Above The City

În primul rând vreau să-mi cer scuze pentru felul meu pocit de a vorbi limba engleză, urmare a neseriozităţii din timpul şcolii. Pentru a reda cât mai fidel cele întâmplate am ales să scriu şi în limba engleză, aşa cum a fost folosită în realitate. Totul a început într-o dimineaţă când am fost chemat la Direcţie şi întrebat dacă doresc să particip la un simpozion organizat de una dintre cele mai cunoscute corporaţii din domeniul IT. Sigur că vreau şi nici nu mai întreb unde are loc, pentru că citind povestea Etajul XXII de pe blogul Nopti si Zile, ştiu prea bine cum se sfârşesc astfel de întâlniri. Sigur, lucrez şi eu în domeniul IT, dar pe una dintre cele mai de jos poziţii posibile. Recunosc că acesta îmi este nivelul, însă atunci când am fost sunat de către organizatori pentru confirmarea participării, fiindu-mi oarecum ruşine de cunoştinţele mele şi nedorind să las o impresie proastă, le-am spus că sunt Python/Django developer. M-a bucurat foarte mult când am aflat locul desfăşurării evenimentului, Hotelul Intercontinental, unde nu fusesem niciodată, deşi locuiesc de peste 30 de ani în Bucureşti. În ziua premergătoare simpozionului am constatat că cele mai bune haine ale mele sunt o pereche de jeansi şi o cămaşă casual, dar această ţinută asociată cu o pereche potrivită de pantofi poate deveni smart casual, însă tot m-am simţit inferior celorlalţi participanţi de la hotel, asta deşi se spune că haina nu face pe om. Şi chiar dacă ar face, tot nu puteam concura cu eminenţele cenuşii care lucrează pentru mastodonţii internaţionali din domeniul IT, oameni care mănâncă programarea pe pâine şi câştigă mii de euro, iar eu, un biet calic comparându-mă cu ei, ce priveam ca la muzeu holurile luxoase are hotelului de 5 stele.

Eufrosin Potecă îşi doreşte să locuiască în centru pentru că oamenii aici au altă înfăţişare şi nu seamănă deloc cu cei de la periferie. Îmi spunea el că pe măsură ce te îndepărtezi de centru oamenii arată din ce în ce mai rău. Îi dau dreptate mergând prin vastele holuri ale hotelului către lift. Urcăm până la etajul XXI, unde se află o imensă sală de festivităţi cu vedere către cele patru puncte cardinale. În sinea mea îmi spun că sunt cu un etaj mai jos de XXII, locul frumoasei poveşti de dragoste de la Hotel Vilnius. Sigur, a fost doar o poveste. Acum totul este cât se poate de real, iar organizatorii aşteaptă la intrarea în sală şi împart tuturor legitimaţii de participare şi spre bucuria mea am şi eu o legitimaţie foarte frumoasă cu numele meu sub care scrie Python/Django developer. Ocup un loc la masă în sala de festivităţi, unde aşteaptă ca întotdeauna o mapă, o agendă şi un pix. Sticla de sticlă de apă minerală la 0,75 cum numai la astfel de evenimente poţi găsi. Oameni în costume business se perindă prin încăpere, schimbând impresii şi zâmbete. Ies în camera destinată servirii micului dejun şi totul este mai frumos ca în orice închipuire. 

Deobicei asemenea evenimente sunt precedate de aşa zisa "welcome cofee" unde ţi se oferă o cafea şi un croissant. Nu şi la Intercontinental, unde pe mese întinse se aflau tăvi cu sandwichuri făcute din baghetă franţuzească cu salamuri de import, somon fume, brânzeturi fine ori tartine cu diverse creme şi legume. Pe alte mese fructe exotice precum mango sau ananas. De unde şi vorba: "Stătea pe canapele moi, mânca betel şi ananas, şi nu-i mai ajungeai la nas.". Într-o frapieră mare, înconjurate atent de gheaţă, sucuri acidulate la sticlă de 0,25. Am luat pe şest patru pliculeţe de ceai, două cu mentă şi două verde, şi le-am băgat în buzunar pentru a le consuma zilele următoare acasă, pentru că acum nu mai încapea şi ceaiul. Aşa sunt eu, cred că ies în câştig cu astfel de mişmaşuri. De jur împrejur, la 360 de grade, pe geamurile etajului XXI priveliştea este tulburătoare. Practic ai Bucureştiul în palmă şi te simţi ca un demiurg privind la oamenii mici de jos. Am aparatul de fotografiat la mine, dar voi lăsa pozele pentru mai târziu pentru că aici nu se pot deschide ferestrele, iar prin geam din cauza reflexiei greşite pozele nu vor ieşi bine.

