Svetlana Aleksievici - Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor

Când s-a petrecut dezastrul eram în clasa I. Nu s-a știut mare lucru despre accidentul nuclear la noi, dar câteva zvonuri tot au ajuns. Ai mei au zis că nu trebuie să mai bem apă de la chiuvetă, așa că am mers împreună cu maică'mea să cumpărăm apă minerală (cu bule, desigur, atunci nu exista apă plată îmbuteliată, era ceva de neconceput să bei apă cum e cea de la chiuvetă dar îmbuteliată, pe care să dai bani). Ne-am dus la restaurantul aflat în partea stângă a cinematografului Gloria, un local de cartier unde probabil puteai bea o tărie sau din când în când bere la halbă, iar din an în paște se găseau mici. Acum în locul acestui local este un Mega Image. Am vorbit cu omul de acolo, gestionar sau ospătar, nu mai știu ce era. Am obținut câteva sticle de apă la 0,5, l-am miluit cu mai mult decât făcea, iar omul încântat a întrebat dacă nu vrem și o pungă cu bomboane. Acele caramele vietnameze învelite în foiță de orez de care cei din generația mea își amintesc foarte bine. Sigur, mi-a cumpărat mama și caramelele care se găseau foarte greu și doar pe sub mână. Când vine vorba despre Cernobîl îmi vine în minte întotdeauna gustul caramelelor vietnameze. Nu m-a preocupat prea mult Cernobîlul, nu i-am dat atenție. Până acum. Noroc cu Nobelul pentru literatură și consumatorismul de cărți. Am fost tentat să citesc cartea autoarei din Bielorusia. Și bine am făcut.

 Cartea este formată din monologurile unor persoane care au trăit tragedia. Soții are pompierilor care au stins incendiul, persoane care au fost trimise la fața locului pentru a curăța (lichidatori), chipurile voluntari, țărani mutați din satele evacuate din zonă, locuitori ai orașului Pripiat, oraș unde locuiau cei care munceau la centrală, mame cu copii bolnavi de cancer sau leucemie. Nu știu cât de mare este meritul Svetlanei Aleksievici, din moment ce doar face auzite vocile acestor oameni, însă cartea este deosebit de valoroasă și ne ajută să aflăm ce s-a întâmplat cu adevărat în Zonă. Bielorusia, cea mai afectată. Oamenii nu știau exact cu ce se confruntă, era un inamic invizibil pentru ei. Persoane care luptaseră în Al Doilea Război Mondial, la Stalingrad, acum li se părea o joacă. Trebuiau să schimbe pământul. Iată un citat:
Conform instrucțiunilor, la tractoarele care trebuiau să facă brazdele astea cabina era protejată, ermetizată. Am văzut un asemenea tractor, cabina, într-adevăr, e ermetică. Tractorul stătea, iar tractoristul era culcat pe iarbă, se odihnea.
- Ați înnebunit? Nu v-au avertizat?
- Păi mi-am acoperit capul cu bluza, răspunde.

Tot se accentuează faptul că era o primăvară așa de frumoasă, copacii înfloreaua, se făceau legumele, ți-era mai mare dragul. Oamenii se pregăteau pentru Paște și nu au înțeles din prima la ce se expun. Autoritățile au ascuns gravitatea celor întâmplate și desigur sunt răspunzătoare pentru asta. Au apărut și bancuri despre Cernobîl. Un ascultător întreabă la Radio Erevan dacă se pot mânca mere de la Cernobîl. Răspunsul vine: Se pot mânca, dar după ce terminați îngropați adânc cotoarele.

Se știe, sunt adeptul cărților de ficțiune, însă cartea asta merită citită. Dar să aveți inima tare când o faceți. Te cutremură, te întristează foarte tare, te înfurie. Dar cu cine să te cerți? Și nu e vorba că a luat autoarea Nobel, că nu a luat pentru cartea asta. Ăsta e un document istoric. O să vedem ce romane a scris Svetlana Aleksievici, cu siguranță vor apărea cât de curând. Și înca ceva. V-a plăcut romanul Zâtul? Cartea asta e cam ca Zâtul, numai că e 100% reală.