În noapte

Este duminică seara. Citeşti un text semnat de Clarice Lispector. Te relaxezi în faţa televizorului cu diagonala 107 cm. E duminică seara şi savurezi un pahar de Chablis (se pronunţă "şabli" îmi şopteşte Eufrosin Potecă în cască). Asculţi muzică jazz din anii '30. E duminică seara şi petreci liniştit cu gândurile tale. Stai în cadă şi simţi cum trupul ţi se dezmorţeşte, laşi orice grijă deoparte. E miezul nopţii şi te bagi în pat cu gândul la 7 ore de somn. Adormi. Sună telefonul şi-l auzi ca prin vis. Nu e alarma de dimineaţă. Ceasul de lângă pat arată 3:25. Sună telefonul. N-o să-l laşi să sune. Cine e acolo? Nu, nu este elefantul. Este o femeie cu voce precipitată care-ţi spune că are contracţii. La cât timp? Din 4 în 4 minute, după ceas. Îi spui să ia No-Spa, dar ea te anunţă că este în drum spre spital. O anunţi că pleci şi tu spre spital. Pleci din casă fără prea multe gânduri şi la 4:25 treci pe lângă bărbatul emoţionat care patrulează prin holurile spitalului. În afară de el nu este nimeni. Îi zâmbeşti, întrebând :"N-a mai vrut să aştepte?" şi te duci la sterilizare şi apoi eşti gata de operaţie. Trimiţi o asistentă să-l cheme pe bărbat înăuntru şi te apuci de lucru cu precizie. Eşti doctor, de fapt doctoriţă. Nu ai voie să greşeşti şi totul decurge bine. Până la 5 e totul gata. Să vă trăiască! Afară e încă noapte. Îţi mai ia o oră să coşi la loc, iar apoi te odihneşti puţin, te duci la pacientă, vorbeşti câteva cuvinte cu bărbatul care te întreabă cum rezişti la asemenea program. Îi răspunzi: "Facem şi noi cât putem.". Zâmbeşti frumos şi te mai uiţi un pic grijuliu la pacientă. Iar apoi pleci, pentru că îţi începe ziua de muncă şi ai program până diseară la 19.

Cam acesta este programul unei doctoriţe care are în jur de 37 de ani. Valoarea nu aşteaptă numărul anilor. Departe de medicii şpăgari pe care-i asemuim cumva cu taximetriştii, departe de medicii bătrâni şi blazaţi, care suferă de prea multă experienţă acumulată. Departe de doctorii ăia pe care-i vedem în filmele cu perioada victoriană, care-şi iau masa copioasă, iar apoi pleacă prin ploaie la conacul pacientului, unde-l aşteaptă o remuneraţie grasă.

Oare cum pot face aceşti doctori faţă la un asemenea program? Nu simt ei oboseala? Totuşi lucrează cu oameni, nu repară o gaură în perete. Sunt ei supraoameni? E posibil.