Începe evenimentul în sine, pentru că nu suntem aici pentru a mânca şi a căsca gura. Se vorbeşte despre Cloud şi Private Cloud. Directori de vânzări din IT, CEO la multinaţionale extrem de cunoscute (adică chief executive officer), numai şi numai oameni de succes care au făcut ceva din viaţa lor. Oameni la costume de firmă care muncesc de dimineaţa până seara în spatele geamurilor fumurii de la acele clădiri noi din oraşul nostru. Mi-am amintit de o discuţie avută cu o rudă, discuţie purtată la un pahar de vin pelin alb de Urlaţi. Eu îi spuneam că am lucrat la corporaţie şase ani de zile, iar ea a spus: "Aia unde ai lucrat tu nu este corporaţie, e un căcat". Atunci nu i-am dat crezare, dar acum văd şi eu bine ce înseamnă corporaţia adevărată. Discuţia despre Cloud este destul de ternă, dar apoi îşi începe prezentarea un cetăţean străin. Povesteşte despre proiectul realizat la el acasă, în oraşul Tórshavn, unde în transportul public local s-a implementat o chestie foarte ingenioasă care arată posesorului de smartphone unde anume se află autobuzele de pe o anumită linie şi la ce oră vor sosi într-o anume staţie. Iar asta în timp real, luând în considerare toate întârzierile cauzate de aglomeraţie sau alte probleme. Aşadar autobuzele au un dispozitiv de tracking pe ele şi pot fi urmărite lesne printr-un sistem de hărţi asemănător celor de la Google. Simt că m-ar ajuta şi pe mine o asemenea aplicaţie şi că nu mai trebuie să aştept dimineţile cu copilul în drum spre grădiniţă 20 de minute în staţie, putând să plec de acasă cu fix două minute înainte de sosirea troleibuzului, aşa că încercând să-mi stăpânesc emoţia cauzată de cunoaşterea precară a limbii engleze, pun următoarea întrebare: "Tórshavn is a small city. Do you think that your aplication will work in a big city like Bucharest?", iar el îmi răspunde că este posibil acest lucru, iar în viitor este probabil să se implementeze şi la noi aşa ceva. Îl ascult în continuare pe acest om de la care mai aflu cel puţin două chestii interesante: 1.în Insulele Faroe apa curentă şi transportul public sunt gratuite; 2.în Islanda energia electrică este gratuită.

În pauza prezentării este îmbulzeală la bufet, semn că oamenii fie ei cât de bogaţi şi deştepţi, sunt tot oameni şi se bucură şi ei de o cafea pe gratis şi de o prăjitură cu frişcă. Etajul XXI este foarte vast şi explorându-l ajung la un bar, unde doi cetăţeni străini beau o cafea. Sunt oameni de afaceri, dar nu au treabă cu simpozionul nostru, ci sunt cu alte treburi la hotel. Un barman îmbrăcat impecabil şi cu ochelari stă în spatele tejghelei. Îi spun: "Vin pentru prima oară aici. Doresc să fac nişte poze de sus, dar nu prin geam. Pe unde pot ieşi?", iar el îmi spune: "La etajul următor este o terasă şi puteţi încerca pe acolo, dacă vă lasă.". Se ajunge doar cu liftul, aşa că îl iau pentru un etaj. Astfel am ajuns la etajul XXII. Mai sus de atât nu se poate.

