Zadie Smith - Dinţi albi

Putem avea încredere într-un roman care are peste 500 de pagini scris de o fată de 23-24 de ani care pe deasupra este jumătate englezoaică, jumătate jamaicană? Da, putem avea mare încredere, cel puţin Zadie Smith a realizat o carte splendidă şi mă întreb de unde atâta maturitate la vârsta asta. Mai demult îmi spunea cineva că apogeul creierului este pe la 25 de ani, iar pe urmă începe decăderea. Nu-i imposibil. Dinţi albi este o poveste ce se întinde din 1857 până în 1999 şi cuprinde poveştile unor londonezi în Londra, oameni veniţi de prin Bangladesh ori Jamaica, aşadar pribegi. O carte despre identitatea culturală, despre religie şi fanatism, despre război şi dragoste, ştiinţă şi nebunie. Personajele nu sunt cu nimic speciale, ei spun povestea a mii de oameni ca ei, însă mi s-a părut foarte potrivit cum scriitoarea pune totul în scenă şi felul în care dă curs poveştii.

- Ceai sau cafea?
- Ceai, spuse Joyce hotărâtă. De fructe, dacă se poate.
- De fructe nu se poate. Nici măcar Earl Grey nu se poate. Eu vin din ţara ceaiului în ţara asta blestemată şi nici măcar nu pot să-mi permit o ceaşcă de ceai ca lumea. P.G. Tips se poate şi nimic altceva.
Joyce tresări.
- Atunci P.G. Tips, vă rog.
- Cum doreşti.

Nu este o carte care să te ţină cu sufletul la gură, nu are răsturnări spectaculoase de situaţie, dar este o carte plină de informaţii interesante spuse pe un ton plăcut şi uneori amuzant. La sfârşit nu vom avea personaje de care ne vom îndrăgosti, dar per total vom avea sentimentul unei lecturi foarte bune şi vom vrea să citim şi romanul NW apărut în 2012, la 12 ani după Dinţi albi. Pentru alte păreri puteţi căuta romanul pe blogurile Cafea cu taifas şi fructitza, dar atenţie, ei au dat multe spoilere care pot afecta dacă doriţi să citiţi cartea. ps: dintre toate personajele preferatul meu este Irie Jones.