Am găsit pe Youtube Music un playlist senzațional intitulat “25 Greatest Jazz Songs”. L-am ascultat de șase ori cap coadă în ultima săptămână, în principal în timp ce găteam, mâncam sau beam alcool, dar odată și-n întuneric, stând pe canapea și nefăcând nimic, doar concentrându-mă la muzică. Cu fiecare audiție muzica mi se părea din ce în ce mai interesantă, descopeream noi și noi detalii. Gusturile trebuie educate. Când eram mai tânăr jazz-ul mi se părea o adunătură de sunete fără noimă, o zdrăngăneală, iar în prezent am ajuns să-l apreciez maxim. Gătesc paste cu somon și brânză pecorino de oaie (pleonasm?) și ascult jazz. Muzica împresoară intreg cartierul, la fel și mirosul mâncărurilor. Știu asta pentru că vecina mă întreabă a doua zi: “Tu asculți muzică în timp ce gătești?”. Piesele playlistului sunt acestea, în ordine:
1.The Dave Brubeck
Quarter – Take Five
2.Miles Davis – So
What
3.Duke Ellington –
Take the A Train
4.Thelonious Monk –
‘Round Midnight
5.John Coltrane –
My Favorite Things
6.John Coltrane –
A Love Supreme
7.Miles Davis –
All Blues
8.Weather Report –
Birdland
9.Stan Getz &
Joao Gilberto – The Girl From Impanema
10.Benny Goodman –
Sing Sing Sing
11.Billie Holiday
& Tony Scott and His Orchestra – Strange Fruit
12.Dizzy Gillespie
– A Night in Tunisia
13.John Coltrane –
Giant Steps
14.Dave Brubeck –
Blue Rondo a la Turk
15.Charles Mingus –
Goodbye Pork Pie Hat
16.Oliver Nelson
Orchestra – Stolen Moments
17.Louis Armstrong
& His Hot Five – West End Blues
18.Billie Holiday –
God Bless the Child
19.Herbie Hancock –
Cantaloupe Island
20.Chet Baker – My
Funny Valentine
21.Coleman Hawkins
– Body and Soul
22.Horace Silver –
Song For My Father
23.Chick Corea
& Return to Forever – Spain
24.Miles Davis –
Blue in Green
25.John Coltrane -
Naima
Aș adăuga și eu, a
26-a piesă, Curtis Fuller – Five Spot After Dark, pe care o știu
din romanul „After Dark” scris de binecunoscutul autor nipon, Haruki Murakami.
Este o piesă unde solist este...trombonul.
Dar iată ce am gătit în timp ce vecina auzea muzică
jazz de la mine. Paste fusilli cu somon scoțian și brânză pecorino. Ornate cu
creveți. În deschidere am gustat un pic de caracatiță marinată importată din
Italia. Am băut și vin, un cupaj de la Jidvei, din gewurztraminer și sauvignion
blanc. Bombă calorică. Mâncare, mâncare, mâncare. Sunt persoane care nu mai
citesc acest blog pentru că vorbesc prea mult despre mâncare, de aia am început
cu muzica și despre mâncare doar am amintit, în treacăt.
V-aș da și anumite informații despre piesele de jazz, dar nu aș face decât să repet ce mi-a spus și mie AI-ul. De exemplu despre piesa All Blues, care efectiv mă fascinează:
Formația care cântă este, practic, un "dream
team" al jazzului:
- Miles Davis – trompetă
- John Coltrane – saxofon
tenor
- Cannonball Adderley –
saxofon alto
- Bill Evans – pian
- Paul Chambers –
contrabas
- Jimmy Cobb – tobe
Piesa
păstrează structura clasică de 12 măsuri, însă este interpretată în 6/8,
ceea ce îi dă acel balans hipnotic, aproape de vals, fără să-și piardă
caracterul de blues.
În loc să schimbe acordurile foarte des, cum se întâmpla în
bebop, Davis lasă muzicienilor un spațiu armonic larg. Soliștii improvizează
pornind de la moduri (scări muzicale), ceea ce creează o senzație de libertate
și de respirație. Acesta este unul dintre motivele pentru care piesa pare atât
de calmă și naturală.
Un aspect fascinant este că înregistrările pentru Kind
of Blue au fost făcute cu foarte puține repetiții. Miles le oferea
muzicienilor doar schițe și indicații generale, preferând spontaneitatea în
locul perfecțiunii tehnice. De aceea, improvizațiile au o prospețime greu de
egalat.
