Prima oară am auzit de Oscar și Tanti Roz la directoarea mea de la corporație, care îmi recomanda piesa de teatru. Eu nu sunt un om care merge la teatru, dar am găsit cartea în librărie, însă văzând că are doar 100 de pagini cu scris mare, n-am dorit să o cumpăr. Pe copertă scrie roman, dar cu greu poate fi numită nuvelă, mai degrabă fiind o poveste. Un coleg drăguț de birou mi-a împrumutat această carte pe care am citit-o în două ore, cu pauze. O poveste mult prea tristă, de care nu știu dacă avem nevoie, pentru că zilnic auzim sau vedem în jurul nostru asemenea povești. Poate că literatura n-ar trebui să dezvolte asemenea subiecte, oamenii fiind destul de triști în viața de zi cu zi, cititul fiind cel care-i scoate din cotidian, aruncându-i în alte lumi, lipsite de supărări și griji. Oscar, un băiețel de zece ani, este bolnav de leucemie și așteaptă să moară. Tanti Roz este o infirmieră cu suflet mare și-l face pe Oscar să-și închipuie că fiecare zi pe care o are de trăit reprezintă zece ani din viața sa. Totul este prezentat destul de în fugă. Cred că se putea scoate mai mult din cartea asta, dar probabil s-a dorit doar o poveste, însă editura trebuia să fie corectă și să o includă într-un volum de povestiri, nu ca și o carte de sine stătătoare. Așa și Poliromul putea scoate povestea lui Benjamin Button într-o singură carte, dar nu, ei au pus-o într-un volum alături de alte câteva povești. Zori de Zi, despre o carte de povestiri a lui Schmitt, vorbeste aici.
Tot din cauza asta - că multe din cărțile lui Schmitt sunt atât de scurte - am tot amânat să-l citesc, deși am auzit de ”Oscar și Tanti Roz” din toate părțile posibile. Am ales o altă carte de-a lui, mult mai consistentă (”Pe când eram o operă de artă”), și mi-a plăcut tare mult.
RăspundețiȘtergereSă știi că și în afară cărțile lui sunt publicate de sine stătător, nu incluse în colecții, și nu cred că editura se poate apuca să asambleze un volum după bunul plac (poate doar cu opere complete, ceva de genul). Plus că, evident, nu ar mai câștiga aceeași bani.
Iar volumul lui Fitzgerald așa era de la mama (mă rog, tatăl) lui.
Lacul lui Kawabata a fost asezonat cu doua povestiri, proaste ce-i drept. Pana la urma si eu sunt carcatos. Cand au bagat povesti in plus am fost nemultumit, cand nu baga sunt nemultumit.
ȘtergerePână la urmă, te înțeleg și pe tine și chiar ai dreptate. Aseară am făcut rost de o altă carte a lui Schmitt și am văzut că, din cele 96 de pagini afișate pe site-ul editurii, doar 76 sunt ocupate de poveste, iar pe restul de 20 e o listă mare cu titluri de la Humanitas. Ca să nu mai zic de fontul mare și de spațiile generoase. Ce-i drept, nici eu n-aș da banii pe cărțile lui Schmitt, noroc că se găsesc la bibliotecă.
ȘtergerePai si de ce nu mergi la teatru ?
RăspundețiȘtergereCare e povestea ?
Nu am avut ocazia. Ultima oara am fost in clasa a XII a la Teatrul Evreiesc de Stat, undeva pe langa Politia Udriste. La o piesa care mi-a placut foarte mult, cu Maia Morgenstein.
ȘtergereIn schimb am fost de vreo 9-10 ori la opera in ultimii 10 ani.