La etajul XXII se simte un miros cald şi umed. Observ că etajul de fapt este o piscină, unde lumea se bălăceşte în voie. Lipsiţi de griji şi cu sufletele uşoare, aici, pe acoperişul oraşului, departe de oamenii mici. O recepţioneră mulatră mă întâmpină zâmbitoare şi o rog să mă lase pe terasă pentru a realiza câteva fotografii. Mă lasă, dar înainte de asta mă îndrumă către un aparat unde bagi piciorul şi rămâi pe pantofi cu câte o pungă de plastic. Nu trebuie să murdărim perimetrul piscinei, desigur. Oamenii sunt în apă şi se simt bine, iar alţii fac saună, doar eu par dintr-un alt film, cu cămaşa mea bună cumpărată din Mall, în jeansi şi încălţat cu pantofii peste care acum port două pungi de plastic de culoare albastru. Ies pe terasă, iar recepţionera mulatră închide uşa în urma mea, pentru a nu veni frig către oamenii de la piscină.

Terasa etajului XXII, chiar sub scrisul Intercontinental pe care îl desluşim cu toţii de jos. De aici se poate privi pâna în zare şi poţi poza în voie. Teatrul Naţional, Universitatea, Bulevardul I.C. Brătianu şi mai departe Bulevardul Dimitrie Cantemir, până hăt departe la coşurile de la CET Progresu. Iar mai spre stânga se văd coşurile de la CET Sud. Viaţa palpită în oraş, ca să folosim un clişeu. Este o zi de toamnă absolut perfectă, cu cer albastru şi nori albi pufoşi, maşinile formează coloane în sensul giratoriu de la Universitate iar apoi se scurg pe arterele oraşului şi mă întreb ce e cu toată lumea asta din automobile la ora 12 a prânzului, oare de ce nu sunt şi ei la serviciu şi aglomerează oraşul? Mă bucur multă vreme de privelişte şi de vântul plăcut care suflă la altitudine, iar într-un final vreau să mă întorc la partea a doua a simpozionului. Însă uşa terasei era închisă şi se putea deschide doar din interior.

Neavând ce face am început să bat în geamul uşii, sperând ca recepţionera mulatră să mă audă, însă nu m-a auzit. După o vreme, răstimp în care am intrat cu telefonul mobil pe wall-ul de facebook al prietenului meu Ionescu şi am citit că Serena Williams este gravidă, a apărut o chinezoaică într-un costum de baie dintr-o bucată şi cu un prosop mare în jurul umerilor. Apa şiroia din ea. Mi-a spus: "Wait" şi am aşteptat, timp în care ea a încercat să deschidă uşa, reuşind până la urmă. "Thank you" i-am spus eu, iar ea a zâmbit, însă zâmbitul este o caracteristică pentru toţi chinezii care văd un cetăţean caucazian. Am zâmbit şi eu, după care am întrebat-o: "China?" (în engleză, am pronunţat "ciaina"), iar ea a dat din cap afirmativ şi a zâmbit din nou. Apoi i-am zâmbit şi eu iar. Chinezoaica era foarte drăguţă şi destul de corpolentă, adică arăta ca o femeie normală din Europa, nu mică, cum credem noi că sunt chinezii şi chinezoaicele. Asta pentru că şi la ei este capitalism, iar acum mănâncă mult mai bine ca înainte. Au şi ei restaurante multe, fast-food-uri. Aşadar chinezoaica arăta foarte bine, cam ca Maggie Cheung. M-a văzut cu aparatul de fotografiat şi m-a întrebat în engleză: "Are you a photographer?" şi se vedea după accent că nu vorbeşte bine această limbă, dar nici eu nu o vorbesc, în clasa a IX a chiar rămânând corijent la engleză pe un trimestru. Şi i-am răspuns: "No, I just want to take some pictures above the city.", iar ea a râs din nou, apoi mi-a spus că vrea să vadă ce am fotografiat, iar eu i-am arătat şi apropiindu-mă de ea, m-a stropit involuntar cu apă din corupul ei încă ud. După ce a văzut pozele mi-a spus: "Do you want to drink a beer with me?", iar eu m-am mirat şi i-am spus că da. Iar apoi a zis: "Follow me in my room" şi am rămas şi mai mirat, dar am zis: "Come on!". Punându-şi şlapi în picioare mi-a făcut semn să o urmez şi ne-am dus la lift care ne-a coborât până la etajul XIX, iar apoi pe un culoar luminat frumos ne-am îndreptat către o cameră. Mergând în spatele ei observam cum lasă urme ude pe mocheta absolut impecabilă a hotelului.