Ce merită urmărit în timpul ascultării
1. Introducerea –
linia de bas repetitivă creează imediat atmosfera.
2. Tema trompetei –
Miles cântă economic, cu multe pauze; fiecare notă pare atent aleasă.
3. Solo-ul lui Coltrane –
mai intens și mai explorator, cu fraze lungi.
4. Solo-ul lui
Cannonball Adderley – mai bluesy, mai cald și mai exuberant.
5. Pianul lui Bill
Evans – nu domină, ci colorează subtil armonia.
Poate cel mai impresionant lucru la „All Blues” este că
nu încearcă să impresioneze prin viteză sau virtuozitate. Totul este construit
pe spațiu, dinamică și conversația dintre muzicieni. Cu fiecare
audiție apar detalii noi: felul în care tobele susțin pulsul, cum contrabasul
rămâne ancorat în ostinato sau cum trompeta lui Miles lasă tăcerea să aibă la
fel de multă greutate ca notele.
Pe vremuri găseai aceste explicații după ce citeai două
cărți și răsfoiai 10 reviste de specialitate. Era mai bine sau mai rău?

A.I. ăsta al tău se învârte între algoritmi și informații luate aleatoriu de pe siteuri.
RăspundețiȘtergereNu e atât de atotștiutor.
Dacă îl întreb pe A.I. care fată de la Univ. de Agronomie (primotia 2009) avea cel mai frumos fund, nu o să știe să răspundă.
Nu va spune răspicat: Alina P. de la grupa C.
A.I. ul are niște limite, categoric!
Ștergeresă încerc să refac comentariul la care am lucrat ieri vreo 10 minute, ca apoi să-l șterg din eroare. ziceam ieri că nu, nu ascult muzică în timp ce gătesc, că nu prea am la ce în bucătărie. mai ziceam că tocmai gătisem niște vinete pane, și mi-ar fi prins bine o muzicuță. bunăoară, un playlist făcut după un film recent vizionat pe youtube. o masă rotundă cu 10 tipi adunați de marele youtuber pete pardo (căruia îi uram și îi urez multă sănătate, trece prin clipe dificile din păcate). tema mesei rotunde era- performanța vocală favorită din rockul progresiv. cei 10 au ales fiecare câte o piesă diferită. iată ce a ieșit.
RăspundețiȘtergere1. great gig in the sky- pink floyd
2. the march of the black queen- queen
3. south side of the sky- yes
4. heart of the sunrise- yes
5. ashes are burning (live at carnegie hall)- renaissance
6. supper's ready- genesis
7. before the storm- discipline
8. lonely wind- kansas
9. c'est la vie- elp
10. epitaph- king crimson (alegerea lui pete pardo a fost asta).
aș adăuga și eu 2 piese, căci nu ne putem lipsi de john wetton și peter hammill. să zicem exiles cu king crimson și darkness (11/11) cu van der graaf generator
să vedem când o să ajungi la albumul 20 jazz funk greats. vei fi susprins.
RăspundețiȘtergereLa toamnă, când desfac o sticlă de whisky. Merge la whisky, nu?
Ștergerenu
RăspundețiȘtergereSe pare că ai dreptate. Iată ce ne spune AI:
ȘtergereDa, dar depinde ce cauți din experiență.
Doar că e o mică capcană: 20 Jazz Funk Greats nu e, de fapt, un album de jazz-funk, ci un titlu ironic al trupei Throbbing Gristle. În realitate, e un amestec de industrial, synth-pop experimental și atmosferă neliniștitoare. Titlul și coperta sunt intenționat înșelătoare.
Cu o sticlă de whisky:
🥃 Dacă e primul pahar și vrei relaxare, probabil nu. O să te scoată din zona de confort.
🌒 Dacă e noapte târziu, ai lumină difuză și chef de muzică stranie, hipnotică și puțin tulburătoare, atunci merge excelent.
🥃 Un whisky afumat (gen Islay) chiar pare să se potrivească esteticii reci și misterioase a albumului.
Piesa "Hot on the Heels of Love" e cea mai accesibilă și are un groove surprinzător, dar apoi albumul alunecă în teritorii mult mai întunecate și experimentale.
Pe scurt: da, dar mai degrabă ca soundtrack pentru contemplare și ciudățenie decât pentru destindere. E genul de disc care face whisky-ul să pară mai rece, nu mai cald.
Nu gătesc, deci nu ascult muzică, însă de curând oricum am promovat la filme, adică-mi pun un film în fundal în loc de muzică. Parexamplu, acuși sunt cu Runaway Train.
RăspundețiȘtergere