumpărate din obligaţie, care se vor amesteca între ele, uitate într-o strană de lângă altar, al cărei ctitor a murit cu zeci de ani în urmă.

Urmează restaurantul unde toţi sunt întâmpinaţi cu şampanie ieftină şi pişcoturi de proastă calitate. Verişori de gradul trei se regăsesc şi discută aprins. Dansul mirilor, unde cea mai des întâlnită piesă din toate nunţile la care a participat a fost Whitney Houston - I will always love you. Inclusiv la propria-i nuntă. El îşi dorise Sam Cooke - A change is gonna come, dar soţia nu a fost de acord. Mâncarea îl deranjează cel mai mult la nunţi, faptul că românii nu au imaginaţie. Aceleaşi aperitive obosite, cu caşcaval, mezel, salată de vinete în roşie, brânză în ardei gras, chifteluţe reci preparate dintr-o carne dubioasă, icre fără gust pe o pâine tare. Urmează peştele, file de pangasius adus din Delta Mekongului, plin de uraniu, la care se alătură legumele congelate. Apoi tradiţionalele sarmale cu mămăligă, şi într-un final, când nimeni nu mai poate mânca nimic, mix de friptură (adică pui şi porc) cu garnitură de cartofi la cuptor şi salată de varză. Până se aduce tortul deja 50 % din invitaţi au plecat, 20% sunt morţi de beţi, iar restul chiar nu au chef de tort, ţinând cont că e ora 3 dimineaţa.

Însă momentan lumea întreagă dansează Meneaito. Mai e puţin şi se vor aduce sarmalele. Se bea vin ieftin din carafe de sticlă. Invitaţii nu-şi pot da seama dacă este demisec sau demidulce. Într-un final se termină supărătoarea melodie, iar el răsuflă uşurat. Însă doar pentru o clipită. Urmează o altă clasică a nunţilor, Follow the leader. Toată lumea formează un şir indian şi astfel încolonaţi merg printre mese, ca un trenuleţ uman ce umple întreaga încăpere. Văzându-i astfel îi vine să râdă şi îşi aminteşte versurile unei melodii R.A.C.L.A. din tinereţile sale: "pe rând încolonarea, ca să ne sugeţi pula...". Dar nu apucă bine să-şi reamintească toate versurile, pentru că DJ-ul face un anunţ: "S-a furat mireasa!". Sigur, mireasa va fi recuperată ceva mai târziu pentru două sticle de whisky.

E ora 5:45. În sfârşit s-a terminat totul. Se îndreaptă spre casă. Dă drumul la muzică în maşină. Chuck Berry - Maybellene îl înveseleşte. Îi piere toată oboseala şi în drum spre casă o ia pe rute ocolitoare de dragul condusului prin oraşul pustiu şi pentru că simte o foame accentuată de muzică bună. Pe scaunul din dreapta sunt aruncate cinci hârtii de câte o sută de euro. Onorariul său pentru nunta care tocmai s-a terminat. Sâmbăta viitoare o va lua de la capăt.  Lângă bani, într-o geantă, este un aparat foto care valorează mult mai mult. Într-un buzunar al genţii sunt cărţi de vizită pe care scrie "Emilian Tudusciuc, fotograf de evenimente".

Răutatea copiilor

Serile mai merg în parc. Am un copil şi un câine. Soarele stă să apună, iar ultimele sale raze scot în evidenţă praful care se ridică până la cer. Aer amestecat cu mult praf şi noxe ne umple plămânii, iar mai târziu aceste organe vor fi atacate de cancer. Pentru că trăim în poluare. E foarte multă lume în parc şi toată lumea are copii. Câini nu au toţi. Copilul se dă în leagăne şi în tot felul de comedii, iar eu stau pe bancă la marginea locului de joacă şi privesc la ceilalţi copii, iar câinele, Bella, ciobănescul german, stă sub bancă, scoţând limba de un cot. Îmi place să studiez psihologia şi comportamentul copiiilor. Îmi place să observ răutatea lor brută şi nemascată.