A deschis uşa cu un card electronic şi am intrat în camera de un lux imperial, foarte ordonată şi frumos mirositoare. O asemenea cameră trebuie să coste 200 de euro pe noapte mi-am spus. A intrat în baie unde şi-a lăsat prosopul ce-l avea de după umeri şi şlapii. Mi-a zâmbit din nou şi uitându-mă la ea aşa în costumul de baie mi-am amintit de Liu Zige. Am stat tăcuţi o vreme şi nu a fost vorba de nicio bere, pentru că după o vreme a zis:

- I want to break down a record and fuck with guys all over the World, from all countries. Do you want to help me?

- Sure thing, i-am răspuns eu, but first I want to take a look on your balcony and take some photos. I-am spus aşa pentru că stătea pe partea opusă Universităţii şi nu făcusem poze în această direcţie.

Zumzetul maşinilor de pe Magheru se auzea vag până la înălţimea noastră şi am putut privi până departe, la Hotelul Sheraton (fostul Howard Johnson), Sala Palatului, Ateneul Român, Piaţa Victoriei, Casa Scânteii şi pasajul suprateran ce leagă Cotroceni de Şoseaua Nicolae Titulescu. Am tras cam zece cadre după care m-am întors în camera hotelului unde femeia mă aştepta dezbrăcată. Nu i-a fost greu să se dezbrace, ţinând cont că avea doar un costum de baie pe ea. Aşa goală se uita la mine şi zâmbea din nou, bineînţeles. Avea păr pubian generos şi observând că mă holbez în acea direcţie a zis:

- It's a chinese tradition to have hair at pussy. I know that european women shave it. Sorry for that.

- No problem, oricum pula nu ştie carte, îi răspund eu.

- Say what?

- It's a romanian sintagm and can't be translate it. Something like "the dick don't go to school." 

Râde.

- I thought that only japanesse women have hair on pussy because I read that in Haruki Murakami's novels.

- Oh, I like very much Haruki Murakami. What's your favorite novel? Mine is "After dark". 

- I think mine is "The Wind-Up Bird Chronicle".

- Ok, let's go to work.

Şi ne-am apucat de treabă.

Iar mai târziu mi-a zis:

- Thank you because you helped me to reach the record.

- No problem. How many guys from diferent countries did you fuck so far?

- You're the second. Last night I fucked with a guy from Faroe Islands. The guy was here in Romania with some business. I never heard of this country. Where is it? 

- I don't know.

După care am stat o vreme tăcuţi şi ne-am odihnit, iar apoi i-am spus:

- I must go now. Good luck with your record.

Şi am plecat pentru că trebuie să ajung la prânzul oferit de cei de la simpozion. Iar femeia a râs şi mi-a mulţumit încă o dată, după care am ieşit din cameră şi am luat liftul până la etajul XXI.

Iar la prânz mâncarea a întrecut orice aşteptări şi s-a văzut clar cine are bani să organizeze impecabil un asemenea eveniment. Antreuri ce cuprindeau salam de Sibiu, salam Chorizo, brânzeturi Camembert şi Roquefort, stafide şi struguri, felurite salate şi multe sosuri şi creme. Iar la felul principal piept de curcan cu Gorgonzola, vită cu sos de piper verde, cotlete de porc cu sos de smântână, cartofi cu rozmarin şi binecunoscutul orez basmati, omniprezent la astfel de evenimente. Au fost până şi deserturi deosebite, prăjituri de cofetărie şi profiterol ca în tinereţile mele.

Iar după masă am mulţumit organizatorilor şi am predat un formular de feedback, am primit cadou o umbrelă pentru că aşa impune protocolul la asemenea întâlniri şi am coborât cu liftul la parter. Când am ieşit în stradă am privit de jos spre terasa de la Etajul XXII. Acum eram din nou unul dintre oamenii mici şi dacă cineva m-ar fi privit de la ferestrele etajelor superioare nu m-ar fi deosebit de mulţime.