La groapa cu nisip este un băieţel de 5 ani. Se joacă cu o lopăţică, aruncând în sus nisipul care cade în capul unei fetiţe. Observă acest lucru şi-l repetă cu mare încântare. Fetiţa pleacă, dar se apropie un alt băieţel cu o găletuşă în mână.
- Băiatu', îmi dai şi mie găleata?, întreabă primul copil.
Cel întrebat se ruşinează şi doar pleacă capul în jos, însă primul insistă. După încă trei întrebări care de fapt sună ca nişte somaţii, cel cu găleata rosteşte un "nu" abia auzit şi dă să plece, dar astăzi nu este ziua lui norocoasă. Găleata îi este smulsă din mână de copilul cu lopăţica.
- E a mea, protestează proprietarul găletuşei.
- Ba-i a mia, îi zice foarte senin actualul posesor.
- Nu. E a mea. (începe să plângă)
- Ba nu. I-a mia. I-a mia. I-a mia.
Pe moment mi-a venit să mă ridic şi să-i dau un picior în cap acestui copil nesimţit, care fură jucăriile altor copii. Însă a venit mama copilului cu găletuşa şi şi-a luat copilul, recuperând şi jucăria. Nu mă pricep la psihologie, dar mă întreb despre mediul în care creşte acest copil, care afirmă cu seninătate despre un lucru că este al lui după ce-l ia de la alt copil.

Bella, ciobănescul german, plictisită de atâta tolănit sub bancă, se ridică şi stă în faţa mea. Stă în fund, adică cu labele din spate lăsate şi cu cele din faţă ridicate. E în lesă. Copilul cel obraznic vine la ea şi îi zice: "Malş! Malş!". Futu-ţi capu ăla de copil handicapat, nici nu ştii să vorbeşti bine şi te iei de câine, după ce mai devreme te-ai luat de alt copil. "Malş! Malş!" insistă ăsta, la care Bella începe să latre şi să se repeadă la el, moment în care ăsta o ia la goană, ţipând ca din gură de şarpe. Copil rău şi prost.

După asta am plecat şi eu. Să nu creadă lumea că e câinele de vină. Nu m-aş mai duce în parc. Nu ştiu unde să găsesc un mediu mai elitist pentru copilul meu. Şi pentru câine.

Cristian Teodorescu - Medgidia, oraşul de apoi

Dacă această carte era scrisă de Gabriel Garcia Marquez, iar acţiunea se petrecea într-un sat împuţit de prin Columbia, am fi avut în faţă un best-seller internaţional tradus în 45 de limbi şi premiat cu zeci de distincţii. Însă aşa mai nimeni nu a auzit de această carte. Era să o ratez şi eu dacă Ionescu nu mi-ar fi recomandat-o. Scriitorii români ar trebui promovaţi mai mult în lume. Sud americanii cum de îşi promovează aşa bine literatura? Cristian Teodorescu. Scrie desăvârşit, iar prezenta carte este minunată. Formată din povestiri de maxim o filă, cartea îşi propune să arunce un ochi în Medgidia anilor '40, descriind excelent societatea de atunci dar şi situaţia politică. Autorul născut în Medgidia în 1954 realizează foarte multe scene deosebit de valoroase, începând cu negustorii capitalişti, aliaţii nemţi, legionarii şi sfârşind cu aliaţii ruşi şi comuniştii.

Nu se poate vorbi de un personaj principal, dar totuşi ies puţin în faţă Fănică şi Virginia Theodorescu, bunicii autorului. Fănică devine proprietarul restaurantului din gara Medgidia, inaugurat chiar în ziua după marele cutremur din 1940. Restaurant unde se bea şampanie Mott şi se servesc mâncăruri din cele mai alese, fie pentru localnici, fie pentru cei ce trec prin gară, fie pentru militarii aliaţi (înainte şi după 23 august 1944). Situaţia politică se schimbă de la an la an şi-şi pune amprenta pe toţi cei prezenţi. Vom sfârşi odată cu venirea comunismului când restaurantul îi este luat patronului, trecând sub tutela statului. Sunt multe poveşti de dragoste în cartea asta, sunt multe drame, pe ici pe colo găsim şi umor de bună calitate şi chiar erotism exprimat într-un mod foarte elegant. Am îndrăgit personaje ca maiorul Scipion ori doctoriţa evreică Lea. Cartea te face să vrei să trăieşti în perioada respectivă.

Unde se află în prezent Medgidia? Se mai poate bea o şampanie Mott în gara acestui oraş? Oare o mai avea gară? Am vizitat anul trecut oraşul, care bineînţeles a fost puternic degradat de perioada comunistă. Blocuri urâte, populaţie săracă şi tristă ca oamenii pe care Fănică Theodorescu îi vedea peste tot, proaspăt eliberat din puşcărie, undeva în anii '50. Mi-ar plăcea să apară Medgidia, oraşul de apoi vol 2, cu perioada comunistă şi vol 3 cu perioada de după decembrie '89.